ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1487/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 992, art. 993 alin. (1), art. 998, art. 977, art. 999 și art. 1092 C. civ., O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, art. 93 lit. e) pct. 3 din Ordonanța nr. 21/1992, art. 1 din Legea nr. 193/2000, precum și art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind codul consumului.

Prin sentința civilă nr. 10253 din 2 octombrie 2014, pronunțată de Judecătoriei Sector 2 București, secția Civilă, s-a admis excepția nrcompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la 29 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 1770 din 21.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 " La încetarea acestei perioade, se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în CHF în vigoare în acel moment; Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2.5% din valoarea creditului și comision de administrare lunară a creditului de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului" art. 4.2 - "Nerambursarea la termenul stabilit în contract a creditului angajat, atrage după sine plata de către împrumutat de dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an față de dobânda prevăzută la punctul 4.1", art. 4.3. - "Pe parcursul derulării contractului banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare".

Totodată s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor plătite nedatorat de către aceasta cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor referitoare la dobândă constatate ca abuzive și nule absolut, comision de acordare și comision de administrare, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plății efective a acestui debit și s-a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1269 din 6 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă.

Prin aceeași decizie a fost admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2) teza I privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, precum și capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și comisionul de administrare, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 6 și 7 din Legea 193 din 2000 și încălcarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al posibilității băncii de modificare unilaterală a dobânzii (art. 4.3 din contractul de credit), dar nu a constatat caracterul abuziv al dobânzii variabile, stipulat de prevederile art. 4.1 din contract, astfel că instanța de apel nu avea posibilitatea de a dispune restituirea sumelor încasate în plus peste procentul de 9,95% pe an, transformând contractul de credit într-unul cu dobândă fixă, întrucât art. 4.1 și 4.2 din contractul de credit au rămas nemodificate.

Recurenta a susținut că această clauză nu poate fi considerată abuzivă, întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia.

În plus, s-a subliniat că instanța de apel ar fi trebuit sa rețină că motivele cuprinse în convenția de credit, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv, în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Recurenta a mai învederat că respectivele clauze nu sunt abuzive deoarece nu este îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât este prevăzută pentru consumator posibilitatea de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, fiind aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

Mai mult, a arătat recurenta că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit și care se reflectă în graficul de rambursare.

Soluția prin care prima instanță a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este, în accepțiunea recurentei, netemeinică și nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenta a mai învederat că anularea mecanismului de modificare unilaterala a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanță, care impune un cuantum fix al marjei, ci părțile, în măsura în care se constată caracterul abuziv al clauzei, sunt în situația de a purta negocieri, pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

Prealabil, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018, recurenta-pârâtă B. S.A. a fost preluată prin absorbție de către C. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de recurentă-pârâtă a acesteia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 mai 2018, în complet de filtru, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, recurenta depunând punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea concluziilor acestuia.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 17 septembrie 2019.

Înalta Curte, prin încheierea din 17 septembrie 2019, a suspendat judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C- 269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, în ceea ce privește clauza privind dobânda, că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 6 și 7 din Legea nr. 193 din 2000 și a încălcat dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, prin modificarea contractului din credit cu dobândă variabilă, în unul cu dobândă fixă, clauza fiind exclusă de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE, a fost negociată, iar posibilitatea băncii de a de a revizui unilateral structura dobânzii este redactată în termeni clari și neechivoci și nu este abuzivă, întrucât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel deși a admis apelul pârâtei, a validat raționamentul tribunalului și a păstrat sentința privind constatarea caracterului abuziv al dobânzii variabile aplicabile după primele 90 de zile de la încheierea contractului prevăzută la art. 4.1 teza I din contractul de credit, al dobânzii majorate cu 5 puncte procentuale prevăzută la art. 4.2 și al dreptului unilateral al băncii de a modifica dobânzile, taxele și comisioanele prevăzut la art. 4.3. din contractul de credit.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel, reținând ca fiind abuzive clauzele privind dreptul băncii de a fixa o dobândă variabilă fără a indica criteriile de majorare a marjei dobânzii și dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, a păstrat ca fiind legală si temeinică și dispoziția primei instanțe privind restituirea de către bancă a sumelor plătite nedatorat de către reclamantă cu titlu de dobândă.

