ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1992/2022

Ședința publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16.12.2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.667 RON, reprezentând penalități de întârziere în predarea spațiului închiriat, calculate provizoriu începând cu 07.07.2019 și până la data formulării acțiunii; a mai solicitat acordarea acestor penalități în continuare, până la data predării efective a spațiului, dar și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1803/13.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a redus cuantumul penalităților prevăzute de clauza penală din contract, de la suma de 300 euro pe zi la 160 euro pe zi și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.000 de RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada 08.07.2019-10.12.2019, în temeiul art. 10 din contractul de închiriere din 28.10.2014, la plata, în continuare, a despăgubirilor în cuantumul diminuat de 160 euro pe zi, până la data eliberării spațiului închiriat, precum și a sumei de 5.598,34 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.A. a declarat apel. De asemenea, ca urmare a operațiunii de divizare intervenite asupra patrimoniului S.C. B. S.A., prin transmiterea unei părți din activitatea acestei părți către S.C. C. S.R.L., și această din urmă societate a apelat hotărârea primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 2057A/15.12.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de apelanta S.C. C. S.R.L., a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei S.C. C. S.R.L. și, în consecință, a respins apelul acesteia, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă; de asemenea, a respins ca nefondat apelul declarat de S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

Prin memoriul de recurs, S.C. B. S.A. a arătat că excepția lipsei calității procesuale active a apelantei S.C. C. S.R.L. a fost soluționată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 și art. 38 C. proc. civ., ale art. 238 alin. (2

1

) și art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, ale art. 236 alin. (1) și (3), art. 237 alin. (2) și art. 238 alin. (1) lit. a) C. civ.

În argumentare, recurenta a arătat că, față de prevederile art. 1.2 și art. 5.4.1 din proiectul de divizare, transferul obligațiilor născute din contractele de închiriere relevante pentru ramura de activitate transmisă prin divizare, din patrimoniul său către S.C. C. S.R.L., a operat de drept la 13.11.2020 și că obligația de plată a penalităților de întârziere prevăzută de art. 10 din contract nu era stinsă la data divizării.

Mai mult, a susținut că art. 5.4.1 din proiectul de divizare prevedea în mod expres că prin efectul divizării parțiale s-au transmis toate drepturile și obligațiile de orice natură, actuale sau potențiale, rezultând din contracte sau lege, inclusiv cereri sau litigii în legătură cu activele și pasivele aferente activității divizate.

Prin urmare, autoarea căii de atac a apreciat că, din moment ce la data divizării, obligația contractuală de plată a daunelor-interese exista în patrimoniul său, aceasta s-a transmis către societatea beneficiară, prin divizare.

Totodată, a precizat că semnarea procesului-verbal de eliberare a spațiului închiriat nu prezenta relevanță pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale a S.C. C. S.R.L., de vreme ce eliberarea spațiului era o chestiune de fapt, nu de drept, nefiind de natură să modifice noua realitate juridică generată de operațiunea de divizare.

În continuare, autoarea acestei căi de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.182 și 1.270 C. civ., în ce privește efectele juridice produse de oferta de închiriere și renunțarea intimatei la plata penalităților de întârziere.

În motivare, a arătat, în esență, că la 12.02.2020 a acceptat fără rezerve oferta de reînnoire a contractului de închiriere, transmisă de intimată cu o zi înainte, iar din acel moment, potrivit art. 1.182 alin. (1) și (2) C. civ., s-a încheiat un nou contract de închiriere, împrejurarea că intimata s-a răzgândit ulterior și a solicitat reintroducerea clauzei de penalități în noul contract fiind irelevantă, de vreme ce recurenta nu a fost de acord, iar oferta acceptată nu prevedea o asemenea clauză.

Din această perspectivă, recurenta a apreciat că instanța de apel a făcut o confuzie între contract, înțeles ca negotium iuris și intrumentum, atunci când a apreciat că un nou contract nu a fost încheiat, pentru că părțile nu au căzut de acord asupra prevederilor acestuia.

