Decizia nr. 1404/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Să se constate caracterul abuziv al clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului din contractul de credit nr. x/23.09.2008;

Nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea creditului din contractul de credit nr. x/23.09.2008;

Obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit data de constatarea nulității absolute a clauzei care prevede perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a contractului;

Obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în baza clauzei contractuale care prevedea perceperea comisionului de administrare - 4.945 euro;

Să se constate caracterul abuziv al clauzei privind dobânda internă a B. din contractul de credit nr. x/23.09.2008;

Nulitatea absolută a clauzei care prevede dobânda internă a B. din contractul de credit nr. x/23.09.2008, art. 5, art. 6; eliminarea acestei clauze abuzive din contractul aflat în derulare și obligarea paratei la înlocuirea acestei clauze cu dobânda Euribor 6M la care se adaugă marja de 1,50 astfel cum este prevăzut la art. 5 din contract;

Să se constate caracterul abuziv al clauzei care prevede perceperea unui comision de risc, prevăzută la art. 6 din contract;

Nulitatea absolută a clauzei care prevede perceperea comisionului de risc;

Eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/23.09.2008;

Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului prin rate de capital descrescătoare.

Obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând dobânda percepută abuziv, potrivit art. 5 din contractul de credit nr. x/23.09.2008 - 36.381,28 euro;

Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele reținute nejustificat, de la momentul perceperii lor și până la momentul restituirii integrale a sumelor datorate -4.096,28 euro. Prin sentința civilă nr. 1064/C din 5 octombrie 2017, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., și, în consecință, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit bancar nr. x/23.09.2008, încheiat de părți, în art. 5 și 6 - cu privire modul de calcul al dobânzii variabile; art. 9 lit. b) - cu privire la comisionul de administrare a creditului. A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca abuzive și a dispus înlăturarea acestora din Contractul de credit bancar nr. x/23.09.2008, încheiat de părți. A obligat pârâta să restituie reclamantului 36.381,28 euro, reprezentând dobândă încasată în plus, în perioada 24.09.2009 -30.11.2015, prin modificarea unilaterală a ratei dobânzii variabile, precum și la restituirea sumelor încasate ulterior cu același titlu, conform graficului de rambursare aferent contractului, până la data rămânerii definitive a hotărârii; 4.945 euro, percepută cu titlu de comision de administrare a creditului; 4.096,28 euro cu titlu de dobânda legală calculată la sumele de mai sus până la data de 31.05.2017 și care se va calcula în continuare până la data restituirii efective a debitului principal. A respins restul pretențiilor reclamantului. A respins cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională B. S.A.. Împotriva sentinței civile nr. 1064 din 5 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta B. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 274/Ap din 6 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respins. A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată în apel, către intimatul-reclamant A.. În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274/Ap din 6 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă. În argumentarea recursului, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia atacată, motivat de împrejurarea că instanța de apel a interpretat greșit clauzele Contractului de credit nr. x/27.10.2006 referitoare la dobânda variabilă și la comisionul de administrare, prin schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale, această clauză contractuală având un conținut de deplin inteligibil pentru orice consumator rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici, fiind astfel respectate cerințele de transparență contractuală, noțiune autonomă a dreptului european, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale, contrar prevederilor art. 4 C. proc. civ. și art. 148 alin. (2) din Constituția României, care instituie un principiu fundamental al procedurii de judecată referitor la supremația normelor obligatorii ale Uniunii Europene. Susține, în esență, că, potrivit principiului supremației dreptului comunitar, consacrat legislativ prin art. 148 alin. (2) din Constituția României și prin art. 4 C. proc. civ., judecătorul național este obligat, ca într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea prevederilor sale și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor, fiind totodată obligat să nu aplice prevederile din dreptul național, care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie adoptată anterior sau ulterior intrării în vigoare a normei comunitare. Hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, întrucât analiza clauzelor contractuale din perspectiva pretinsului caracter abuziv, nu poate conduce la lipsirea Contractului de credit de clauzele sale esențiale, astfel cum au fost acestea agreate prin negotium-ul părților. În cauza C-187/07 Dirk Endendijk Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că dispozițiile comunitare trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Comunității Europene, iar formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții comunitare nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții sau să i se atribuie, în această privință, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice, întrucât o asemenea abordare ar fi, într-adevăr, incompatibilă cu cerința de aplicare uniformă a dreptului comunitar. Principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii a fost reafirmat în cauza T-61/13 Melt Water/OAPI (Nueva). De asemenea, în cauza C-307/13 Ivansson și Alții Curtea a subliniat că potrivit unei jurisprudențe constante, nu este posibil ca formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții sau ca acesteia să i se atribuie un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii. În caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea Kurcums Metal, C-558/11). Din această perspectivă, între prevederile art. 6 alin. (1) ale variantei în limba română a Directivei nr. 93/13 și prevederile corespondente din celelalte versiuni lingvistice, există o deosebire esențială de nuanță (ignorată de instanța de control judiciar), care însă a permis interpretarea abuzivă și contrară ordinii de drept a prevederilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, ceea ce este nelegal. În speță, subliniază recurenta, instanța de apel a concluzionat că după constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale esențiale (referitoare la dobândă și comisioane), Contractul de credit se va derula în continuare la simpla cerere a consumatorului, fără clauzele referitoare la componenta de cost, ceea ce conduce la schimbarea naturii juridice a Contractului de credit, o asemenea soluție fiind inadmisibilă. Prin urmare, în temeiul interpretării conforme a prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, Contractul de credit bancar poate continua, însă numai cu menținerea termenilor și condițiilor inițiale, respectiv cu respectarea negotium-ului avut în vedere la încheierea contractului, hotărârea recurată fiind nelegală din această perspectivă. Această interpretare uniformă a fost avută în vedere de CJUE la soluționarea cauzei C-26/13, Arpâd Kâsler și Hajnalka Kâslerne Râbai împotriva OTP Jelzâlogbank Zrt. Conchizând, recurenta apreciază că art. 6 alin. (1) din Directivă trebuie deslușit/interpretat în sensul că, ulterior constatării caracterului abuziv, părțile urmează să stabilească noi clauze în acord cu prevederile legale în materie, concluzie statuată și de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 245/19.04.2016. În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 1, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 și art. 981-985 C. civ. de la 1864; art. 5 din Legea nr. 193/2000, art. 969 și art. 1.073 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO. În dezvoltarea acestui motiv susține, în esență, că magistraților nu le este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, interpretând greșit actul de voință al