ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2322/2022

Încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (forma inițială la data intrării în vigoare) - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantul a învederat că instanța nu a statuat asupra prezentării actului adițional, ci, dimpotrivă, acesta nu a fost prezentat. Cu toate acestea, arată că instanța de apel a scos din context statuarea instanței de fond și a reformat-o în sensul respingerii acțiunii, fără a motiva când a fost prezentat actul adițional spre semnare, care sunt lucrările dosarului din care rezultă că actul a fost prezentat spre semnare și, mai ales, unde s-a realizat o eventuală comunicare. În continuare, recurentul solicită a se observa faptul că, în cursul judecării apelului, la termenul din 19.11.2020, Curtea de Apel Brașov a repus cauza pe rol având în vedere necesitatea depunerii la dosarul cauzei a notificării emise de apelanta B. și dovada comunicării acesteia intimatului A., în vederea semnării Actului Adițional din 14.09.2010, iar pentru termenul din 09.12.2020, B. a depus la dosar o notă de ședință la care a anexat notificarea nr. x/30.07.2010 privind actualizarea contractelor de credit pentru consumatori conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, borderouri de prezentare a trimiterilor, aviz de însoțire și extras din Opisul de preluare a plicurilor de la poștă. Recurentul susține că, în conținutul notificării, este inserată adresa sa de domiciliu din Brașov, acest aspect fiind în contradicție cu maniera Băncii prin care aceasta îi comunica ratele restante. Un alt aspect pe care recurentul îl subliniază este acela că, la data accesării creditului (15.03.2007), și-a declarat reședința din Germania, aceasta fiind și rațiunea pentru care și-a desemnat un mandatar în România, depunând în acest sens și procura specială, limitată doar la încheierea contractului de împrumut nr. x, aspect de natură a releva faptul că B. era informată despre împrejurarea că persoana care solicita un credit locuia în Germania. Cu toate acestea, însă, Banca a procedat la notificarea acestuia la domiciliul din România. Recurentul solicită a se observa faptul că atitudinea procedurală a Băncii diferă în funcție de interesele acesteia, în sensul că, pentru recuperarea debitelor restante, a înțeles să depună toate diligențele în vederea recuperării acestora la reședința din Germania, iar în cazul demarării formalităților vizând încheierea actului adițional, a procedat doar la expedierea formală a notificării la domiciliul din Brașov. Prin urmare, recurentul consideră că, făcând abstracție de informațiile furnizate de acesta, Banca a tratat pur formal prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010. Mai mult, arată că afirmațiile sale referitoare la faptul că, în mod obiectiv, nu avea cum să intre în posesia notificării pentru încheierea actului adițional, sunt susținute de procesul-verbal încheiat de reprezentantul Băncii la data de 26.01.2012, depus de apelantă la dosarul cauzei și care atestă faptul că, în acea perioadă, recurentul-reclamant se afla în Germania. Pe cale de consecință, consideră că prevederile art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la obligația Băncii de a face dovada diligențelor pentru informarea consumatorului rămân fără obiect în contextul în care a depus la dosar borderoul prezentat la Poșta Română. Mai arată că la domiciliul din Brașov nu se regăsește dovada că notificarea cu număr de înregistrare x/30.07.2010 i-ar fi fost comunicată. În acest context, solicită a se constata faptul că instanța de apel nu a motivat cum anume actul adițional a fost prezentat de către B. S.A. spre a fi semnat de recurentul-reclamant și, mai ales, unde se reflectă refuzul recurentului de a-l semna. Mai mult decât atât, arată că nu este motivată nici împrejurarea că recurentul a luat la cunoștință despre intenția Băncii de a încheia actul adițional și că a refuzat semnarea acestuia, precum și din ce lucrări ale dosarului rezultă acest fapt. Printr-o altă critică, susține că decizia recurată a fost pronunțată cu:

Încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. -hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de nelegalitate ce determină casarea deciziei în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare, recurentul a precizat că, prin încheierea din 19.11.2020, Curtea de Apel Brașov a repus cauza pe rol tocmai pentru depunerea de către B. S.A. a notificării emise de aceasta pentru semnarea actului adițional din 14.09.2010. Cu toate acestea, arată că, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, nu se regăsește niciun aspect referitor la modul în care înscrisurile depuse de B. S.A. au determinat convingerea instanței în sensul că actul adițional ar fi fost prezentat intimatului și nici argumentele conform cărora aceste înscrisuri produc sau nu efecte juridice. De asemenea, recurentul a mai susținut lipsa motivării hotărârii atacate și prin aceea că, în considerarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanța nu a răspuns în mod separat fiecărui argument al reclamantului cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor depuse la dosar de către B. S.A.