Autoarea căii de atac a mai afirmat că, întrucât intimata a fost de acord cu plata unei despăgubiri unice de 4.500 euro, la care se adăuga suma de 5.598,34 RON, rezulta fără echivoc că părțile au consimțit asupra penalităților pretinse, în sensul renunțării la acestea.

Totodată, a susținut că instanța de apel a înlăturat nemotivat susținerile sale, referitoare la încheierea contractului în lipsa acordului intimatei asupra clauzei contractuale privind penalitățile de întârziere, doar pentru simplul fapt că sunt lipsite de orice temei juridic.

În continuare, recurenta a prezentat elementele care se impuneau să fie verificate pentru a se stabili dacă oferta întrunea condițiile legale pentru a îmbrăca forma unui contract.

De asemenea, autoarea acestei căi de atac a arătat că instanța de prim control judiciar era obligată să explice dacă chestiunea penalităților de întârziere era sau nu un element secundar în raport cu prevederile art. 1.182 alin. (2) C. civ.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. civ., în motivarea căreia recurenta a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut principiul simetriei și echilibrului între penalitățile de la art. 10 și cele de la art. 11 din contract, în măsura în care textele de lege sus-menționate nu impuneau o astfel de condiție pentru reducerea penalităților, ci numai cerința ca penalitatea să fie vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi anticipat de părți la încheierea contractului.

În opinia acestei recurente, invocarea acestui principiu adaugă nepermis la lege.

De asemenea, a mai susținut că încălcarea normei legale enunțate s-a realizat și în momentul în care s-a stabilit că disproporția vădită dintre clauza privind penalitățile și prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți nu ar fi relevantă, în condițiile în care aceasta este excesiv mai mare decât contravaloarea lipsei de folosință evaluată de intimată în momentul încheierii contractului și ulterior, prin propunerea care i-a fost înaintată în februarie 2020.

Din această perspectivă, autoarea acestei căi de atac a apreciat că refuzul instanței de apel de a aplica ab initio prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. este nelegală, condiționarea aplicării lor de cerința subsecventă prevăzută de art. 1.541 alin. (2) C. civ. fiind contrară legii.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul său de recurs, S.C. C. S.R.L. a arătat că dispoziția instanței de apel, de respingere a apelului său, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, contravine prevederilor art. 236 alin. (3) și ale art. 238 alin. (1) C. civ., precum și ale art. 238 alin. (2

1

) și ale art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În argumentare, evocând textele de lege sus-indicate, a afirmat că potrivit art. 1.2 și art. 12 din proiectul de divizare, coroborate cu art. 249 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, data efectivă a divizării a fost data aprobării operațiunii de către instanța competentă la care se adaugă 2 zile lucrătoare, respectiv 13.11.2020, având în vedere că legalitatea divizării a fost confirmată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin încheierea din 10.11.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Totodată, această recurentă a susținut că, de la această dată, operațiunile legate de partea din patrimoniu căreia i-a fost transferată erau considerate din punct de vedere juridic, contabil și fiscal ca fiind ale sale și, în consecință, a dobândit toate drepturile și obligațiile ce derivă din patrimoniul transferat.

Autoarea acestui recurs a precizat că sentința civilă nr. 12951/20.12.2018 a Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Civilă, menținută prin decizia civilă nr. 2771/A/20.09.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, se referea la bunul și contractele ce au fost transferate de la societatea divizată la societatea beneficiară, conform definițiilor prevăzute de art. 1.2 și art. 5.4.1 din proiectul de divizare, potrivit cărora, în urma divizării parțiale, au fost transmise toate drepturile și obligațiile de orice natură, actuale sau potențiale, care rezultau contractele transmis sau lege, inclusiv orice cereri sau litigii în legătură cu activele sau pasivele aferente activității divizate.

