ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la 05.04.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 67.608 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând diferența de indemnizație de despăgubire neachitată, a sumei de 193.664 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând diferența de indemnizație de despăgubire neachitată pentru lucrările neefectuate și a sumei de 79.347 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune pentru pierderile financiare generate societății reclamante, cu cheltuieli de judecată.

La 27.02.2020 reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că și-a majorat pretențiile aferente primelor două capete de cerere cu suma de 47.796,29 euro, valoarea totală a acestora fiind de 309.068,29 euro.

Prin sentința civilă nr. 704/22.10.2020, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 83.155,40 euro, reprezentând valoarea de înlocuire a bunurilor aflate în imobil și distruse în incendiu și suma de 287.836,38 euro, reprezentând contravaloarea reparațiilor necesare imobilului pentru repunerea acestuia în starea anterioară incendiului, inclusiv a demersurilor necesare înlăturării consecințelor incendiului conform expertizei în evaluare bunuri imobile. A respins capătul de cerere privind acordarea pierderilor financiare pentru perioada 23.06.2016-30.01.2020, estimate la suma de 196.959,75 RON și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 49.668 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 109/A/24.02.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a diminuat sumele acordate, respectiv de la 83.155,4 euro la 64.521,76 euro, suma încuviințată cu titlu de valoare de înlocuire a bunurilor aflate în imobil și distruse în incendiu, de la 287.836,38 euro la 225.912,93 euro, suma reprezentând contravaloarea reparațiilor necesare imobilului pentru repunerea acestuia în starea anterioară și de la 49.668 de RON la 38.883,14 RON, suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținut în rest sentința apelată și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.764,06 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că ar fi trebuit să invoce prevederile art. 1.530 C. civ., în condițiile în care intimata nu a plătit la scadență suma de bani din asigurare.

Sub acest aspect, a subliniat că în cauză erau incidente dispozițiile art. 1.350, 1.355, 1.357, 1.381, 1.385 și ale art. 1.386 C. civ. și nu cele ale art. 1.530 C. civ., deoarece intimata nu a respectat clauzele contractului de asigurare.

Referitor la despăgubirea acordată pentru repararea imobilului, în opinia recurentei, instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 10.6 din contractul de asigurare, reținând că intimata nu poate fi obligată la plata T.V.A., împrejurare care a determinat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.350 și ale art. 1.266-1.269 C. civ., rap. la cele ale art. 297-300 din Codul fiscal.

De altfel, a apreciat că hotărârea curții de apel nu este motivată sub acest aspect.

Cu privire la despăgubirile aferente bunurilor mobile - mijloace fixe -, a susținut că instanța de prim control judiciar a făcut o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material și a probatoriului, în condițiile în care a dat eficiență concluziilor experților tehnici fără să țină cont de apărările sale.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea este nemotivată, deoarece considerentele hotărârii nu relevă motivele pentru care i-au fost respinse apărările, iar instanța de apel a dat prevalență concluziilor experților care nu au explicat în niciun fel criticile pe care le-a expus și argumentat pe larg în cererea de lămurire.

În opinia sa, procedând astfel, instanța de apel a încălcat nu numai dispozițiile C. proc. civ., ci și dreptul său la un proces echitabil, precum și principiile dreptului procesual civil.

Totodată, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a prezentat motivele pentru care a înlăturat apărările sale referitoare la incidența prevederilor art. 1.350, 1.355, 1.357, 1.381, 1.385 și art. 1.386 C. civ.

Cu privire la apelul intimatei, a susținut că din cuprinsul deciziei atacate nu rezultă care sunt motivele pentru care intimata nu putea fi obligată la plata T.V.A., atât timp cât recurenta nu poate recupera în totalitate această taxă și a plătit o primă de asigurare suplimentară în valoare de 117 euro, aspect ignorat și neanalizat de instanța de apel.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 04.07.2022 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul de a-și prezenta punctul de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

La termenul din 29.03.2023 recursul a fost admis în principiu, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La termenul de astăzi, Înalta Curte, față de prevederile art. 489 alin. (2) raportate la cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., a invocat din oficiu, excepția nulității recursului, pe care analizând-o cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În speță, recursul este întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentare, sub un prim aspect, recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a reținut ca aceasta ar fi trebuit să invoce art. 1.350 C. civ. și nu prevederile legale indicate de titulara acțiunii, respectiv art. 1.350, art. 1.355, art. 1.357, art. 1.381, art. 1.385 și art. 1.386 C. civ., care, în opinia sa, erau incidente în cauză din perspectiva faptului că intimata nu și-a respectat obligațiile asumate prin contract, împrejurare care a determinat pierderi financiare generate de imposibilitatea de utilizare a bunului asigurat pe o perioadă de 45 de luni. De asemenea, a afirmat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care apărările sale referitoare la normele legale aplicabile în speță au fost înlăturate.