Pe cale de consecință, apreciind că a avut loc o acceptare tacită a actului adițional, instanța a aplicat greșit prevederile art. II din Legea 288/2010. În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul susține că problema care se pune este dacă, într-adevăr, B. a procedat cu bună-credință la comunicarea actului adițional în intervalul de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanței. În acest sens, solicită a se observa faptul că instanța de apel nu face nicio referire la expedierea notificării privind obligativitatea încheierii actului adițional la o altă adresă, ci constată că, sub aspectul incidenței art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, prin raportare la art. 37 1 , dispozițiile legale privind dobânda și-au produs efectele de drept, începând cu septembrie 2010, având în vedere art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010. În susținerea afirmațiilor sale, recurentul face trimitere la Decizia nr. 2015/06.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă din care redă anumite paragrafe apreciate ca fiind relevante. Cu privire la această critică, recurentul conchide în sensul că, pentru ca Legea nr. 288/2010 să-și producă efectele, era necesar ca B. să procedeze cu bună-credință, în termen de 90 de zile, la comunicarea actului adițional la contractul de credit nr. x/15.03.2007 și să depună la dosar această dovadă, în caz contrar, Legea nr. 288/2010 de modificare a O.U.G. nr. 50/2010 neputându-și produce efectele. În plus, sub aspectul greșitei aplicări a legii, recurentul susține și faptul că:

Instanța de apel face trimitere la un text de lege care nu își găsește aplicabilitatea în cauză, și anume art. 37 1 din O.U.G. nr. 50/2010. Detaliind, recurentul arată că, în conținutul deciziei recurate, instanța de apel constată incidența prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prin raportare la art. 37 1 din aceeași ordonanță, motivând admiterea apelului prin trimitere la dobândă prin prisma art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. Arată că acest motiv vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, prin extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinate, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege ce constituie încălcarea unor principii generale de drept.

Printr-o altă critică, recurentul susține că lipsa punerii în discuție a aplicării acestei variante a O.U.G. nr. 50/2010 echivalează cu încălcarea art. 224 C. proc. civ. în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Evocând dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, recurentul arată că ignorarea de către judecătorul apelului a tuturor argumentelor părții în susținerea aplicabilității O.U.G. nr. 50/2010 echivalează cu nesoluționarea cauzei în apel și determină casarea cu trimitere spre rejudecare.

Printr-o altă critică, recurentul arată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Referitor la noțiunea de "clauză abuzivă", recurentul solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 3 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai arată că, din punct de vedere al caracterului pe care îl are contractul de credit în discuție, acesta este un contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune. Astfel, recurentul susține că, în cauză, B. nu a făcut dovada modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că recurentul-reclamant a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, cu toate că sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, creat de clauzele contestate, recurentul solicită a se constata că, așa cum a reținut și instanța de fond, aceste condiții sunt îndeplinite pentru clauzele constatate abuzive de prima instanță. În acest sens, arată că, potrivit C.J.U.E., în Cauza Matei, C-143/13, termenii "obiectul contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte" nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție, care, pe de o parte, permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 2.4, conform căreia dobânda este variabilă, urmând a se modifica, în conformitate cu inițiativa băncii, ca efect al politicii acesteia în raport cu costul resursei, recurentul afirmă că s-a constatat nulitatea absolută, urmând ca modul în care a fost redactat primul alineat să fie supus instanței de control judiciar. Astfel, clauza conform căreia dobânda este de 11% pe an, indexabilă și se va calcula la sold, de la data punerii la dispoziție și până la rambursarea integrală a soldului, nu prevede vreun motiv întemeiat sau vreun criteriu ori indici obiectivi față de care operează modificarea/aplicarea indexului dobânzii și în raport de care consumatorul să poată identifica evoluția dobânzii. Prin urmare, consideră că această clauză, care oferă Băncii dreptul discreționar de a indexa rata dobânzii, fără a menționa un motiv întemeiat specificat în contract, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, astfel că instanța de apel trebuia să constate caracterul abuziv al acestei clauze în integralitate și nu să aibă drept criteriu pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzive sau nu, prețul. Recurentul conchide prin a arăta că instanța de apel nu a avut în vedere că nivelul dobânzii, stipulat în clauza de la alin. (1), poate fi indexat de Bancă, creând, prin coroborare cu alin. (2), un dezechilibru semnificativ. Totodată, în opinia recurentului, faptul că instanța a menținut ca abuzivă clauza de la alin. (2), nu este în măsură să creeze un echilibru contractual nici din punct de vedere al prețului având în vedere adresa remisă de B.N.R.