De asemenea, a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu avea calitate procesuală activă pentru declararea apelului, motivat de faptul că divizarea a avut loc ulterior încetării contractului de închiriere, întrucât prin divizare s-a transmis cu titlu universal o parte din patrimoniul S.C. B. S.R.L., respectiv nu doar activele și contractele aferente ramurii de activitate transferate, ci și drepturile și obligațiile ce decurg din acestea, inclusiv dreptul la acțiune. Cum la data divizării obligația de a plăti penalitățile de întârziere exista, a susținut că aceasta i-a transferată prin proiectul de divizare.

În continuare, a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 1.182 alin. (1) și (2), art. 1.186 alin. (1), art. 1.196 alin. (1) și ale art. 1.270 C. civ.

Astfel, făcând trimitere la parcursul negocierilor purtate între S.C. B. S.A. și intimată și la probatoriul administrat în cauză, a susținut că acceptarea fără rezerve a ofertei emise de intimată a semnificat, potrivit dispozițiilor legale indicate mai sus, încheierea unui nou contract de închiriere.

În opinia acestei recurente, intimata a renunțat la plata penalităților de întârziere prevăzute de art. 10 din contract, potrivit art. 1.539 C. civ., câtă vreme oferta transmisă cuprindea plata unei despăgubiri în cuantum de 4.500 euro și a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, a apreciat că, o dată încheiat un nou contract de închiriere, plata penalităților nu mai putea fi pretinsă.

Autoarea acestei căi de atac a mai arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. atunci când a redus penalitățile, iar pe de altă parte, a apreciat că textul de lege nu este aplicabil, întrucât contractul încheiat între părți are caracter obligatoriu și instanța nu poate interveni decât în condiții restrictive.

Sub acest aspect, a afirmat că norma legală sus-indicată a fost interpretată și aplicată greșit de către instanța de prim control judiciar, deoarece, după reducerea clauzei penale de către prima instanță, aceasta a rămas în continuare excesivă în raport cu chiria percepută în temeiul contractului, depășind semnificativ prejudiciul pe care părțile l-ar fi putut estima în momentul încheierii contractului sau al unei renegocieri a cuantumului chiriei.

Mai mult, a menționat că prevederea contractuală în temeiul căreia recurenta S.C. B. S.A. ar fi avut dreptul la penalități în același cuantum era lipsită de relevanță, din moment ce norma legală pretins încălcată stabilește doar două condiții pentru reducerea penalității, respectiv aceea ca ea să fie vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți și ca penalitatea redusă să rămână superioară obligației principale.

În drept, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 06.05.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor; în subsidiar, a solicitat respingerea lor ca nefondate.

Recurenta S.C. C. S.R.L. a răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, intimata a declarat că nu mai susține excepția nulității recursurilor.

Examinând decizia recurată în limita motivelor de casare invocate, Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile de nelegalitate care pun în discuție calitatea procesuală activă în apel a S.C. C. S.R.L., având în vedere că în ipoteza confirmării lor, efectele s-ar răsfrânge asupra întregii judecăți realizate în apel, dat fiind că aspectul calității procesuale active privește însuși cadrul procesual al judecății din etapa anterioară, care o dată constatat nelegal, ar face de prisos verificarea conformității cu legea a celorlalte dezlegări ale instanței de apel, contestate în recurs.

De asemenea, reținând că autoarele căii de atac sesizează, în esență, aceleași neregularități săvârșite de instanța de apel la soluționarea excepției lipsei calității active a S.C. C. S.R.L., circumscrise de părți motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune, întrucât, astfel cum au arătat recurentele, încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel a determinat consecința aplicării greșite a celor de drept procesual.

Instanța de apel a admis această excepție, reținând ca și argument decisiv împrejurarea că prin proiectul de divizare nu s-a realizat o transmitere efectivă a obligației de despăgubire, de vreme ce divizarea și-a produsul efectele ulterior încetării contractului de închiriere.

Această dezlegare este rezultatul interpretării și aplicării greșite a textelor de lege sus-indicate.

În acord cu dispozițiile art. 38 C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor sau situațiilor juridice deduse judecății.

