ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1543/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția Comercială la data de 23.05.2000 reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 598.632.027 RON, reprezentând: 345.168.547 RON c/valoare chirie pe anul 1999, 253.463.480 RON penalități + taxa de timbru aferenta.

Tribunalul București, secția a-VI-a civilă prin sentința civilă nr. 892/2020 din 02 iulie 2020 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de parata, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea, precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.475,39 RON (RON) reprezentând chirie pentru perioada februarie 1999- decembrie 1999 și a sumei de 54.172,58 RON (RON) reprezentând penalități de întârziere calculate până la 31.08.2000 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6188,31 RON (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciara de timbru și onorariu de avocat.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că în fapt, la data de 06.05.1996, între S.C. A. S.A., în calitate de locator și S.C. B. S.R.L. (actual S.C. B. SA) în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. x/06.04.1996, având ca obiect închirierea terenurilor pe care sunt amplasate obiectivele depozit de legume Chitila, str. x comuna Chitila-S.A.I. și depozit de ambalaje Chitila, str. x, Chitila-S.A.I. care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare prin licitație publică nr. 1719/06.05.1996.

Conform contractului, S.C. B. S.R.L. se obliga sa plătească lunar până la data de 25 ale lunii chiria aferentă suprafețelor, respectiv pentru teren depozit legume Chitila în suprafață de 15220 mp -767 dolari la cursul zilei+TVA 18%, pentru teren depozit ambalaje Chitila în suprafață de 24348 mp-846 dolari la cursul zilei+TVA 18%.

De asemenea, părțile au convenit că neplata chiriei la data prevăzută în contract să atragă penalizări conform Legii nr. 76/1992, Legii nr. 12/1995 de 0,4% pe zi întârziere și că termenul de închiriere este de la data de 06.05.1996 până la obținerea de către A. a certificatului de proprietate asupra terenului și vânzarea acestuia prin negociere directă cu cumpărătorul activelor.

La data de 21.05.1996 între S.C. A. S.A. și S.C. B. S.R.L. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare active " Depozit Cartofi și Depozit de ambalaje" situate în comuna Chitila, str. x și nr. 1A-Sectorul Agricol Ilfov.

Prin cererea ce a format obiectul dosarului, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. (actual S.C. B. SA) la plata contravalorii chiriei pe perioada februarie - decembrie 1999 și a penalităților pentru neplata la termen a chiriei, calculate pana la 31.08.2000.

Ulterior, la data de 14.07.2000 Ministerul Agriculturii si Alimentației a emis pentru societatea reclamantă A. S.A. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x pentru suprafața de teren de 12.608 m.p (fila x).

Prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2000, S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. A. S.A. a solicitat sa se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/06.05.1996 intervenit între părți, prezentul dosar fiind suspendat în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. 1865 până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2000.

Prin sentința civilă nr. 2375/26.03.2001 pronunțată de Tribunalul București, secția Comercială în dosar nr. x/2000 a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia civila nr. 1987/16.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI- Civila definitivă prin nerecurare a fost respins apelul formulat de S.C. B. S.A. ca nefondat.

Așadar, din conținutul înscrisurilor de la dosar, Tribunalul a reținut că suprafața de teren pentru care a fost emis titlul de proprietate seria x nr. x pentru societatea reclamanta se suprapune cu o parte din terenul care a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/06.04.1996 și diferența de suprafață închiriata se afla în proprietatea comunei Chitila, conform titlului de proprietate nr. x/13.12.2001, astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1987/16.10.2018 pronunțata de Curtea de Apel București.

Susținerile pârâtei referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A. de a solicita plata chiriei aferente anului 1999 nu sunt întemeiate, având în vedere clauza contractuala cuprinsă la art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare active încheiat între părți la 21.05.1996 ce a fost calificată de către Înalta Curte de Casație si Justiție în cadrul dosarului nr. x/2011 drept antecontract de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă, astfel terenul respectiv face obiectul contractului de închiriere până la obținerea titlului de proprietate de către S.C. A. S.A..

Așadar, în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1036/17.06.2015 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a V-a Civila în dosar nr. x/2011 s-a reținut "(….)cuantumul prețului trebuie raportat la momentul la care obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a terenului a devenit exigibilă, aceasta fiind data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, respectiv 14.07.2000. Acesta este momentul care a fost avut în vedere de către părți în cuprinsul art. 5 din contractual de vânzare-cumpărare a activelor și reprezintă data la care obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a devenit exigibila, prin îndeplinirea condiției stipulate de părți." Aceste statuări se impun cu putere de lucru judecat și în cauza de față.