Așadar, recurentul susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000. Evocând dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, recurentul arată că statuarea instanței de apel cu privire la prețul contractului, în sensul efectului constatării caracterului abuziv al dobânzii contractuale variabile, care nu poate duce la eliminarea totală a dobânzii și transformării contractului într-un împrumut fără dobândă, este criticabilă, întrucât instanța de apel a lipsit de substanță prevederile art. 6 din Legea 193/2000, în pofida faptului că derularea contractului nu este afectată.

În continuare, recurentul formulează critici referitoare la statuarea instanței de apel cu privire la comisionul de administrare anuală a creditului. În ceea ce privește comisionul de administrare anuală a creditului, în valoare de 150 RON, prevăzut de art. 2.6 lit. d) din contract, recurentul solicită a se reține caracterul abuziv al clauzei, în considerarea faptului că nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivele care au determinat perceperea acestuia, fiind incidente dispozițiile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000. În acest sens, arată că exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic motivul pentru care acest comision este perceput, pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea celeilalte părți. Mai arată că acest comision nu a fost negociat de părți, iar perceperea comisionului a creat un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului recurent, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata acestui comision. Totodată, solicită a se observa faptul că instanța de apel a invocat în conținutul motivării sale jurisprudența C.J.U.E. din cauza Gyula Kiss, reținând că, în speță, prin clauza referitoare la comisionul de administrare anuală a creditului, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul recurentului-reclamant. Reținând aceste considerente, recurentul susține că instanța de apel nu a avut în vedere jurisprudența C.J.U.E., respectiv Cauza Mohamed Aziz. În altă ordine de idei, făcând trimitere generică la jurisprudența C.J.U.E., care a reținut în mai multe decizii faptul că noțiunea de obiect principal al contractului este o noțiune autonomă în sistemul Directivei 93/13/CEE, iar această noțiune este circumscrisă de o prestație esențială, caracteristică a contractului, recurentul arată că, în prezenta cauză, pentru a fi în prezența unei prestații esențiale a unui contract de credit, această prestație trebuie să fie indispensabilă contractului, astfel încât, fără această prestație contractul să nu mai poată continua. Așadar, în opinia recurentului, comisionul de administrare anual al creditului nu întrunește cerința de prestație esențială, caracteristică, întrucât, chiar și în lipsa acestui comision, contractul de credit poate continua. Totodată, afirmă că B. nu a făcut dovada că această clauză face parte din cadrul prestațiilor esențiale, care caracterizează contractul.

În ceea ce privește dobânda penalizatoare, recurentul arată că modalitatea de exprimare este de natură a face ca interpretarea să se realizeze doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea împrumutatului de a verifica dacă o eventuală majorare ar fi judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională prin raportare la obligațiile reciproce.

