ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 162/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția Civilă la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să restituie bunurile ce au făcut obiectul contractului de locațiune nr. x din 1 martie 2016, bunuri cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la acest contract, să achite reclamantei suma de 56.326,27 RON, cu titlu de chirie pentru perioada 1 iunie 2017-11 septembrie 2017, daunele directe aduse bunurilor închiriate până la 11 septembrie 2017 și apoi reținute în mod abuziv de către pârâtă, prin utilizarea lor excesivă și necorespunzătoare (damnum emergens), daune estimate provizoriu la suma de 10.000 RON în vederea calculării taxei judiciare de timbru, daunele-interese (lucrum cessans) cauzate prin împiedicarea reclamantei, ca proprietar, de a se bucura de uzul și/sau uzufructul bunurilor reținute în mod abuziv de parată, estimate la suma de 500 euro/zi de întârziere, din 12 septembrie 2017 și până la 26 octombrie 2017, în sumă de 22.000 euro, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data plății efective, sumă evaluată în scopul calculării taxei judiciare de timbru, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7489 din 13 iunie 2018 Judecătoria Sectorului 3 București, secția Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 3344/2019 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să restituie reclamantei bunurile ce au făcut obiectul contractului de locațiune nr. x din 1 martie 2016, astfel cum sunt descrise în anexele nr. 1 și 2 la contract și care nu au fost restituite până la data pronunțării hotărârii, să achite reclamantei suma de 32.526,27 RON, reprezentând chirie aferentă lunilor august și septembrie 2017, suma de 29.440 RON, cu titlu de daune-interese pentru lipsa de folosință a bunurilor în perioada 12 septembrie 2017-26 octombrie 2017, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei, a admis în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 29.160,56 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 11 septembrie 2019, reclamanta a declarat apel, iar pârâta a promovat apel numai împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr. 356 din 3 martie 2023, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 19 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile, a schimbat, în parte, sentința primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamnată a sumei de 8.726 RON, cu titlu de chirie aferentă lunii septembrie 2017, a sumei de 18.960,35 euro, în echivalentul în RON la data plății, conform cursului B.N.R., cu titlu de despăgubiri cauzate de deteriorarea bunurilor, a sumei de 77.181,8 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință în perioada 12 septembrie 2017-8 ianuarie 2018, a sumei de 26.613,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și a sumei de 28.497,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.552,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. și pârâtă B. S.R.L. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului său în vederea admiterii în totalitate a acțiunii, respectiv acordarea daunelor pentru lipsa de folosință a bunurilor și pentru perioada 9 ianuarie 2018-25 februarie 2020, în cuantum de minimum 20.000lei/lună, iar pentru containerul nerestituit, inclusiv pentru perioada 26 februarie 2020 și pânâ la data restituirii sau, după caz, a achitării integrale a contravalorii acestuia, 12.505 RON, potrivit documentelor de achiziție - 12.505 RON, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, autoarea căii de atac a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. pentru motivele ce succed.

Astfel, după prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios al cauzei, recurenta-reclamantă a afirmat că, interpretând greșit cauza dedusă judecății, instanța de apel a interpretat și aplicat eronat și contractul și prevederile legale aplicabile, omițând să rețină precizările importante depuse de aceasta anterior formulării concluziilor pe fondul apelului.

A mai afirmat că instanța de prim-control judiciar, pe de o parte, a dedus în mod greșit că pârâta, în calitate de detentor de rea-credință, nu datorează reclamantei celelalte sume precizate la ultimul termen de judecată, astfel cum aceastea rezultau din rapoartele de expertiză și calculele efectuate potrivit normelor legale, iar, pe de altă parte, a considerat că recurenta ar fi îndreptățită la încasarea sumelor reprezentând prețul chiriei, despăgubiri cauzate de deteriorarea bunurilor și de lipsa de fosință a bunurilor.

