ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2277/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 10.02.2020 reclamata S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.), prin lichidator judiciar C. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să își exprime acordul cu privire la cesionarea, de către reclamantă, a contractului de concesiune pe care părțile îl încheiaseră cu S.C. E. S.R.L. la 25.05.2007, iar în caz de nerespectare, să oblige pârâta să-i achite daune interese egale cu dobânda legală pe zi de întârziere, calculată la prețul stipulat de părți în contractul de concesiune, de 47.300 RON; a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 938.603 euro, cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit din cauza imposibilității de valorificare a afacerii constând în exploatarea carierei de piatră Șoimoș Est, cu cheltuieli de judecată; pe parcursul judecății, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor.

Prin sentința civilă nr. 611/21.09.2020, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Astfel învestit, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 736/18.10.2022, prin care a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 352/A/05.07.2023 a Curții de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzută de lege sub sancțiunea nulității și a celor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că decizia încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, deși a reținut că motivarea sentinței tribunalului este sumară, instanța de prim control judiciar nu a decis anularea ei, ci a înlocuit-o cu propriile considerente, privând-o, astfel, de un grad de jurisdicție, cât timp întreaga motivare a deciziei este complet diferită de cea a prezentată de către tribunal. O altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, vizează încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurenta susținând că instanța de apel nu a pus în discuția părților recalificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract într-o libertate, cea de a contracta, nesusceptibilă de exercitare abuzivă, lipsind-o de posibilitatea de a expune apărări față de această nouă calificare.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.169 C. civ., subliniind că distincția dintre libertate civilă și drept subiect civil se face în considerarea existenței sau a inexistenței unui raport juridic civil preexistent. Astfel, în opinia recurentei, libertatea de a contracta oferă posibilitatea oricărei persoane să se angajeze în ce raporturi dorește și să stabilească drepturile și obligațiile corespunzătoare, după propria voință, limitată fiind doar de lege, ordinea publică și bunele moravuri, însă, în măsura în care deja există un raport juridic, drepturile și obligațiile decurg din acesta și ele nu mai pot fi calificate ca libertăți civile, pentru că sunt drepturi subiective civile. În cazul de față, există un raport juridic civil patrimonial determinat, iar dreptul de a încheia cesiunea de contract sau de a o refuza este recunoscut și garantat de art. 1.315 și urm. C. civ., titularul dreptului fiind singurul care poate uza de el. Prin urmare, nu se poate discuta despre o libertate civilă care poate fi exercitată discreționar, ci de un drept contractual al părților, care trebuie exercitat în anumite limite.

Referitor la critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 C. civ., care reglementează abuzul de drept, recurenta a susținut că instanța de apel a considerat în mod eronat că refuzul asociației nu este excesiv și nici nerezonabil, omițând în acest demers să observe mai multe prevederi din legea insolvenței și pronunțând astfel o hotărâre nelegală. În continuare, arată că prin raportare la situația de fapt, instanța de apel a aplicat greșit art. 64 din Legea nr. 85/2006, reținând că ar exista anumite creanțe pe care le-ar datora, însă fără să observe că intimata nu a urmat calea reglementată de procedura insolvenței. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 64 din Legea nr. 85/2006, atât timp cât, în lipsa unei cereri de înscriere la masa credală sau a unei cereri de plată formulate de D., nu avea nicio posibilitate de a acoperi prejudiciul reclamat fără încălcarea legii. Or, recurenta a apreciat că nu poate fi permisă reținerea unei culpe în sarcina sa derivând din respectarea legii.

În continuare, mai arată că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 132 alin. (2) din aceeași lege, care stabilesc modul în care pot fi valorificate drepturile în procedura insolvenței, iar unul dintre acestea vizează licitația publică, în care nu poate fi cunoscut dinainte adjudecatarul. În opinia recurentei, au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 555 alin. (1) C. civ., deoarece instanța de apel a reținut că, prin măsura pe care a solicitat-o, s-ar produce o restrângere a dreptului de proprietate al intimatei, care însă nu poate fi identificată, de vreme ce intimata nu mai avea drept de dispoziție asupra respectivelor bunuri și nici drept de folosință, cedate împreună cu uzufructul asupra terenurilor. Or, cesiunea contractului nu ar schimba situația și nu ar conduce la o restrângere a dreptului de proprietate.