părților sau atribuindu-i alt înțeles decât cel voit de părți. Din interpretarea clauze contractuale prevăzute la art. 5 din contract, rezultă foarte clar și inteligibil că dobânda curentă este revizuibilă semestrial și este supusă unor modificări în raport de costul resurselor de creditare, iar acest mecanism este cât se poate de clar și neechivoc, pe de o parte, și îndeajuns de detaliat, pe de altă parte. Pe cale de consecință, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1 și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care permit controlul și evaluarea caracterului abuziv, numai în măsura în care în cauză s-ar constata încălcarea/neîndeplinirea cerinței de transparență a clauzelor contractuale, astfel cum a fost definită și circumstanțiată de Curtea Europeană de Justiție, întrucât Legea substanțială invocată nu a are ca și finalitate, ocolirea dispozițiilor art. 954 C. civ. sau a acelor menționate la art. 1165 C. civ., pentru lipsirea contractului de credit de clauzele sale esențiale referitoare la costuri. În opinia recurentei, instanța a ignorat faptul că înțelegerea părților a fost în sensul că dobânda contractuală va varia în funcție de costul resurselor de creditare, iar nu în funcție de indicele EURIBOR, deși, intimatul reclamant a avut posibilitatea alegerii unei dobânzi variabile în funcție de acest indice, alegând în schimb condițiile contractuale contestate în prezent, deși acestea fuseseră înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea Contractului de credit. De altfel, criteriul variabilității dobânzii în funcție de modificările din piața monetară a fost subliniat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Contrar instanței de apel, inserarea unei clauze privind variabilitatea dobânzii nu a avut drept scop îndatorarea consumatorilor, ci exclusiv păstrarea unui echilibru contractual față de fluctuațiile de pe piața de capital, astfel încât activitatea de acordare a creditelor (esențială pentru economia unei țări) să nu devină prea oneroasă, specificul comercial și oneros al activității de acordare a creditelor fiind ignorat cu desăvârșire. Recurenta apreciază că decizia atacată este nelegală și din perspectiva condițiilor impuse de art. 5 din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia profesioniștilor le revine obligația, în măsura utilizării unor contracte standard preformulate, de a remite la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care ii propune. În acest sens, subliniază că prevederile legale stabilesc numai obligația informării prealabile a consumatorului cu privire la condițiile contractuale, aspect reținut și de Curtea Europeană de Justiție. Examenul pretins întreprins de către instanța de apel este nelegal și din perspectiva condiției impuse de legiuitor pentru evaluarea caracterului abuziv, constând în dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Prin raportare la jurisprudența Curtea Europeană de Justiție, consideră că instanța de apel avea obligația identificării acelei situații conservate de dreptul național, căreia i s-ar fi adus atingere prin intermediul clauzei contractuale referitoare la dobânda variabilă și la comisionul de administrare. Consumatorul este protejat de norma comunitară și de legea națională, dar nu într-atât încât să aleagă ce anume respectă din contract, și ce nu. Din această perspectivă, analiza clauzelor contractuale deduse judecății nu trebuie să pornească de la premisa că acestea reprezintă clauze abuzive, pentru ca recurenta să fie nevoită să dovedească contrariul, cum nelegal a procedat instanța de fond. Nefiind în situația unor clauze îndoielnice și în condițiile în care intimatul reclamant/instanța sesizată cu judecarea apelului nu a reușit să răstoarne prezumția de valabilitate a clauzelor contractuale, prin dovedirea condițiilor cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000, hotărârea recurată se impune a fi casată, cu consecința admiterii apelului formulat de pârâtă. Totodată, cu referire la încălcarea art. 969 și art. 1.073 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO, consideră că, modificarea clauzelor contractuale ulterior constatării caracterului abuziv, prin restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă și comisioane ca efect al hotărârii judecătorești recurate conduce invariabil la încălcarea dreptului la proprietate al recurentei, contrar garanțiilor legale și convenționale. Referitor la comisionul de administrare, redând și cele reținute prin decizia nr. 608/23.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arată că acesta se percepe pentru administrarea contului de credit; cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului, Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă. Sub un alt aspect, recurenta apreciază că, în ceea ce privește dobânda legală, hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 1535 C. civ. Susține că solicitarea reclamanților (admisă de către instanța de fond, soluție menținută de instanța de apel) de a se achita o dobândă legală din partea recurentei, în eventualitatea unei restituiri a unor sume pretinse pe calea acțiunii introductive, este lipsită de temei legal și chiar de logică juridică. În plus, precizează că în contextul în care solicitarea vizând constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale este vădit neîntemeiată, pentru motivele arătate în cuprinsul prezentului recurs, și solicitarea vizând restituirea sumelor reprezentând contravaloarea comisioanelor de gestionare a creditului, inclusiv solicitarea de restituire a dobânzii legale aferente acestor sume este vădit neîntemeiată. Sub un ultim aspect, recurenta arată că plata dobânzilor este de esența contractului de credit bancar, neexistând posibilitatea instituțiilor de credit de a scuti pe împrumutați de aceasta plată decât prin încălcarea normelor de prudență bancară. În acord cu exigențele legale în această materie, clauza 5 din contractul de credit deduse judecății denotă faptul că ambele părți și-au exprimat consimțământul în sensul că acesta este un contract cu titlu oneros, reclamantul asumându-și obligația de a restitui nu doar suma împrumutată, ci și dobânda aferentă. În plus, deși se admite că o instanță nu are dreptul să intervină în prevederile contractuale, cu toate acestea s-a dispus restituirea sumelor achitate peste suma calculată de către reclamant, respectiv restituirea valorii dobânzii achitate peste valoarea indicelui Euribor 6 luni și dobânda de referință Euribor 6 luni. În acest sens, solicită instanței de recurs să constate că stabilirea cuantumului dobânzii este un aspect de preț, care poate fi obiectivat exclusiv pe baza acordului părților și nu de către organul judiciar, sens în care solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă trebuia respinsă în integralitate. Pe de altă parte, nu se poate admite teza instanței de apel că s-ar impune restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă achitate peste formula de calcul a dobânzii în funcție de Euribor, în contextul în care nu a fost admisă această solicitare. Nu în ultimul rând, urmare a respingerii capătului de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comisioane de către bancă, se impune respingerea capătului accesoriu privind dobânda legală pretinsă față de aceste sume, conform principiului de drept accesorium sequitur principale. Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu luarea în considerare a principiului supremației dreptului comunitar și a normelor convenționale, în temeiul cărora constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale esențiale din instrumentum, nu conduce la lipsirea Băncii de sumele datorate și asumate de intimatul reclamant prin negotium, în discuție fiind pretinsa redactare neclară a clauzelor contractuale, iar nu golirea de conținut patrimonial al raportului juridic. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. La termenul de judecată din 15 februarie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 7 iunie 2019. Prin încheierea din 7 iunie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 274/Ap din 06 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Ca urmare a soluționării cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În ceea ce privește analiza capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei care stipulează perceperea comisionului de administrare credit (clauza 9 lit. b), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, deoarece instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate de pârâtă în cadrul motivelor de apel, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei în discuție, menționate din convenția de credit. Se constată că instanța de prim control judiciar s-a rezumat să rețină că apelanta-pârâtă nu a justificat în ce ar consta contraprestația sa legată de perceperea acestui comision, că aceasta nu a reușit să clarifice de ce costurile legate de acordarea împrumutului, precum și beneficiul pe care și l-a propus, nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii, mai ales că, potrivit legislației naționale cât și legislației UE, băncile sunt obligate să introducă conceptul de dobândă anuală efectivă (DAE), tocmai pentru ca banca să nu mai poată ascunde, sub forma unor diverse comisioane, dobânda reală percepută, cât și mărimea beneficiului pe care și l-a propus. Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000). În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". Or, în cauză, analiza realizată de instanțele de fond și de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare a creditului s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare. În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează. Înalta Curte constată că instanța de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum și față de raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului. Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit la art. 9 lit. b) are următorul conținut: "Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: b) comision de administrare de 57,50 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 Motivele perceperii comisionului de administrare sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. Or, în cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestei clauze. Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul reținerii caracterului abuziv al clauzei care stipulează perceperea comisionului de administrare, motiv pentru care va admite recursul și va casa decizia recurată. În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunțată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare. Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de de administrare va fi reanalizată și solicitarea reclamantului privind restituirea sumelor achitate în baza acestei clauze și acordarea dobânzii legale. Sunt fondate și criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluția instanței de apel, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda. Este adevărat că instanța de judecată trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce privește înlocuirea clauzelor în discuție, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă. Totodată, menținerea unui procent de dobândă, inițial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerință nepermisă în convenția părților, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă. Cu referire strict la mecanismul de variație a dobânzii, Înalta Curte subliniază că părțile nu pot fi "legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziția instanței, și aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, așa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparență a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanța nu poate fixa ea însăși un anumit nivel al dobânzii, în cazul de față prin menținerea dobânzii de la data creditării, deoarece nu există temei legal în a se substitui părților, a căror voință a permis variația dobânzii. Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, așa cum reține instanța de apel, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei. Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului. Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligații în sarcina consumatorului dar, în același timp, un asemenea contract, prin care instituția de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestație esențială a împrumutatului. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (pct. 73). Nuanțând soluția, în cauza Kásler și Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81). Ulterior pronunțării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele: "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13." Așadar, cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită stabilirea de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, critica recurentei - pârâte apare ca fondată. Așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-269/19 consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor. Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile și obligațiile părților contractante, care va trebui analizat de instanța de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecății și circumstanțele proprii pricinii, urmând a ține seama de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunțată în cauza C-269/19. În consecință, constatând că sunt incidente motivele de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, urmând a fi reanalizată și solicitarea reclamantului privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.