În cazul divizării parțiale, cum este cazul în speță, condițiile subrogării în drepturile și obligațiile societății divizate sunt reglementate de prevederile art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, a căror interpretare relevă că transferul, atât în raporturile dintre societatea divizată și societatea beneficiară, cât și în raporturile cu terții, se produce cu privire la toate activele și pasivele ce fac obiectul divizării și că acesta va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de divizare.

În conformitate cu dispozițiile art. 249 lit. b) din Legea nr. 31/1990, divizarea produce efecte "de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operațiunea, cu excepția cazului în care, prin acordul părților, se stipulează că operațiunea va avea efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exercițiului financiar curent al societății absorbante sau societăților beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exercițiu financiar încheiat al societății sau societăților ce își transferă patrimoniul".

Așadar, la data indicată, transferul drepturilor și obligațiilor societății divizate operează de drept și se produce simultan atât în raporturile dintre părțile implicate în procesul de divizare, cât și în cele cu terții, subrogarea societății beneficiare în poziția de creditor sau debitor al terților pe care o deținea societatea divizată realizându-se ope legis la acel moment.

Aceste efecte se răsfrâng și asupra drepturilor și situațiilor litigioase care intră în conținutul raporturilor juridice transmise pe calea divizării, determinând în plan procesual preluarea de către societatea beneficiară a calității de subiect activ sau pasiv al raporturilor juridice deduse judecății la momentul operațiunii de divizare.

În speță, divizarea parțială s-a realizat, conform proiectului de divizare, prin desprinderea unei părți din patrimoniul S.C. B. S.A., respectiv prin transferarea către S.C. C. S.R.L., actualmente S.C. C. S.R.L., a ramurii de activitate constând în găzduirea echipamentelor de transmisie activă și a infrastructurii asociate, iar potrivit art. 5.4.1 din proiectul de divizare, societății beneficiare i s-au transmis și contractele încheiate în legătură cu activitatea preluată, respectiv "toate drepturile și obligațiile de orice natură (fie actuale sau potențiale rezultând din contract sau lege), inclusiv orice cereri sau litigii, în legătură cu activele și pasivele aferente activității divizate, cu excepția celor menționate în secțiunea 5.4.2".

Drepturile și situațiile litigioase asociate contractelor transferate în patrimoniul societății S.C. C. S.R.L., în baza art. 38 C. proc. civ., sunt cele menționate în procesul-verbal de transfer de la 13.11.2020, în cuprinsul căruia la poz. 8 se regăsește și dosarul de față.

Disputa de față derivă din contractul de închiriere din 28.10.2014, încheiat între intimată, în calitate de locator, și recurenta S.C. B. S.A., în calitate de locatar, ce avut ca obiect închirierea pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 08.07.2014, a unei suprafețe de 93 mp din imobilul D., situat în Târgu Jiu, str. x, jud. Gorj, pentru amenajarea unei camere tehnice în vederea întreținerii, modificării și funcționării unei stații de bază, a traseelor de fibră optică, a cablului de alimentare, PMB și SWAC pentru operarea serviciului de telefonie mobilă, proprietatea locatarului. Așadar, obiectul contractului de închiriere se circumscria ramurii de activitate transferate prin divizare.

De altfel, părțile nu au contestat preluarea, prin divizare, a ramurii de activitate de către S.C. C. S.R.L. și nici faptul că nu sunt incidente situațiile de excludere prevăzute de art. 5.4.2 din proiect.

Conform art. 10 din contract, la data încetării contractului, locatarul avea obligația de a elibera și preda spațiul închiriat, în caz contrar, datora locatorului penalități de 300 euro pentru fiecare zi de întârziere.

Litigiul a fost generat de neîndeplinirea, de către S.C. B. S.A., a obligației contractuale de eliberare și predare a spațiului închiriat, împrejurare față de care reclamanta a solicitat obligarea sa la plata despăgubirii prevăzute de clauza penală regăsită la art. 10 din contractul de închiriere.