Aceste critici au invocate și pe calea apelului declarat de autoarea căii de atac împotriva hotărârii primei instanțe, iar asupra lor instanța de prim control judiciar a statuat că pretențiile reclamantei sunt subsumate răspunderii contractuale, fiind solicitate cu titlu de prejudiciu pentru răspunderea contractuală a intimatei. Pornind de la această concluzie, instanța de apel a analizat apelul titularei acțiunii și a statuat că angajarea răspunderii intimatei pentru beneficiul nerealizat nu poate fi obținută decât pe temeiul art. 1.350 C. civ., care însă nu a fost invocat în cauză. Suplimentar, a subliniat că și în contextul în care s-ar statua că prejudiciul său derivă din neîndeplinirea obligației contractuale de către intimată, acesta nu ar putea fi acordat, întrucât prejudiciul previzibil pentru neexecutarea unei obligații de plată la scadență este reprezentat de daunele moratorii, nu de profitul nerealizat, potrivit art. 1.535 C. civ. De asemenea, s-a reținut că cererea sa nu poate fi primită nici din perspectiva condițiilor contractuale care, la art. 5.2.1. din condiții generale, cuprind o clauză de excludere a răspunderii asigurătorului pentru pierderile de profit sau pentru lipsa de folosință a bunurilor.

În acest context, susținerea părții recurente privind nemotivarea hotărârii apare ca fiind formală, atât timp cât instanța de apel a expus pe larg considerentele prin prisma cărora temeiul de drept invocat de reclamantă nu era incident în cauză.

Totodată, împotriva acestor considerente, recurenta nu a formulat nicio critică și nici nu a justificat greșeala de judecată a instanței de apel în ceea ce privește statuările sale cu privire la izvorul pretențiilor reclamantei.

Recurenta s-a rezumat a relua motivul de apel, fără a dezvolta alte argumente care să justifice raționamentul eronat al instanței de prim control judiciar în ceea ce privește concluziile sale referitoare la împrejurarea că prejudiciul pretins derivă din contractul încheiat între părți și, în consecință, răspunderea intimatei nu putea fi angajată decât pe temei contractual.

Expunerea argumentelor din apel, neurmate de nicio critică îndreptată împotriva considerentelor instanței de apel nu răspunde exigențelor prevăzute de 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și nu este de natură a determina limitele sesizării instanței de recurs al cărei control este limitat la verificarea conformității hotărârii cu normele de drept pretins încălcate, în limitele aspectelor sesizate de recurent prin memoriul de recurs.

O altă critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.350 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.266 - art. 1.269 C. civ., rap. la cele ale art. 297-300 Codul fiscal, în susținerea căreia a arătat că prevederile art. 10.6 din contractul de asigurare a fost interpretat în mod greșit, având în vedere că recurenta nu poate recupera în integralitate T.V.A.-ul aferent bunurilor asigurate. Sub acest aspect, a prezentat condițiile în care această taxă poate fi recuperată de la bugetul de stat, subliniind că numai în situația în care decontul de T.V.A. cuprinde sume negative, doar atunci sumele aferente acestei taxe pot fi rambursate. A mai afirmat că dreptul său de a încasa TVA-ul aferent bunurilor asigurate derivă și din actul adițional nr. x la contractul de asigurare.

Răspunzând acestor critici deduse judecății și în apel, instanța de prim control judiciar a reținut că în măsura în care clauza care exclude acoperirea acestei taxe din asigurare nu face nicio diferență între T.V.A.-ul deductibil și cel nedeductibil, intimata este exonerată de la plata acestuia în temeiul contractului de asigurare.

Nici împotriva acestor statuări ale instanței de apel, recurenta nu a formulat nicio critică, ci s-a limitat a relua, într-o manieră identică, această apărare, fără a reclama vreun viciu de legalitate considerentelor reținute de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate sub acest aspect.

Totodată, deși nu a răspuns în mod particular fiecărui argument, instanța de apel a analizat și expus raționamentul său care a condus la concluzia sus-amintită.

Prin reluarea apărărilor sale din apel fără niciun corespondent în motivarea instanței devolutive, recurenta tinde la o reevaluare a clauzei contractuale, aspect atașat situației de fapt și nu unui element de nelegalitate, atât timp cât împotriva considerentelor instanței de prim control judiciar autoarea căii de atac nu a dezvoltat nicio critică concretă de natură să combată concluzia instanței de apel cu privire la clauza contractuală.

Mai mult, deși se susține încălcarea textelor legale sus-menționate referitoare la interpretarea contractului, din cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică nicio critică aptă să susțină alegațiile recurentei.

Nici criticile privind valorificarea concluziilor experților tehnici și nemotivarea hotărârii sub acest aspect, nu pot fi circumscrise vreunui motiv de nelegalitate, întrucât ele vizează modul în care instanța a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză; acestea nu fac referire la normele legale pretins încălcate și nici nu cuprind argumentele care ar putea reliefa o astfel de situație.

Reevaluarea elementelor probatorii din cauză este incompatibilă cu calea de atac promovată, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei ei, legea recunoscând doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Mai mult, decizia recurată cuprinde motivele care au condus instanța de apel la pronunțarea dispoziției de admitere a apelului intimatei-pârâte cu privire la valoarea mijloacelor fixe și care, în mod implicit, vizează și susținerile recurentei în sensul că nu ar exista suprapuneri între bunurile evaluate ca mijloace fixe și cele luate în considerare la calcularea valorii reparațiilor necesare pentru aducerea imobilului la starea anterioară producerii riscului asigurat.

În aceste condiții, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. fiind invocate doar formal.

Față de această împrejurare, Înalta Curte constată că în cauză devine incidentă ipoteza sancționatorie prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

Totodată, reținând culpa procesuală în sarcina autoarei căii de atac, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 109/A/24.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2023.