De asemenea, a învederat că instanța de apel, pe de o parte, a respins criticile sale care priveau încheierile de ședință prin care prima instanță a respins administrarea probei cu expertizele solicitate, iar, pe de altă parte, a încuviințat patru expertize judiciare care urmăreau dovedirea acelorași chestiuni ce ar fi făcut obiectul expertizelor respinse în primă etapă procesuală.

În acest context, a apreciat că instanța de prim-control judiciar i-a admis și primul motiv de apel referitor la expertizele judiciare care vizau situația distrugerii bunurilor și despăgubirile aferente.

În opinia recurentei, soluția din dispozitivul hotărârii este contrazisă și de considerentele care privesc încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ. și oferta reală de plată.

Astfel, a precizat că, deși s-a reținut că nu pot fi primite susținerile sale privind nerespectarea normei legale sus-menționate, atât timp cât suma de 500 euro reprezenta o estimare, în dovedirea căreia partea a solicitat administrarea de probe, totuși, instanța, fără a oferi o motivare legală și justificată, a respins cererea sa de încuviințare a unei expertize evaluatorii.

Potrivit recurentei, dispunând în acest mod, instanța de apel a omis să aplice dispozițiile art. 1.066-1.099, art. 1.111 și art. 1.113 C. proc. civ.

A mai arătat că oferta reală, făcută pro causa de către intimată, neurmată de executare, nu producea efecte în beneficiul debitorului obligației de predare, așa încât, în opinia sa, această procedură specială trebuia analizată din perspectiva probelor depuse la dosarul cauzei, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile și la situația de fapt, iar nu în baza unor supoziții, contrazise de normele legale și de contextul factual al cauzei.

Pe acest temei, a considerat că se impune casarea în parte a deciziei în ceea ce privește oferta reală și trimiterea cauzei pentru o nouă verificare a acesteia prim prisma prevederilor art. 1006-1009, art. 1111 și art. 1113 C. proc. civ., raportate la probele privind preluarea efectivă a unor bunuri și refuzul intimatei de predare a altora.

În acest sens, autoarea căii de atac a subliniat că, întrucât oferta reală a reprezentat un act incomplet, pur formal și neurmat de executare, aceasta nu putea fi avută în vedere la soluționarea cauzei, cu atât mai mult cu cât nu a fost analizată efectiv de către instanța de apel.

Totodată, a apreciat că oferta reală trebuia analizată și în raport de containerul reținut abuziv de intimată, pentru care instanța de apel a omis să analizeze cererea recurentei de stabilire a contravalorii acestuia, probată, de altfel, cu factura de achiziție și dovada plății și a despăgubirilor aferente lipsei de folosință a acestuia, așa cum au fost solicitate prin precizările din 27.01.2023, făcute înainte de dezbaterea cauzei pe fond.

Cu privire la starea bunurilor, autoarea căii de atac a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 1.787 C. civ., raportate la cele ale art. 3 lit. a) din contractul de închiriere nr. x/01.03.2016, care stabileau obligația proprietarului de a preda bunurile către chiriaș în stare bună de funcționare, aspect necontestat de părți, omițând aplicarea corelativă a dispozițiilor art. 1.796 lit. d), art. 1.799 și art. 1.801 din același Cod, transpuse în cuprinsul clauzei de la art. 4 lit. d)-h) din contract.

De asemenea, a precizat că instanța de apel a omis să constate faptul că intimatei îi revenea obligația prevăzută de art. 1.801 C. civ., regăsită în art. 4 lit. g) din contract și că aceasta a încălcat-o.

Potrivit recurentei, dacă s-ar fi constatat nerespectarea de către intimată a obligațiilor menționate, s-ar fi putut angaja răspunderea intimatei pentru toate daunele produse acestor bunuri și pentru cele determinate de refuzul de a preda o parte din acestea.

În egală măsură, recurenta a susținut că în ceea ce privește dovada pretențiilor, instanța de prim-control judiciar a omis să rețină calitatea părților de profesioniști în același domeniu de activitate, considerentele din decizia atacată fiind contradictorii.