Se poate conchide că în speță, contractul de închiriere nr. x din 6.05.1996 a încetat la data de 14.07.2000, odată cu obținerea de către reclamanta a titlului de proprietate pentru o parte din teren, dată la care se cunoștea că aceasta nu era îndreptățita în baza H.G. nr. 834/1991 la atestarea dreptului de proprietate și asupra restului de teren, acesta fiind momentul îndeplinirii condiției suspensive pentru terenul în suprafață de 12.608 m.p. și momentul în care s-a cunoscut imposibilitatea îndeplinirii condiției și pentru cealaltă parte de teren.

Prin urmare, Tribunalul a reținut că obținerea certificatului de proprietate reprezenta o condiție suspensivă și ulterior obținerii certificatului de proprietate între părți produce efecte antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel că reclamanta este îndreptățită să solicite plata chiriei aferente perioadei până la data obținerii efective a certificatului de proprietate, chirie aferentă anului 1999 și are deci calitate procesuală activă în cauză.

In ceea ce privește fondul cererii, Tribunalul a reținut că față de faptul că pârâta nu a mai achitat contravaloarea chiriei lunare datorate pe perioada februarie 1999- decembrie 1999, astfel cum prevăd clauzele din contractul de închiriere nr. x/06.05.1996, potrivit dispozițiilor art. 1429 C. civ. (1864), locatarul are si obligația de a plăti prețul locațiunii la termenele statornicite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la despăgubiri. Potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Așadar, conform clauzelor contractuale pârâta s-a obligat să plătească o chirie în valoare totală de 1613 USD plus TVA la cursul zilei și penalități de întârziere de 0,4%/zi, în cazul neplății chiriei până la data de 25 a fiecărei luni. Astfel, față de clauzele contractului de închiriere încheiat între părți, pârâta datorează reclamantei chiria corespunzătoare perioadei februarie 1999- decembrie 1999.

Referitor la capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere, Tribunalul a constatat că și acesta este întemeiat, față de dispozițiile art. 969 C. civ. și clauza din contractul de închiriere însușită de către pârâtă, unde s-a prevăzut că neplata la termen a chiriei atrage o penalizare de 0,4% pe zi de întârziere.

In ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata c/val chiriei datorate de pârâtă pentru perioada februarie- decembrie 1999 și a penalităților de întârziere calculate până la data de 31.08.2000-respectiv suma de 93.452,15 RON (chirie), suma rezultată prin actualizarea chiriilor în USD prevăzute în contractul de închiriere la cursul BNR de 4,3172 RON/USD și a sumei de 148.028,21 RON (penalități de întârziere)- Tribunalul a constatat-o ca fiind neîntemeiata. Sub acest aspect, Tribunalul a reținut că plata chiriei s-a convenit de către părți a fi făcută în RON, iar cursul zilei este cel de la data exigibilității obligației de plată, data plății fiind stabilită de părți prin indicarea termenului de executare, și nu poate fi cursul actual al USD, contrar susținerilor nefondate ale reclamantei.

Astfel, Tribunalul a constatat ca sumele datorate de către parata cu titlu de c/val chirie și penalități sunt suma de 32.475,39 RON (RON) reprezentând chirie pentru perioada februarie 1999- decembrie 1999 si suma de 54.172,58 RON (RON) reprezentând penalități de întârziere calculate pana la 31.08.2000, la dosar fiind atașate facturile fiscale emise de către reclamanta, sumele fiind denominate în RON noi, având în vedere ca de la 1 iulie 2005 moneda naționala a României a fost denominata, astfel încât 1 leu nou echivalează cu 10000 RON vechi, conform Legii nr. 348/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2000, din 11.01.2021.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia nr. 298/2021 din 22 februarie 2021 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta S.C. B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 892/02.07.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A. și a obligat apelanta la plata sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată, către intimată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că primul motiv de apel este neîntemeiat și lipsit de interes, întrucât așa cum a reținut și instanța de fond, o cerere prin care se mărește nivelul pretențiilor afirmare nu reprezintă o cerere modificatoare, ci o cerere precizatoare care nu este limitată a fi formulată până la un anumit moment procedural. Faptul că reclamantul, pentru a-și justifica pretențiile, se raportează la un anumit curs valutar nu face ca cererea să fie apreciată ca modificatoarea, de vreme ce cauza juridică a pretențiilor nu s-a modificat fiind reprezentată de același contact de închiriere.