La 20.10.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a considerentelor deciziei de față, situația de fapt care a generat litigiul dintre părți presupune încheierea, la 21.06.2006, a unui contract, prin care intimata a transmis societății E. S.R.L. dreptul de folosință asupra unei suprafețe de teren, în vederea înființării unei cariere de piatră; ulterior, la 25.05.2007, recurentei i-a fost cedat contractul amintit mai sus. După deschiderea procedurii falimentului împotriva sa, recurenta i-a solicitat intimatei exprimarea acordului prealabil pentru cesiunea contractului, în scopul valorificării activelor sale, însă aceasta și-a exprimat, la 26.10.2019, refuzul de a consimți la cesiune. Considerându-l a fi expresia unui abuz, recurenta a inițiat demersul judiciar de față, care a fost respins în etapele anterioare ale procesului.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a adus în dezbatere modalitatea în care curtea de apel a înlocuit motivarea sentinței tribunalului cu propriile considerente, în loc să decidă anularea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, privând-o, astfel, de un grad de jurisdicție, apreciind că întreaga motivare a deciziei este complet diferită de cea a prezentată de prima instanță.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că premisa necesară pentru ca instanța de control devolutiv să anuleze sentința primei instanțe și să-i trimită cauza în vederea rejudecării, într-un nou grad de jurisdicție este reprezentată de găsirea ca fondată a căii ordinare de atac, așadar, de admiterea ei. În speță, curtea de apel a ajuns însă la concluzia că apelul cu judecata căruia a fost învestită este nefondat.

Desigur, așa cum se desprinde din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, echitabilitatea procedurilor judiciare este un deziderat care impune instanțelor interne obligația de a examina problemele esențiale ce le-au fost supuse atenției.

În caz contrar, hotărârea judecătorească este afectată de vicii de legalitate și, de principiu, în măsura în care un astfel de act jurisdicțional este supus apelului, ea ar trebui anulată; cu toate acestea, Înalta Curte ia act că, în speță, recurenta și-a concentrat întreaga critică pe împrejurarea că instanța de prim control judiciar, deși a reținut caracterul sumar și, în parte, străin de cauză al considerentelor prezentate în sentința tribunalului, nu a anulat-o și nu a trimis cauza spre rejudecare într-un nou ciclu procesual, ignorând faptul că art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. a instituit, pe lângă cerința ca hotărârea să nu fi dezlegat fondul dedus judecății, și pe aceea ca părțile să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Analiza actelor de procedură depuse de părți în apel demonstrează însă că o asemenea cerere nu a fost făcută; mai mult decât atât, apelanta (acum recurentă) a solicitat curții de apel ca, subsecvent anulării hotărârii, să rețină cauza, în vedera rejudecării. Din această perspectivă, critica prin care autoarea căii de atac impută curții de apel faptul că a privat-o de un grad de jurisdicție, prin neadoptarea măsurii de trimitere a cauzei, spre o nouă judecată, primei instanțe, nu este fondată.

În aceste condiții, ar fi putut fi incidente dispozițiile primei teze a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar instanța de apel ar fi putut anula sentința atacată și reține cauza, în vederea evocării fondului, dar numai în măsura în care ar fi considerat că apelul trebuia admis, în considerarea faptului că prima instanță nu ar fi examinat, în mod greșit, fondul pretențiilor deduse judecății.

Nici această ipoteză nu este incidentă, deoarece curtea de apel nu a apreciat că fondul nu ar fi fost cercetat în etapa anterioară a procesului; astfel, cu toate că a recunoscut că sentința a fost sumar motivată, a considerat că argumentele esențiale care au stat la baza respingerii acțiunii reclamantei pot fi identificate în cuprinsul ei, precizând că acestea sunt reprezentate, pe de o parte, de faptul că, prin contract, părțile au interzis subconcesionarea și, pe de altă parte, de faptul că raportul juridic dedus judecății este unul contractual, guvernat de principiul consacrat de art. 1.169 C. civ. Raportat la aceste considerente, tribunalul a tras concluzia că nu există un abuz de drept, care să poată justifica măsura reparatorie solicitată de reclamantă prin primele două capete de cerere și că nu există nici o faptă ilicită care să stea la baza angajării răspunderii civile delictuale, invocată prin cel de-al treilea petit.