A mai afirmat că și față de considerentele hotărârii potrivit cărora reclamanta trebuia să evalueze despăgubirile aferente lipsei de folosință, se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca expertul să răspundă obiectivelor stabilite, iar instanța de apel să acorde despăgubirile aferente periodei în care aceastea au fost reținute abuziv, așa cum au fost solicitate, precum și pe cele aferente containerului reținut abuziv de intimată.

Printr-o ultimă critică întemeiată pe același motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosință a containerului indicat în mod generic doar în dispozitiv. A afirmat că, deși s-a făcut dovada că prețul de achiziție al acestui bun a fost de 12.505 RON, în mod neîntemeiat, s-a reținut suma infimă de 400 euro, menționată în expertiză.

În final, a precizat că în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale sunt cele prezentate și în susținerea cazului de casare de la pct. 6 al aceluiași text de lege, respectiv cele privind analiza greșită a normelor de drept material referitoare la oferta reală de plată neurmată de executare din culpa debitoarei, precum și cele privind omisiunea interpretării și aplicării obligațiilor legale și contractuale ale chiriașului cu privire la întreținerea lucrurilor.

De asemenea, a precizat că în apel au fost încălcate și prevederile legale referitoare la analiza pertinenței unor probe, încuviințarea sau respingerea unora dintre acestea pentru considerente identice, cu încălcarea principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, fapt ce a lipsit recurenta de posibilitatea dovedirii pretențiilor derivate din lipsa de folosință a bunurilor pentru perioada 9 ianuarie 2018-25 februarie 2020.

Motivându-și recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de prim-control judiciar, admiterea excepției inadmisibilității motivelor de apel formulate de reclamnată cu privire la capătul de cerere privind obligarea sa la plata integrală a despăgubirilor aferente lipsei de folosință a bunurilor până la data restituirii integrale a acestora și respingerea cererii de apel în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor directe aduse bunurilor închiriate până la 11 septembrie si apoi reținute abuziv prin utilizarea lor excesivă și necorespunzătoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, circumscris motivelor de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din actul normativ, a arătat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși aceasta a obligat recurenta la plata contravalorii bunurilor nerestituite, nu a schimbat hotărârea apelată cu privire la capătul de cerere care avea ca obiect obligarea sa la restituirea acelorași bunuri.

În opinia recurentei, soluția instanței de prim-control judiciar reprezintă o dublă reparație a aceluiași prejudiciu și încalcă și principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din același Cod.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că, deși raționamentul instanței de apel trebuia să fie unul unitar cu privire la modalitatea de stabilire a cuantumului, aceasta, pentru unele bunuri, pe care le-a indicat, a avut în vedere procesele-verbale de predare, pentru altele nu, aspect de natură să imprime considerentelor un caracter contradictoriu.

În susținerea ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a mai precizat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 și ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme, în apel, obiectul acțiunii a fost modificat, cererea reclamnatei de acordare a despăgubirilor până la momentul predării bunurilor reprezentând o schimbare a acțiunii inițiale prin care acestea fuseseră doar până la data de formulării acesteia.

În acest context, a apreciat că în cauză au fost depășite obiectul și limitele judecății, întrucât în apel nu se pot formula pretenții noi, prevederile art. 478 alin. (4) și (5) C. proc. civ. nefiind incidente.

Referitor la capătul de cerere privind daunele directe, a afirmat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.350 și 1.531 C. civ., întrucât instanța de apel a admis acest capăt de cerere, în condițiile în care a reținut că părțile nu au prezentat înscrisuri cu privire la starea bunurilor la momentul predării, iar remedierea defecțiunilor bunului era în sarcina locatorului.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada acestui prejudiciu, pentru o mare parte din utilaje nu au existat documente de achiziție care să stabilească valoarea lor, părțile nu au descris bunurile în cele două anexe la contract și că față de data fabricației, 2005-2007, acestea au fost predate recurentei cu un grad de uzură datorat vechimii.