Potrivit normelor de drept civil, obligația de predare a spațiului este o obligație de a face și ea incumbă locatarului chiar și după încetarea contractului, respectiv până la executarea ei într-una din modalitățile prevăzute de lege.

Clauza penală este una accesorie în raport cu obligația în virtutea căreia a fost instituită, astfel că, potrivit principiului accesorium sequitur principale, drepturile și obligațiile părților stabilite prin aceasta vor urma soarta obligației principale.

Instanța de apel a reținut că obligația de eliberare spațiului închiriat nu a fost executată de către S.C. B. S.A. la momentul expirării duratei contractului, 07.07.2019, ci abia la 28.04.2021. Ca atare, față de principiul sus-enunțat, obligația de plată a penalităților de întârziere în temeiul art. 10 din contract a subzistat momentului încetării contractului de închiriere până la data executării obligației principale.

Divizarea parțială a recurentei S.C. B. S.A. s-a produs la 13.11.2020, când clauza penală producea efecte depline între părțile contractante. Prin urmare, drepturile și obligațiile derivând din aceasta erau "actuale" și se încadrau în categoria celor prevăzute de art. 5.4.1 din proiectul de divizare, sens în care, în temeiul art. 250 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, transferul obligației în litigiu în patrimoniul S.C. C. S.R.L. a operat ca efect al divizării, determinând subrogarea de drept a acestei părți în calitatea de debitor al obligației de despăgubire stabilită prin art. 10 din contractul de închiriere.

Legalitatea procedurii de divizare a fost confirmată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin încheierea din 10.11.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, sens în care aceasta și-a produs efectele potrivit proiectului de divizare, la 13.11.2020. Intimata-reclamantă, în calitatea sa de creditor cu privire la creanțele rezultând din contractul de închiriere, transferat în urma operațiunii de divizare în patrimoniul societății nou înființate, a formulat opoziție cu privire la proiectul de divizare, conform prevederilor art. 243 din Legea nr. 31/1990, care însă a fost anulată ca netimbrată. Ca atare, operațiunile de divizare și consecințele ce decurg din aceasta îi sunt pe deplin opozabile.

În consecință, față de calitatea de succesor în drepturile și obligațiile societății B. S.A., ce derivă din clauza în temeiul căreia se solicită angajarea răspunderii, Înalta Curte reține că subiect pasiv al raportului litigios este S.C. C. S.R.L., sens în care constată că această recurentă avea legitimare procesuală activă pentru exercitarea căii de atac devolutive, cerința identității impusă de art. 38 C. proc. civ. fiind îndeplinită la data declarării apelului, ca efect al divizării.

Prin urmare, dispoziția instanței de apel, de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a acestei recurente, apare ca fiind contrară normelor de drept material indicate de recurente, referitoare la divizare și efectele acesteia și, în consecință, și a normelor de drept procesual privind calitatea procesuală a părților, împrejurare care atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În acest context, reținând că S.C. B. S.A. a fost obligată la plata unei creanțe în temeiul unui raport juridic litigios ce a făcut obiectul operațiunii de divizare și că la data exercitării căii de atac, aceasta nu mai deținea în patrimoniu drepturile și obligațiile transmise, se impune casarea deciziei în parte și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a ambelor apeluri declarate în cauză, vătămarea produsă recurentelor fiind evidentă.

Totodată, având în vedere că în apel, judecata apelurilor s-a realizat cu încălcarea cadrului procesual, verificarea conformității cu legea a deciziei recurate în raport cu celelalte critici nu mai poate fi analizată, ele urmând a fi avute în vedere de instanța de prim control judiciar la soluționarea căilor de atac devolutive.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată a apelurilor declarate de S.C. B. S.A și S.C. C. S.R.L.

Va menține dispoziția de respingere a excepției inadmisibilității apelului declarat de S.C. C. S.R.L., care a rămas necontestată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2057A/15.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelurilor.

Menține dispoziția cuprinsă în decizia recurată, de respingere a excepției inadmisibilității apelului declarat de S.C. C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2022.