Pe de altă parte, văzând soluția pronunțată de către instanța de fond care a apreciat pretențiile deduse judecății doar în raport de cererea de chemare în judecată, fiind înlăturată cererea de determinare a nivelului pretențiilor prin valorificarea unui anumit curs valutar USD, s-a reținut că nemulțumirea apelantului nu se circumscrie nevoii de afirma un interes definit ca folos practic, material, direct și nefiind valorificată de către instanță cererea precizatoare, apelantul nu se poate prevala de nici o vătămare care să se fi produs și care să fie astfel înlăturată.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, în baza căruia netemeinicia soluției ar rezida în faptul că reclamantul nu era proprietar al imobilelor închiriate nefiind astfel îndreptățit la a pretinde chiria, instanța de apel l-a găsit, neîntemeiat, având în vedere că pentru validitatea unui contract de locațiune, legea nu instituie în sarcina locatorului condiția obligatorie de a fi și proprietar.

Or, obiectul contractului de închiriere îl reprezintă asigurarea doar a folosinței, locator poate fi nu doar proprietarul, ci și un alt locatar.

Așadar, cum lipsa calității de proprietar a locatorului nu reprezintă o cauză de nulitate nici măcar relativă a contractului de locațiune, critica apelantei este vădit neîntemeiată, intimatul având dreptul la remiterea chiriei de vreme ce și-a îndeplinit principala obligație a contractului, anume aceea de a asigura folosința liniștită și utilă a bunului.

Totodată, s-a reținut că potrivit clauzelor contractuale apelanta pârâtă s-a obligat ca în schimbul folosinței bunurilor imobile să plătească o chirie în valoare totala de 1613 USD plus TVA la cursul zilei și penalități de întârziere de 0,4%/zi, în cazul neplății chiriei până la data de 25 a fiecărei luni. Astfel, față de clauzele contractului de închiriere încheiat între părți, apelanta pârâtă datorează intimatei reclamantei chiria corespunzătoare perioadei februarie 1999- decembrie 1999, așa cum întemeiat a reținut instanța de fond.

Referitor la critica vizând soluția pronunțată asupra penalităților, instanța de apel nu a găsit nici o cauză de netemeinicie sau nelegalitate în raționamentului judecătorului fondului.

Astfel, față de dispozițiile art. 969 C. civ. și clauza din contractul de închiriere însușită de către apelanta pârâtă, neplata la termen a chiriei atrage o penalizare de 0,4% pe zi de întârziere.

Instanța de apel a apreciat că soluția pronunțată în cauză sub aspectul nivelului penalităților nu poate fi invalidată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 76 din 17 iulie1992, întrucât aceasta reglementează un cu totul al domeniu de activitate. Astfel legea conține norme privind măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare, regimul plăților agenților economici, prevenirea incapacității de plată și a blocajului financiar și nicidecum nu conține reglementări cu privire la nivelul penalităților ce pot fi aplicate în contractele de locațiune survenite între comercianți.

De asemenea, instanța de apel a reținut că legea invocată de către apelant reglementează drepturile și obligațiile rezultând din contracte de creditare, concluzie are se desprinde din chiar reglementare art. 1 a legii unde la alin. (1) se stipulează că Guvernul și Banca Națională a României vor informa Parlamentul, până la 30 septembrie 1992, cu rezultatul controlului asupra modului în care consiliile împuterniciților statului și consiliile de administrație ale agenților economici care au beneficiat de credite în urma acțiunii de compensare au adus la îndeplinire măsurile stabilite, potrivit art. 2 din Legea nr. 80/1991, pentru asigurarea rambursării acestor credite la termenele prevăzute în graficele întocmite cu băncile.

Or, în cauză, contractul de locațiune nu poate fi asimilat unui contract de creditare, astfel că acesta va fi guvernat de dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că obligațiile asumate de către părți în condiții de legalitate își vor produce efecte între părți întocmai ca și legea.

Altfel spus, cum apelanta și-a asumat contractual un anumit nivel al penalităților pentru neexecutarea obligației de plată a chiriei, acesta va fi ținută la plată, chiar dacă cuantumul penalităților depășește nivelul debitului principal, întrucât o astfel de limitare nu se bucură de reglementare legislativă.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs considerând că hotărârea este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că singura parte a hotărârii atacate în recurs este cea privitoare la cuantumul penalităților, în sensul în care a fost greșit admisă cererea reclamantei pentru sume care depășesc cuantumul principalului pretins.