În continuare, făcând trimitere la dinamica raporturilor dintre părți, cu referire la aspecte factuale și probatoriul administrat în cauză, recurenta a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat că în cauză nu erau îndeplinite condițiile răspunderii sale civile.

Circumscris acestei ipoteze, recurenta a arătat că prin măsura dispusă de instanța de apel, în sensul înlocuirii bunurilor și nu al reparării lor, intimatei-reclamante i-a fost recunoscut un prejudiciu mai mare decât cel suferit în realitate contrar dispozițiilor art. 1.531 C. civ.

Pentru aceste considerente, în lipsa oricăror probe cu privire la existența prejudiciului suferit, recurenta-pârâtă a arătat că în cauză se impunea respingerea apelului în ceea ce privește cererea reclamnatei de obligare a pârâtei la plata daunelor directe aduse bunurilor închiriate până la 11 septembrie 2017 și apoi reținute în mod abuziv prin utilizarea lor excesivă și necorespunzătoare.

La 4 august 2023 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă prin care a invocat excepția nulității recursului. În susținere, a arătat, în esență, că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin memoriul de recurs, partea adversă critică, în realitate, contextul factual, astfel cum a fost reținut de către instanța de apel din interpretarea probatoriului cauzei. Din acest punct de vedere, a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) din același Cod. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 25 august 2023 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la cererea de recurs a recurentei-pârâte, prin care a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că acesta vizează aspecte de netemeinicie - situația de fapt și probele - nicidecum chestiune de nelegalitate. Pe fond, a solicitta respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în cuprinsul căruia a fost menționată excepția nulității recursului, invocată de ambele părți prin întâmpinările depuse.

Raportul a fost comunicat recurentelor, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport; numai recurenta-pârâtă și-a exprimat punctul de vedere în sensul anulării recursului declarat de recurenta-reclamantă și respingerii excepției nulității recursului său.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, reține următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) din același Cod, recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute strict și limitativ de lege.

În speță, recursul recurentei-reclamante este întemeiat pe cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 tezele I și II și pct. 8 C. proc. civ., care vizează situațiile în care hotărârea recurată este nemotivată și cuprinde considerente contradictorii, iar instanța de apel fie a aplicat un text de lege străin cauzei, fie a extins sau, dimpotrivă, a restrâns domeniul de aplicare a unei norme legale sau a încălcat principii generale de drept.

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că din cuprinsul acestuia nu se pot desprinde critici ce ar putea fi circumscrise ipotezelor indicate, întrucât argumentele subsumate acestora sunt integrate elementelor de fapt și probatorii ale cauzei, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu mai pot fi valorificate în această etapă procesuală în prezentul context legislativ.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a arătat că motivele hotărârii recurate sunt contradictorii din perspectiva faptului că instanța de apel, pe de o parte, a stabilit că pârâta nu datorează reclamantei celelalte sume precizate la ultimul termen de judecată, astfel cum aceastea rezultau din rapoartele de expertiză și calculele efectuate potrivit normelor legale, iar, ulterior, a statuat că recurenta ar fi îndreptățită la încasarea sumelor reprezentând prețul chiriei, despăgubiri cauzate de deteriorarea bunurilor și de lipsa de fosință a bunurilor. Iar, pe de altă parte, deși a respins criticile sale care priveau încheierile de ședință prin care prima instanță a respins administrarea probei cu expertizele solicitate, totuși, instanța de prim control judiciar a încuviințat patru expertize judiciare care urmăreau dovedirea acelorași chestiuni ce ar fi făcut obiectul expertizelor respinse în primă etapă procesuală.

De asemenea, autoarea căii de atac a susținut o eventuală contradicție și dispozitivul hotărârii și considerentele care privesc prevederile art. 478 C. proc. civ. și oferta reală de plată, justificat de lipsa unei analize a acestora prin raportare la probele ce privesc preluarea efectiuvă a unei părți a bunurilor și refuzul intimatei de predare a unor bunuri.