În ceea ce privește statuarea instanței de apel referitor la nulitatea clauzei prevăzută de art. 8, "Notificări", recurentul face trimitere la faptul că, în prima parte a memoriului de recurs, a arătat pe larg modalitatea și maniera de notificare, astfel încât, în opinia sa, instanța de apel a admis în mod criticabil calea de atac formulată de B., fără a cerceta buna-credință a acesteia și modalitatea de redactare a clauzei reclamate ca fiind abuzivă. II. Împotriva aceleiași decizii, pârâta B. S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În motivare, a arătat că: În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul. Cu privire la clauza referitoare la comisionul de analiză dosar în cuantum de 900 euro (clauza prevăzută la art. 2.6 lit. a) din Contractul de credit nr. x/15.03.2007), recurenta-pârâtă arată că în mod eronat instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acestei clauze. Recurenta învederează că nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză, întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. În acest sens, arată că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a încasa comisionul ca preț al contractului sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000. Mai arată că terminologia folosită pentru comision nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar cuantumul și modalitatea de plată a comisionului (2% din valoarea creditului, respectiv, 900 Euro, plătibil o singură dată la acordarea creditului). De asemenea, recurenta a evocat dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 referitoare la costul total al creditului, arătând că respectivul comision (de analiză) reprezintă o parte semnificativă din prețul contractului, motiv pentru care devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, recurenta apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor cele referitoare la prețul contractului. Cu privire la aceeași clauză, mai arată că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acesteia cu motivarea că acest comision nu este justificat și că a fost perceput în baza unei clauze abuzive, astfel cum aceasta este calificată de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000. Pe lângă argumentele de nelegalitate indicate, recurenta solicită să aplice cu precădere modul de interpretare a legislației comunitare ce rezultă din hotărârea preliminară pronunțată de C.J.U.E. la data de 03.10.2019 în cauza nr. C-621/17, Gyula Kiss, prin care sunt interpretate dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, cu referire la clauzele ce reglementează comisioanele percepute de creditori (acordare, administrare s.a.) noțiunea de definire a comisioanelor prin contract și lipsa obligației de a negocia aceste costuri accesorii ale finanțării. Nu în ultimul rând, afirmă că modul de interpretare dat de C.J.U.E., prin hotărârea indicată, nu se poate limita doar la comisionul de acordare și administrare, ci se extinde la toate/orice clauze din contractele de credit perfectate cu consumatorii prin care sunt stipulate comisioane contractuale sau alte costuri contractuale, altele decât cele referitoare la dobândă și penalități (obiectul principal al contractului). Întrucât dispozițiile contractuale criticate de reclamant sunt similare celor analizate prin hotărârea preliminară pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-621/17, solicită instanței de recurs să țină seama de argumentele de drept pe care le-a invocat și, totodată, de modul de interpretare dat de Curte Directivei 93/13. În continuare, recurenta a descris pe larg prestația pentru care este plătit acest comision, subliniind existența unor prestații diferite în cazul perceperii dobânzii față de cele care legitimează încasarea unui astfel de comision, fiind stipulate în mod distinct în convenția de credit prin clauze diferite. De asemenea, arată că suma la care se ridică acest comision poate fi ușor stabilită, întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea inițială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaște încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului. Totodată, arată că, în speță, nu se poate vorbi de inexistența unei obligații corelative a Băncii, nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, atâta timp cât există o contraprestație a Băncii pentru dreptul corelativ de încasare a comisionului de analiză, iar clauza contractuală este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis. Mai mult decât atât, recurenta arată că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision și nici nu obliga băncile să suporte toate costurile legate de acordarea unui credit, motiv pentru care nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziții legale. Astfel, recurenta arată că respectiva clauză nu are caracter abuziv, întrucât acest tip de comision este recunoscut în cuprinsul dispozițiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind, astfel, aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi". Nu în ultimul rând, recurenta învederează că legalitatea perceperii comisionului de analiză rezultă în mod expres din consacrarea sa legislativă prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În acest act normativ, comisionul este denumit "comision de analiză dosar". Totodată, recurenta arată că, deși intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 s-a produs ulterior încheierii contractului de credit în speță, consacrarea legislativă expresă a acestui comision dovedește intenția legiuitorului de a permite perceperea sa, ceea ce denotă legalitatea acestuia. De asemenea, afirmă că lipsa caracterului abuziv al comisionului de analiză dosar rezultă și din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorii fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații. Totodată, prețul serviciului este unul fix, cunoscut chiar de la momentul încheierii contractului, clauza fiind redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. În altă ordine de