Recurenta susține în mod greșit că examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda nu este posibil în cauză potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE, întrucât acestea întrunesc cerința de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Examinarea făcută de instanța devolutivă de control judiciar a fost în acord cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligația de transparență prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Înalta Curte reține că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor celeilalte părți.

Prevederea unui drept de modificare unilaterală a marjei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral prețul convenției, această posibilitate nefiind în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Instanța de apel a reținut că din clauzele contestate în cauză nu rezultau criteriile avute în vedere de bancă la stabilirea dobânzii variabile, respectiv la modificarea marjei dobânzii creditului, și dacă modificarea avea ca fundament o motivație întemeiată, reflectată de indicii pieței financiare, în sensul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, ci, dimpotrivă releva puterea discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectau cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru că astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Totodată, susținerile recurentei-pârâte care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditului acordat și a dreptului său de a o revizui în mod unilateral, precum și cele referitoare la faptul că nu există nicio dispoziție legală care să limiteze sau să interzică modalitatea de calcul a dobânzii variabile, nu pot fi primite.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecință, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în mecanismul de stabilire a dobânzii variabile și modificarea marjei băncii din formula de calcul.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca și-a rezervat-o implicit și în mod intenționat de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a reclamanților și fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că reclamanta are posibilitatea de a denunța contractul de credit nu este de natură a exclude incidența prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a celor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, obligația de transparență a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesar a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor și a obligațiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puțin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecințele economice și juridice în ceea ce privește patrimoniul reclamanților.

Instanța de apel s-a raportat la condițiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei prin care s-a susținut caracterul negociat al clauzelor prin adoptarea contractului de credit.

Nici critica recurentei-pârâte prin care se susține că nu îi este permis instanței de judecată să stabilească definitiv si obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat ca dobânda este variabila după primele 12 luni, și că soluția instanței reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind dată cu încălcarea art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene in materia clauzelor abuzive, nu este fondată, întrucât această situație nu se regăsește în cauză.

Astfel, instanța de apel a reținut corect caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii, având în vedere lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele acestor modificări.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziții, instanța învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le mențină sau să le elimine, după caz.

Înalta Curte constată că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv și declarat nul nu este însăși clauza ce stipulează dobânda variabilă și care reflectă voința părților în sensul art. 969 C. civ., ci nulitatea absolută vizează dreptul discreționar al băncii de a stabili dobânda, ulterior perioadei de 90 de zile de la data acordării creditului.

În consecință, instanța de apel nu a înfrânt principiul forței obligatorii a contractului prevăzut la art. 969 din C. civ. de la 1864 întrucât nu a transformat contractul într-unul cu dobândă fixă.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva D.., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Înalta Curte constată că efectul nulității absolute, privită ca sancțiune care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desființarea totală sau parțială a acestuia și, ca atare, în restabilirea legalității.

Două dintre principiile efectelor nulității, evidențiate în doctrină și confirmate în jurisprudență sunt retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară, ultimul fiind doar o consecință a retroactivității, pe care, astfel, o asigură în mod efectiv.

Prin urmare, raportarea instanței, în analiza apelului pârâtei, la clauza contractuală care prevedea un anumit cuantum fix al dobânzii, a avut semnificația unui simplu reper pentru stabilirea obligației de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzei constatate nule și nu are semnificația unei intervenții a instanței în sensul denaturării mecanismului contractual stipulat de părți.

Analiza considerentelor deciziei recurate permite concluzia că instanța de apel a ținut seama de particularitatea clauzelor privind modul de variație a dobânzii creditului, în legătură cu obiectul principal al contractului sau prețul și remunerația, și au fost supuse analizei sub aspectul transparenței, precum și al redactării într-un limbaj clar și inteligibil, în acord cu jurisprudența CJUE, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1269/2017 din 6 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1269/2017 din 6 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.