Aceste ipoteze nu se încadrează, însă, în situațiile avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce, pentru a constitui temei al casării, motivarea contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Or, prin argumentele sale, recurenta critică, în realitate, maniera în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență probatoriului administrat în cauză și să stabilească situația de fapt, iar nu anumite considerente care, pe de o parte, ar susține soluția dată, iar, pe de altă parte, ar exclude-o.

Nici ignorarea sau respingerea anumitor probe ori interpretarea eronată a altora nu pot fi integrate controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că situația nemotivării, așa cum aceasta este invocată în acest caz, înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, și nu aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanțelor de fond, nu și instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) din același Cod.

Sub acest aspect, se cuvine subliniat că în procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate respinge unele probe neconcludente și, în același timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretențiilor deduse judecății.

De altfel, nici criticile referitoare la omisiunea instanței de a analiza anumite aspecte factuale sau de a aplica textele de lege indicate nu pot avea valențe de nelegalitate, în măsura în care aceste susțineri au la bază viziunea proprie a recurentei asupra situației de fapt și a valorii probatorii a dovezilor aflate la dosar și nu statuările curții de apel sub acest aspect.

Sub pretextul încălcării unor norme legale, recurenta își exprimă nemulțumirea față de cuantumul despăgubirilor acordate în apel și față de modalitatea de stabilire a acestora, urmărind, în realitate, o devoluare a fondului cauzei și nu un control de legalitate asupra hotărârii recurate.

Aceleași concluzii se impun și cu privire la criticile subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care prin acestea recurenta deduce judecății în recurs situația de fapt și probatoriul cauzei a căror evaluare intră în marja de apreciere a instanței de fond, cu privire la care controlul de legalitate în recurs este exclus.

Înalta Curte subliniază că prin motivul de recurs, în combaterea chestiunilor de drept dezlegate, recurenta opune aspecte care tind la restabilirea contextului factual și reaprecierea elementelor probatorii, fără a dezvolta argumente specifice de natură să caracterizeze aplicarea greșită a legii.

De aceea, în măsura în care prin criticile formulate partea nu demonstrează sensul în care instanța a încălcat legea, ci tinde la o reapreciere a întinderii despăgubirilor, bazată pe elemente de circumstanță, recurenta solicită instanței de recurs un control de temeinicie, iar nu de nelegalitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de casare, recurenta reclamă aplicarea greșită a prevederilor art. 9 alin. (2) și ale art. 480 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel, obligând-o la plata contravalorii bunurilor nerestituite, ar fi trebuit să schimbe soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la predarea către reclamantă a acelorași bunuri. În acest context, dispoziția instanței de apel semnifică "o dublă reparație" pentru producerea aceluiași prejudiciu.

Aceste critici sunt de netemeinicie și ignoră raționamentul instanței de apel expus în justificarea dispoziției de admitere a motivului de apel privind cel de-al treilea capăt de cerere.

Sub pretextul încălcării unor norme de procedură, fără a indica în concret modalitatea în care acestea au fost aplicate greșit sau în care ar fi trebuit aplicate în apel, autoarea căii de atac contestă, în realitate, modalitatea de stabilire a daunelor acordate prin raportare la prețul bunurilor, respectiv valorificarea greșită de către instanța de apel a raportului de expertiză, chestiune de netemeinicie ce excedează limitele controlului de legalitate în această etapă procesuală.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care autoarea căii de atac reclamă existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate din perspectiva faptului că, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru unele bunuri, pe care le-a indicat, instanța de apel a avut în vedere procesele-verbale de predare, iar pentru altele nu, Înalta Curte reține că acesta nu poate fi integrat ipotezei de casare sesizate, de vreme ce argumentele expuse deduc verificării modalitatea de valorizare a elementelor probatorii, și nu o eventuală contradicție între considerente și dispozitiv sau numai între considerente.