Deși le-a considerat sumare și parțial eronate, instanța de apel a considerat că aceste argumente justifică, totuși, hotărârea primei instanțe, asigurând condiția motivării, impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apreciind, așadar, că pretențiile deduse judecății au fost examinate în fond de către prima instanță, curtea de apel nu a adoptat nicio dispoziție întemeiată pe prima teză a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar o asemenea modalitate de soluționare reflectă o justă aplicare a normelor de drept procesual, nicidecum încălcarea lor, invocată de recurentă.

Așadar, Înalta Curte impune părților concluzia că, numai în măsura în care instanța de prim control judiciar ar fi considerat că motivarea sentinței apelate era expresia unui silogism afectat de vicii de reală nelegalitate, ar fi trebuit să admită calea de atac, să o anuleze în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și să rețină cauza în vederea evocării fondului; în speță, după cum s-a reținut în cele ce precedă, o atare ipoteză nu și-a găsit incidența.

În subsecvența acestui raționament, nu se poate nega dreptul instanței de control judiciar de a completa considerentele din sentința atacată, în măsura în care a considerat că dispozitivul ei este unul care reflectă probatoriul administrat și normele de drept incidente, deoarece aceasta este una dintre formele în care se manifestă natura devolutivă a apelului; mai mult decât atât, în speță, argumentele prezentate de curtea de apel nu sunt complet diferite de cele ale tribunalului, așa cum în mod nefondat susține recurenta, ci vin doar să dezvolte raționamentul din sentință, pe care l-a apreciat adoptat în aplicarea legii, însă insuficient justificat.

În această ordine de idei, se cuvine înlăturată și următoarea critică, care a fost subsumată tot ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căreia recurenta a susținut încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prin faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților recalificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract într-o libertate.

În acest context, Înalta Curte reține că prima instanță a constatat că raportul juridic dedus judecății este unul contractual, guvernat de principiul consacrat de art. 1.169 C. civ. - având denumirea marginală "Libertatea de a contracta" -, astfel încât refuzul D. de a consimți la cesiunea de contract nu poate fi apreciat ca fiind expresia unui abuz de drept.

În condițiile în care aspectul pretins nedezbătut în proces a reprezentat unul dintre argumentele decisive care fundamentase hotărârea primei instanțe, de a respinge în fond pretențiile și el fusese combătut de autoarea apelului, aceeași parte nu poate invoca, în recurs, încălcarea rolului activ al judecătorului, prin faptul că nu ar fi pus în discuția părților calificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract într-o libertate, de vreme ce dezbaterile contradictorii au purtat asupra memoriului de apel, în care autoarea lui (acum recurentă) criticase sentința în care tribunalul a constatat că raportul juridic dedus judecății este guvernat de principiul libertății contractuale și, deci, că refuzul intimatei de a consimți la cesiunea de contract nu este susceptibil de exercițiu abuziv.

Ca atare, nu poate fi primită afirmația recurentei, potrivit căreia a fost lipsită de posibilitatea de a se apăra față de calificarea dreptului de a refuza cesiunea de contract ca fiind o expresie a libertății de a contracta, nesusceptibilă de exercitare abuzivă; în concret, dreptul de a critica considerentul decisiv al primei instanțe, argumentat însă insuficient în sentință, nu doar că nu i-a fost negat, dar a și fost valorificat în memoriul de apel.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.169 C. civ., subliniind că distincția dintre libertate civilă și drept subiect civil impune verificarea existenței unui raport juridic civil preexistent. Astfel, în opinia sa, în măsura în care deja există un raport juridic, drepturile și obligațiile decurg din acesta și ele nu mai pot fi calificate ca libertăți civile.