idei, recurenta subliniază că punerea pe piață a unui produs sau a unui serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, atât timp cât acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, consideră că instanța de apel încalcă dispozițiile de drept material anterior citate atunci când statuează că valoarea comisionului este prea mare, creând un dezechilibru semnificativ, întrucât nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție pe eventuale argumente prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru. Așadar, recurenta-pârâtă conchide în sensul că respectiva clauză prin care a fost stipulat comisionul de analiză dosar are un caracter clar și inteligibil, întrucât cuantumul acestuia este precis determinat în cuprinsul contractului, astfel încât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Totodată, reiterează faptul că nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că împrumutatul are de plătit o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze, întrucât dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, ceea ce nu se confirmă în cauza de față. Mai mult decât atât, consideră că nu se poate invoca nici reaua-credință a Băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Prin urmare, recurenta consideră că soluția instanței de apel reprezintă o modificare a contractului de credit nr. x/15.03.2007, soluție dată cu încălcarea jurisprudenței C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive. Recurenta învederează și faptul că instanța de apel nu a analizat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de analiză din perspectiva prevederilor legale care guvernează materia dreptului consumatorilor. Astfel, recurenta susține că, prin considerentele hotărârii atacate, instanța de apel nu a motivat și nu a reținut neîndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv: caracterul nenegociat al clauzei; lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei; existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În opinia recurentei, hotărârea instanței de apel este fundamental greșită, atât din perspectiva motivării lacunare, cât și din cea a încălcării normelor de drept material ale Legii nr. 193/2000, respectiv ale Directivei 93/13/CE. Astfel, clauza ce stipulează obligația intimatului de a achita comisionul de analiză constituie o parte a costului creditului acordat de Bancă intimatului. Fiind asociată obiectului principal al contractului, instanța nu putea cerceta caracterul abuziv al acesteia, câtă vreme a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil nu doar din punct de vedere gramatical, dar și din punctul de vedere al conținutului, întinderea sumei datorate fiind precizată prin arătarea procentului și a bazei de calcul, reprezentată de valoarea creditului acordat. Cu referire la nelegalitatea soluției aduse art. 7 din contractul de credit privind Imputația plății, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod eronat caracterul abuziv prin instituirea dreptului doar în favoarea băncii. Astfel, recurenta învederează că art. 1113 din C. civ. de la 1864, aplicabil la data încheierii contractului, prevede faptul că imputația plății se face în conformitate cu înțelegerea părților, astfel încât, în opinia sa, clauza contractuală de la art. 7 reprezintă voința părților. Totodată, arată că, potrivit art. 1111 din același cod, plata parțială, făcută pe capital și dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii, iar banca a respectat această ordine, aspect ce rezultă din art. 7 din anexă. În altă ordine de idei, recurenta susține că, dacă nu există dispoziții speciale, plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și la urmă, asupra capitalului. Cu alte cuvinte, arată că debitorul poate plăti o sumă ajunsă la scadență numai după ce plătește penalitățile referitoare la debitele mai vechi neachitate, acesta putând alege care capital îl achită cu prioritate, însă, înainte de capital, el trebuie să achite cheltuieli, dobânzi, penalități pentru datorii scadente neachitate la timp. În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de la pct. 8 - Notificări par. 3 și 4 din condițiile generale la contractul de credit, recurenta arată că, în urma modificărilor de dobândă, reclamantul nu i-a comunicat refuzul de a accepta propunerile Băncii, astfel încât, conform prevederilor contractuale, Banca putea și avea dreptul să prezume acceptarea de către Client a schimbărilor propuse de Bancă. În continuare, recurenta face trimitere la conținutul contractului de credit și la conținutul Condițiilor generale de creditare unde sunt prevăzuți termeni cum ar fi "modificări propuse", "schimbări propuse" și termeni cum ar fi "Clientul nu acceptă", "Clientul comunică Băncii opțiunea sa", "Clientul transmite Băncii dezacordul său cu privire la propunerile Băncii", astfel încât, în opinia recurentei, nu se poate reține obligarea împrumutatului în pofida propriei voințe. Prin urmare, recurenta subliniază că nu se poate vorbi despre un contract de adeziune, ci de un contract consensual, încheiat prin consimțământul ambelor părți contractante: finanțator și împrumutat. În continuare, recurenta-pârâtă evocă dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 și arată că derogarea este justificată prin specificul operațiunilor financiare care depind de factori exteriori instituțiilor bancare. Mai arată că, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, clauza a fost modificată, sens în care recurenta reproduce conținutul clauzei, astfel cum aceasta a fost modificată. Cu privire la soluția instanței de apel referitoare la obligarea recurentei-pârâte la restituirea sumei de 900 euro echivalent RON la data plății reprezentând comisionul de analiză, recurenta-pârâtă arată că, dincolo de netemeinicia constatării caracterului abuziv al clauzei din contractul de credit, expusă anterior, în practica sa judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât în mod constant că, și în situația în care instanțele constată inopozabilitatea unor clauze din contractele de credit, această constatare se face strict pentru viitor, neavând nici un fel de incidență asupra prestațiilor deja executate în cursul derulării contractului. În continuare, învederează că, potrivit teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, acest fapt explicându-se prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Așadar, recurenta susține că această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit cum este cel supus analizei în prezenta cauză. De altfel, arată că efectul sancțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 193/2000 este "modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Deoarece intimatul nu a solicitat desființarea contractului, consideră că, în situația în care clauza se consideră nelegală, singurul efect este modificarea pentru viitor a acesteia. Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, comunicarea raportului, față de care niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere. Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului declarat de recurentul-reclamant, invocată de recurenta-pârâtă și a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților. Analizând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prin primele două motive de recurs, reclamantul critică omisiunea instanței de apel de a motiva cum anume a fost prezentat actul adițional din 14.09.2010, cum a luat cunoștință recurentul despre intenția Băncii de a încheia respectivul act adițional, în condițiile în care, la termenul din 19.11.2020, instanța de apel a repus cauza pe rol în vederea depunerii la dosarul cauzei a notificării emise de apelanta B. și a dovezii comunicării acesteia reclamantului în vederea semnării actului adițional. Recurentul a mai susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prin aceea că, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, nu se regăsește niciun aspect referitor la modul în care înscrisurile depuse de Bancă au determinat convingerea instanței în sensul că actul adițional ar fi fost prezentat intimatului și nici argumentele conform cărora aceste înscrisuri produc sau nu efecte juridice. Aceste critici de nelegalitate, ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt întemeiate. Prima instanță a reținut, sub aspectul situației de fapt, că Banca a prezentat actul adițional din 14.09.2010, susținând că ar fi modificat contractul de credit inițial. Tribunalul a înlăturat această susținere cu motivarea că actul adițional nu a fost semnat de consumator, iar pretinsa acceptare tacită este contrazisă de faptul că Banca afirma în întâmpinare că abia în anul 2016 i-a adus la cunoștință pârâtului draft-ul actului adițional. Instanța de apel a repus cauza pe rol la data de 19.11.2020, apreciind necesară depunerea la dosar a notificării comunicate reclamantului pentru semnarea actului adițional din 14.09.2010. Deși Banca a depus la dosar înscrisurile solicitate, instanța de prim control judiciar nu făcut o analiză a acestora și a reținut că nu există o eroare în stabilirea stării de fapt de către prima instanță. Cu toate acestea, a constatat apoi că, sub aspectul incidenței art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în privința ratei dobânzii, au devenit aplicabile prevederile corespunzătoare ale acestui act normativ, care și-au produs efectele de drept, începând cu luna septembrie 2010, având în vedere art. II din Legea nr. 288/2010. Potrivit art. 95 alin. (2), (3) și (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială a actului normativ: - modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență; - creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale; - nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită. Potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Așadar, cu privire la situația de fapt, instanța de apel trebuia să stabilească, pe baza probatoriului administrat, dacă actul adițional nr. x din 14.09.2010, invocat de Bancă și nesemnat de reclamantul-împrumutat, codebitor sau garantul ipotecar, poate fi considerat acceptat tacit, respectiv dacă creditorul face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adițional. Relevanța stabilirii încheierii sau nu, în condițiile legii, a acestui act adițional, este dată de faptul că acest act cuprinde modificări/completări ale clauzelor din contractul inițial, contestate ca fiind abuzive de împrumutat, referitoare la dobândă, comisioane și dobânda penalizatoare. Prin urmare, în lipsa evaluării de către instanța de apel a probei cu înscrisurile administrate, sub aspectul încheierii actului adițional din 14.09.2010, decizia este nemotivată, nefiind stabilită situația de fapt (evoluția contractului), în vederea corectei aplicări a Legii nr. 193/2000. În plus, stabilind pe de o parte, că prima instanță nu a comis vreo eroare în stabilirea stării de fapt când a reținut că actul adițional din 14.09.2010 nu poate fi considerat încheiat, iar pe de altă parte, că după septembrie 2010, dobânda e reglementată potrivit O.U.G. nr. 50/2010, iar nulitatea nu poate viza clauza referitoare la dobândă din actul adițional, instanța de apel a expus considerente contradictorii. În concluzie, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În condițiile în care situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, decizia atacată nefiind motivată în fapt în mod corespunzător cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., verificarea corectei aplicări a legislației privind clauzele abuzive din materia protecției consumatorului nu poate fi făcută în acest stadiu procesual. Pentru motivele anterior arătate, nu se mai impune analiza motivelor de casare invocate de părți, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la corecta aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței C.J.U.E. elaborate în interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de ambele părți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.