ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991/2022

Ședința publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la 13.11.2018, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., în nume propriu și în numele Sucursalei de Transport Timișoara, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Reșița, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul să restituie reclamantei suma de 4.705.341,91 RON, reprezentând plată nedatorată, la care se va adăuga dobânda legală aferentă debitului, calculată de la data plății și până la data restituirii acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 37/16.11.2018, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 101/18.03.2019, Tribunalul Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care, prin decizia nr. 761/A/09.10.2019 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1718/24.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 305/A/02.06.2021, prin care a admis excepția de nelegalitate, invocată de apelanta-reclamantă și, în consecință, a constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în ceea ce privește condiționarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv", a admis apelul și a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâta să-i restituie reclamantei suma de 4.705.341,91 RON, plătită nedatorat și să-i achite dobânda legală aferentă, calculată de la data efectuării plăților și până la data restituirii debitului; a obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă și a sumei de 101.316,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Municipiul Reșița, a declarat recurs, solicitând casarea ei și menținerea deciziei nr. 761/A/09.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În motivare, după prezentarea considerentelor deciziei recurate, autorul căii de atac a invocat încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a afirmat că intimata-reclamantă nu era scutită de plata taxelor a căror restituire o solicită, întrucât prevederile H.G. nr. 841/2015 nu reglementează niciun caz de excepție și nu fac trimitere la prevederile Legii nr. 255/2010.

Din această perspectivă, recurentul-pârât a susținut că dispozițiile art. 14 alin. (1) din această lege nu erau incidente în cauză, sens în care a apreciat că nici cerințele instituite de art. 1.341 alin. (1) C. civ. nu erau îndeplinite pentru a se reține că plățile au fost nedatorate.

A mai subliniat că sumele au fost achitate în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 și că taxele prevăzute de acest articol erau numai o parte din cele enumerate de art. 41 și art. 42 din Codul silvic. Prin urmare, a apreciat că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 instituie o excepție de la regula prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, a arătat că H.G. nr. 841/2015 este un act normativ ce derogă de la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, astfel încât a apreciat că excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 era neîntemeiată.

În continuare, a afirmat că instanța de prim control judiciar a interpretat și a aplicat în mod greșit decizia nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581/20.07.2017, întrucât caracterul neconstituțional al art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 se referă și la regimul juridic aplicabil persoanelor juridice de drept public. În acest sens, a evocat pct. 25-27 din această decizie, subliniind că în cuprinsul textului de lege declarat neconstituțional nu se regăsește sintagma "despăgubiri cuvenite persoanelor fizice și juridice private".

Prin urmare, în opinia sa, neconstituționalitatea vizează întregul text de lege.

A mai arătat că nici completarea ulterioară a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu este de natură să lipsească de efecte decizia instanței de contencios constituțional și că motivele expuse în cererea de reexaminare transmisă de Președintele României asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică necesară realizării unor obiective de interes național fac dovada susținerilor sale.

De asemenea, a precizat că nici Normele Metodologice din 2011, de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu prevăd vreo situație de excepție de la plata sumelor în litigiu.

Referitor la decizia nr. 1718/24.09.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în primul ciclu procesual, a susținut că instanța de recurs nu a interpretat decizia instanței de contencios constituțional și că dosarul a fost trimis în apel pentru o nouă judecată în vederea cercetării pretențiilor deduse judecății. Din această perspectivă, a apreciat că nu se poate reține interpretarea pe care instanța de apel a dat-o deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, a afirmat că potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, normele comunitare se aplică cu prioritate față de cele interne și că judecătorul național este obligat să ignore decizia Curții Constituționale în ipoteza în care aceasta este contrară dreptului european.

În opinia recurentului, conformitatea normelor legale din dreptul intern nu trebuie verificată numai în raport cu deciziile pronunțate de instanța de contencios constituțional. În acest context, a arătat că exceptarea intimatei-reclamante de la plata taxelor aduce atingere dreptului de proprietate, protejat de convențiile internaționale și comunitare.

Conchizând, a subliniat că statuările Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr. 67/2017, ignorate de instanța de apel, erau pe deplin aplicabile în speță, titulari ai dreptului de proprietate publică fiind statul și unitățile administrativ-teritoriale. Cum intimata-reclamantă nu deținea o astfel de calitate, beneficiile folosinței exclusive și prejudiciul produs recurentului-pârât nu puteau rămâne nereparate și nici gratuite.

La 06.10.2021 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului.

În susținerea primei excepții, a arătat că, raportat la dispozițiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recurentul-pârât are obligația de achita taxa judiciară de timbru, debitul ce face obiectul prezentului litigiu neregăsindu-se în categoria veniturilor publice, pentru care este reglementată scutirea de la plata acestei taxe.

În acest context, a evocat dispoziții din Legea nr. 273/2006, Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală și Codul silvic.

Referitor la a doua excepție, a arătat că autorul căii de atac nu a indicat motivele de nelegalitate din 488 alin. (1) C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, menționarea cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind doar formală, în condițiile în care aceasta nu a arătat în ce a constat încălcarea normelor de drept material. A mai afirmat că în cauză nu s-au formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., majoritatea susținerilor referindu-se la modul în care instanța de apel a apreciat și interpretat probele.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata-reclamantă și-a expus punctul de vedere.