Distinct de faptul că recurenta nu a combătut considderentul curții de apel, care, citând dispozițiile art. 15 C. civ., i-a reproșat că nu a indicat dreptul subiectiv pe care partea adversă l-ar fi exercitat abuziv, Înalta Curte atrage atenția părților că, în sine, critica nu are aptitudinea de a justifica admiterea recursului, atât timp cât instanța de apel nu și-a justificat decizia de respingere a căii ordinare de atac doar pe împrejurarea că dreptul intimatei de a refuza cesiunea de contract ar fi expresia libertății, nesusceptibile de exercitare abuzivă, de a contracta; dimpotrivă, ultima pagină a considerentelor cuprinde o serie de argumente, prin care curtea a reținut că, și în condițiile în care s-ar accepta că refuzul pârâtei este subsumat unui drept subiectiv, nu există elemente care să ateste că reticența intimatei în a consimți, prealabil și necondiționat, la cesiunea contractului ar fi abuzivă: astfel, instanța de apel a reținut că întreg probatoriul administrat atestă că reclamanta este în culpă contractuală față de pârâtă, prin nerespectarea obligației de plată a redevenței și prin exploatarea abuzivă a unei suprafețe de 2,609 ha pădure, pe care a afectat-o, fără drept, carierei de piatră; ca atare, în condițiile în care executarea contractului de concesiune îi aduce prejudicii, care se întind pe o perioadă de peste 13 ani, a considerat că nu este nici excesiv și nici nerezonabil din partea pârâtei să prefere redobândirea (la finalul procedurii de insolvență) a dreptului de folosință asupra terenului sau măcar să pretindă a cunoaște, prealabil exprimării consimțământului la cesiune, identitatea noului concesionar, fie și numai pentru a evita producerea de eventuale noi pagube în viitor. De aceea, instanța de apel a apreciat că a-i impune pârâtei să își exprime consimțământul la cesiune fără să cunoască identitatea celui căruia urmează să îi cedeze folosința terenului și fără să aibă posibilitatea de a-i evalua capacitatea economică și bonitatea ar echivala cu instituirea unei sarcini disproporționate, care i-ar afecta dreptul de proprietate în substanță, ceea ce este contrar prevederilor art. 12 alin. (1) și art. 555 alin. (1) C. civ. A notat și că, dând dovadă de bună-credință, pârâta a acceptat o negociere a condițiilor cesiunii, în scopul încheierii unei tranzacții, însă aceasta nu a mai fost finalizată din cauza reclamantei, care a dorit modificarea propunerii inițiale, prin includerea în aceasta a unor pretenții suplimentare, cu care pârâta nu a mai fost de acord.

Toate aceste aspecte, pe scurt expuse mai sus, au condus curtea de apel spre concluzia dreptul de a refuza cesiunea nu a fost exercitat abuziv, ci, dimpotrivă, că atitudinea intimatei a fost, în speță, justificată de circumstanțele cauzei.

Or, aceste considerente ale instanței de prim control judiciar au fost reținute, așa cum s-a subliniat mai sus, în urma evaluării probatoriului administrat.

De aceea, doar în mod formal recurenta a invocat aplicarea pretins greșită a art. 15 C. civ., prin raportare la art. 64 și art. 132 din Legea nr. 85/2006, și a art. 555 alin. (1) C. civ., iar aceste critici, care urmăresc, în fapt, statuarea în sens contrar față de instanțele anterioare asupra refuzului intimatei de a consimți la cesiune, printr-o reevaluare a situației de fapt conturată de materialul probator administrat, nu pot fi supuse cenzurii în această etapă procesuală, deoarece, în limitele indicate de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în recurs se verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; așadar, control judecătoresc în recurs este unul de legalitate a hotărârii, nicidecum al temeiniciei ei, sistemul național de drept recunoscând doar dublul grad de jurisdicție, iar nu și un al treilea grad devolutiv.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge calea de atac ca nefondată și, în aplicarea art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 352/A/05.07.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.495 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.