Finalmente, Înalta Curte constată că și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât, în dezvoltarea pretinsei încălcări a normelor legale, autoarea căii de atac contestă statuările instanței de apel asupra probatoriului cauzei, tinzând să repună în dezbatere aprecierea temeiniciei judecății și controlul de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

În susținerea acestei ipoteze de casare, recurenta a precizat, în primul rând, că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 și ale art. 478 alin. (3) din același act normativ, câtă vreme, în opinia sa, în apel, obiectul acțiunii a fost modificat, cererea reclamnatei de acordare a despăgubirilor până la momentul predării bunurilor reprezentând o schimbare a acțiunii inițiale prin care acestea fuseseră doar până la data de formulării acesteia.

Criticile recurentei ingnoră considerentele instanței de apel, care, prin decizia recurată a stabilit că pretențiile au fost solicitate de reclamantă încă din prima etapă procesuală. Această concluzie a fost reținută în contextul analizării și evaluării înscrisurilor de la dosar.

Fără a combate raționamentul instanței expus în justificarea dispoziției de admitere a căii de atac devolutive pentru acest motiv de apel, recurenta a reluat, într-o manieră identică, apărările sale din apel, urmărind să obțină de la instanța de recurs reevaluarea aspectelor de fapt reținute de instanța de apel la pronunțarea soluției criticate, conform propriei interpretări.

Cu privire la criticile referitoare la dispozițiile art. 1.350 și 1.531 C. civ., Înalta Curte constată că ele vizează fondul cauzei, dat fiind că întreaga construcție a tezei de nelegalitate este fundamentată pe chestiuni de netemeinicie ce vizează dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii sale, autoarea căii de atac imputând instanței de apel erori circumstanțiate situației de fapt și probatoriului cauzei.

Mai mult, în justificarea soluției pronunțate, instanța de prim control judiciar, dând eficiență prezumției relative de la art. 1821 alin. (2) C. civ., a reținut că bunurile au fost predate într-o stare de funcționare corespunzătoare utilizării lor și că în temeiul art. 1821 alin. (1) din același Cod, recurenta era obligată să le predea în starea în care le-a primit, respectiv într-o stare corespunzătoare de întrebuințare, iar potrivit art. 4 lit. d) din contract, recurenta avea obligația să nu deterioreze și să nu folosească excesiv bunurile închiriate. Totodată, a stabilit că pârâta nu s-a liberat de obligația de predare a bunurilor, astfel încât până la preluarea lor efectivă, aceasta răspunde de starea lor. Pe aceste premise, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, a statuat că recurenta este răspunzătoare pentru prejudiciul provocat ca urmare a unei utilizări excesive și necorespunzătoare și pentru predarea lor într-o stare neconformă, la determinarea despăgubirilor avându-se în vedere concluziile raportului de expertiză.

Or, împotriva raționamentului expus de instanța de apel în interpretarea și aplicarea normelor legale indicate, recurenta nu a dezvoltat nicio critică aptă să contureze o eventuală nelegalitate săvârșită de aceasta, care să poată fi încadrată în vreunul din motivele expres reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Maniera de configurare a acestui caz de casare relevă că, în realitate, recurenta nu critică aplicarea greșită a legii, ci evaluarea eronată a probelor dosarului, nemulțumirea părții fiind circumscrisă, în realitate, concluziilor instanței de prim-control judiciar reținute ca urmare a interpretării clauzelor contractuale și a probelor, care, însă, nu pot face obiectul controlului de legalitate în prezentul context legislativ.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerentelor instanței de apel și a unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii, în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra, concret și efectiv, în ce a constat greșeala de judecată a instanței devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate și susținute, fac posibilă încadrarea lor în dispozițiile art. 488 alin. (1) din același Cod

Prin urmare, în lipsa unor critici de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs nu îndeplinesc cerințele legale referitoare la motivarea recursului, context în care devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

În consecință, pentru rațiunile înfățișate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursurilor și le va anula, cheltuielile de judecată rămânând în sarcina recurentelor, care, în considerarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din același Cod, se află în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursurilor.

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 356 din 3 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2024.