La termenul din 08.06.2022, constatând că, în temeiul art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și că în cadrul memoriului de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă a respins excepția nulității recursului și l-a admis în principiu, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele devolutive au stabilit că, pentru realizarea obiectivului de interes național "LEA 400 kV de interconexiune Reșița (România)-Pancevo (Serbia)", Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841/2015, prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național în suprafață de 51,6499 ha, de către societatea intimată, și s-a stabilit că predarea terenului să va realiza numai după "achitarea contravalorii pierderii de creștere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice și a cheltuielilor de reinstalare a vegetației forestiere și întreținere a acesteia până la realizarea stării de masiv", taxe prevăzute de art. 42 lit. c) și e) din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic.

Societatea intimată a achitat către recurent suma totală de 4.705.341,91 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de reinstalare vegetație pe anul 2015, a pierderii de creștere pe anul 2015 și a chiriei pe anii 2016 și 2017, plățile fiind făcute în intervalul cuprins între 10.11.2015 și 09.03.2017.

Apreciind că, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 255/2010, era scutită de plata taxelor prevăzute la art. 41 și 42 din Legea 46/2008, reclamanta a inițiat prezentul demers judiciar.

Prima instanță a respins acțiunea, dispoziție păstrată în calea ordinară de atac declarată în primul ciclu procesual, când instanța de apel a apreciat că, prin Decizia nr. 67/2017, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit acestui text legal, în forma în vigoare la data efectuării plăților, "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

O asemenea apreciere era, în mod evident, una eronată, deoarece prin Decizia nr. 67/2017, instanța de contencios constituțional, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat doar că soluția legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), cuvenite persoanelor fizice și persoanelor juridice private, este neconstituțională.

Semnificația dispozitivului acestei decizii nu poate fi extinsă, în așa fel încât să se considere, așa cum urmărește recurentul, că întregul conținut al art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi fost declarat neconstituțional.

Dimpotrivă, așa cum însăși Curtea Constituțională a reținut în paragraful 25 din decizia amintită, "(...) este opțiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanții săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier național (...) Însă, opțiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanții săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoțește orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituțională. Așadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conținut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosință a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privința terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, Decizia nr. 67/2017 nu a produs efectul înlăturării, integrale, din ordinea juridică a textului de lege pe care reclamanta și-a fundamentat acțiunea, ci doar a părții care cuprindea soluția legislativă de exceptare, pentru scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier național a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local, de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) și art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice și juridice private.

Prin urmare, nefiind afectată de nici un viciu de neconstituționalitate, a rămas în ordinea juridică soluția de exceptare - pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor aflate în proprietate publică necesare pentru obiectivele de interes național, județean și local din circuitul agricol și, respectiv, din fondul forestier național - de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a taxelor și a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 și 42 din Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, și art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.

În speță, terenul nu aparține unor persoane private, ci este proprietate publică, așa încât soluția legislativă de exceptare de la plata taxelor indicate de art. 41 și 42 din Codul silvic era pe deplin incidentă.

Tocmai de aceea, prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanței de apel a fost casată, iar cauza i-a fost trimisă spre o nouă judecată; instanța supremă a reținut, în esență, că decizia nr. 67/2017 a Curții Constituționale nu era incidentă în cauză.

În rejudecare, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care a fost admisă prin decizia care face obiect al recursului de față.

Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a criticat, sub un prim aspect, statuările instanței de apel asupra deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, arătând că instanța de recurs nu a oferit o interpretare deciziei amintite și că, în lipsa unei prevederi exprese, efectele ei se răsfrângeau și asupra persoanelor juridice de drept public.

Criticile sunt nefondate, atât în considerarea celor expuse în precedent, cât și a dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, când instanța supremă a reținut că prevederile textului de lege sus-enunțat produceau efecte depline în cauză, întrucât nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituționale.

În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanței de recurs, instanța de prim control judiciar a stabilit că Decizia nr. 67/2017 a instanței de contencios constituțional nu este aplicabilă, considerent în acord cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și care respectă îndrumările din decizia de casare, prin care, contrar susținerilor autoarei căii de atac, s-a oferit o interpretare deciziei Curții Constituționale.

Un alt set de critici formulate a vizat caracterul de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, însă nici aceste critici nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel și de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, dar și apărările din apel s-au limitat la aspecte vizând aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curții Constituționale, iar instanța de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns.

Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010 nu a fost dedusă judecății, iar în cuprinsul raționamentului expus instanța de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Așadar, pentru a putea invoca în recurs caracterul derogator al respectivei hotărâri de guvern, recurentul ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea excepției de nelegalitate și a apelului părții adverse prin care s-a criticat soluția dată de prima instanță aplicării în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, să le invoce.

Prin urmare, cum partea nu a supus atenției instanței de apel această chestiune, deși ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ. distinct de aceasta, se cuvine subliniat că admiterea excepției de nelegalitate a fost plasată nu pe premisa caracterului derogator al hotărârii de guvern, ci tocmai pe natura ei, de act inferior legii, care, prin urmare, trebuia emisă exclusiv în scopul stabilirii modului de aplicare a actului normativ superior, fără să-l fi putut modifica.

Susținerile recurentului, referitoare la încălcarea deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18.05.2021 și a dreptului său de proprietate în lipsa plății unei despăgubiri pentru ocuparea temporară a fondului forestier de către intimată, reprezintă o reiterare a apărărilor din apel, pe care instanța de prim control judiciar le-a înlăturat, reținând lipsa elementelor care ar putea justifica incidența deciziei în cauză; aceste aspecte nu au fost combătute în recurs.

În acest context, criticile nu pot avea funcția prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce ele nu indică norma de drept material care ar fi fost încălcată.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciun motiv de recurs de natură să determine casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Reșita, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 305/A/02.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2022.