Recurenta-pârâtă consideră că întreaga legislație post-decembristă a reglementat plafonarea, în lipsă de dispoziție contrară, a cuantumului penalităților.

După redarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/1992 privind măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare, regimul plăților agenților economici, prevenirea incapacității de plată și a blocajului financiar, astfel cum a fost modificată și completată ulterior, rcurenta-pârâtă consideră că soluția a fost păstrată de O.U.G. nr. 10/1997, apoi și de Legea nr. 469/2002, fiind una "de tradiție".

Totodată, după redarea unui fragment din decizia atacată, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit argumentele privind Legea nr. 76/1992 și că din lectura actului normativ invocat rezultă că are în vedere două obiecte de reglementare diferite, iar textul menționat nu privește activitatea bancară, ci activitatea comercială ordinară.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului în ceea ce privește critica privind nelegalitatea acordării de către instanța fondului a unor penalități care să excedeze cuantumul creanței principale și modificarea în parte, în mod corespunzător a sentinței tribunalului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele:

Prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, motivarea recursului a fost făcută într-o manieră nestructurată sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ. și lipsită de precizie juridică astfel încât, instanța va analiza doar critica ce vizează presupusa nelegalitate a deciziei recurate privitoare la cuantumul penalităților.

Critica potrivit căreia hotărârea recurată este nelegală în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/1992, este nefondată.

Clauza din contractul de închiriere încheiat între părți sub nr. x din 06.05.1996, prin care părțile litigante au convenit prin liberul lor consimțământ un nivel al penalităților de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere, este o clauză perfect legală, conformă cu dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, prin care se instituie puterea de lege a convențiilor legal încheiate prin liberul consimțământ al părților contractante.

În acord cu reținerile instanței de apel, se apreciază că soluția pronunțată în cauză sub aspectul nivelului penalităților nu poate fi invalidată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 76 din 17 iulie1992, întrucât aceasta reglementează un cu totul al domeniu de activitate. Astfel legea conține norme privind măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare, regimul plăților agenților economici, prevenirea incapacității de plată și a blocajului financiar și nicidecum nu conține reglementări cu privire la nivelul penalităților ce pot fi aplicate în contractele de locațiune survenite între comercianți.

Totodată, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut că legea invocată de către apelant reglementează drepturile și obligațiile rezultând din contracte de creditare, concluzie are se desprinde din chiar reglementare art. 1 a legii unde la alin. (1) se stipulează că Guvernul și Banca Națională a României vor informa Parlamentul, până la 30 septembrie 1992, cu rezultatul controlului asupra modului în care consiliile împuterniciților statului și consiliile de administrație ale agenților economici care au beneficiat de credite în urma acțiunii de compensare au adus la îndeplinire măsurile stabilite, potrivit art. 2 din Legea nr. 80/1991, pentru asigurarea rambursării acestor credite la termenele prevăzute în graficele întocmite cu băncile.

Distinct de cele arătate, este de precizat că din analiza sistematică a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/1992 rezultă că acestea nu au caracter imperativ, ci un caracter supletiv, dovada concludentă în acest sens fiind cuprinsul alin. (1) din cadrul art. 7 din lege, prin care legiuitorul a reglementat o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere "…cu excepția situației în care în convenții sau alte acte au fost stipulate penalități mai mari."

Totodată, este de reținut că ipoteza avută în vedere de legiuitor prin prevederea inserată la alin. (3) din cadrul art. 7 din Legea nr. 76/1992, prin care s-a limitat cuantumul penalităților de întârziere la nivelul sumei asupra cărora sunt calculate, a fost ca în cazul în care decontarea s-a făcut cu întârziere, numai într-o asemenea ipoteză cuantumul penalităților să fie limitat, concluzie rezultată din interpretarea gramaticală a cuprinsului alin. (3) care cuprinde formularea "Totalul penalităților pentru întârziere în decontare…"

În concluzie, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că, în cauză, contractul de locațiune nu poate fi asimilat unui contract de creditare, astfel încât contractul de închiriere încheiat între părți este guvernat de dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că obligațiile asumate de către părți în condiții de legalitate își vor produce efectele între părți întocmai ca și legea.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, se reține că instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelantă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, dar și de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei-pârâte, nu reprezintă motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. B. S.A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata - reclamantă S.C. A. S.A., urmează a se aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 1547 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 298/2021 din 22 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata sumei de 1547 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă S.C. A. S.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2021.