ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 173/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28.02.2017 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., solicitând instanței să-i constate dreptul de proprietate unor construcții situate în orașul Berbești, sat Roșioara, jud. Vâlcea, identificate în cuprinsul cererii și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cu privire la acestea.

Prin cererea reconvențională înregistrată la 23.11.2017, pârâta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010, pe care l-a încheiat, în calitate de vânzător, cu reclamanta-pârâtă, în calitate de cumpărător, având ca obiect bunurile imobile indicate în cererea principală, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, prin obligarea reclamantei-pârâte să-i lase bunurile imobile în deplină proprietate și posesie.

Prin sentința civilă nr. 3007/05.11.2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, atât cu privire la capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cât și cu privire la dreptul pârâtei de a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare și, pe fond, a respins cererea principală și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a promovat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1487/A/27.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 1548/21.06.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizia atacată fiind casată, iar cauza, trimisă instanței de apel spre o nouă judecată.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1636/25.10.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, solicitând casarea ei, reținerea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei hotărâri prin care să îi fie constatat dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile indicate în acțiune.

Autoarea căii de atac a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În introducerea memoriului de recurs, recurenta a sintetizat starea de fapt, relevând că, deși a dobândit bunurile imobile în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010, încheiat sub semnătură privată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate se face în actuala reglementare fie în baza unui înscris autentic, fie a unei hotărâri judecătorești.

A arătat că și-a deschis rol fiscal, în baza declarației fiscale din 23.03.2011, înregistrată la Primăria Berbești, jud. Vâlcea și a învederat că, deși a adus la cunoștința instanței de apel adresele transmise către O.C.P.I. Vâlcea și primăria amintită - adrese la care nu a primit răspuns -, instanța de apel nu a formulat propriile adrese în vederea lămuririi situației juridice a bunurilor imobile și nici nu a solicitat părților ca, prin alte demersuri, să probeze calitatea vânzătorului de proprietar al construcțiilor, la momentul încheierii contractului.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta a afirmat încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că, nu numai că instanța de prim control judiciar nu a pus în discuție față de intimată modalitatea de dobândire a construcțiilor, dar nici nu a înțeles să emită adrese către autorități publice pentru a procura informațiile necesare.

Prin al doilea motiv de recurs, autoarea acestuia a susținut că instanța avea obligația de a pune în vedere pârâtei să prezinte înscrisul prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor. A subliniat că art. 293 C. proc. civ. stabilește o excepție de la regula generală potrivit căreia reclamantului îi revine sarcina probei, a precizat că înscrisul necesar cauzei era deținut de partea adversă și, analizând ipotezele reglementate de alin. (2) al dispoziției legale evocate, a dedus că înfățișarea înscrisului putea fi ordonată de instanță, din oficiu.

Recurenta a arătat că intimata deținea înscrisurile referitoare la dobândirea construcțiilor și că, deși instanța de apel nu a pus în discuția părților administrarea probatoriului necesar, i-a imputat în motivare că nu a dovedit că transmiterea dreptului de proprietate prin contractul nr. x/18.03.2010.

Autoarea căii de atac a conchis că, potrivit art. 293 coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a pune în vedere pârâtei să depună înscrisul prin care a dobândit construcțiile care formează obiectul litigiului.

În probatoriu, a solicitat, în temeiul art. 293 C. proc. civ., încuviințarea unei adrese în acest sens către partea potrivnică.

Intimata nu a depus întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 26.04.2023, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părțile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 21.06.2023, recursul a fost admis în principiu și s-a dispus ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Cererea de administrare a probei cu înscrisuri a fost respinsă la termenul de astăzi, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul, deși întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., va fi încadrat și analizat numai prin prisma primei ipoteze, întrucât deduce instanței supreme încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 22 și art. 293 C. proc. civ. și nu a unor norme de drept material.

Analizând prima critică, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., obligația de a proba pretențiile și apărările revine părților, iar art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ. nu poate fi interpretat ca impunând judecătorului să suplinească pasivitatea părții care declanșează demersul judiciar sau se apără, după cum nu are nici vocația de a absolutiza rolul activ al instanței în materie probatorie.

Contiguu, notează că, dispunând că "(…) părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii", art. 254 alin. (6) C. proc. civ. suprimă posibilitatea litiganților ca, în condițiile unei conduite procesuale neglijente în fața instanțelor devolutive, să se prevaleze după pierderea procesului, în căile extraordinare de atac, de eventuale probe a căror administrare ar fi fost utilă pentru a-și proba susținerile.

În condițiile în care verificarea în dezbateri a dosarului instanței de apel a relevat că apelanta, actuala recurentă, nu a solicitat curții de apel aplicarea art. 293 C. proc. civ. în privința înscrisurilor care ar dovedi dreptul de proprietate al intimatei, motivul apare îndreptat tocmai împotriva omisiunii instanței de a ordona, din oficiu, probe pe care autoarea căii de atac nu le-a propus și este, deci paralizat de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În consecință, susținerea privind încălcarea art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ. este înlăturată.

Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 293 C. proc. civ. necesită contextualizarea cadrului procesual constituit în apel, dat fiind că recursul pune în discuție respectarea de către instanța de prim control judiciar a rolului său în aflarea adevărului și a obligațiilor privind administrarea probelor.

Acțiunea de față - derivând dintr-un contract de vânzare încheiat sub semnătură privată, în condițiile C. civ. de la 1864 - opune cumpărătorul vânzătorului unor bunuri imobile.

În primul ciclu procesual, în recurs, Înalta Curte a invocat din oficiu motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a casat decizia instanței de apel, subliniind că se impune ca, potrivit principiului adevărului și rolului activ al judecătorului - reglementate de art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ. -, să fie stabilite toate împrejurările de fapt ale cauzei și să se dea actelor deduse judecății calificarea juridică corectă.

Decizia de casare a fost deplin respectată de instanța de rejudecare.

Curtea de apel a calificat acțiunea reclamantei ca urmărind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unor construcții, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010, încheiat cu pârâta; necriticată prin recurs, această calificare a intrat în puterea lucrului judecat.

A dispus, totodată, din oficiu, solicitarea de relații de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Vâlcea.

Respingând apelul, instanța de rejudecare a statuat că titlul de care se prevalează actuala recurentă este un contract sinalagmatic, translativ de proprietate, pentru care, illo tempore, legea nu impunea cerința formei autentice, dar a refuzat validarea lui, reliefând că, în lipsa calității de proprietar, vânzătorul nu își poate îndeplini obligația de a transmite cumpărătorului dreptul care face obiectul contractului asupra bunului vândut.

În fine, a reținut că, în temeiul art. 249 C. proc. civ., sarcina probei îndeplinirii condiției menționate revenea reclamantului și acest din urmă considerent este combătut prin recurs.

Autoarea căii de atac a achiesat, deci, la dezlegarea instanței de prim control judiciar potrivit căreia succesul procesual în acțiunea în constatare de față este subordonat dovedirii calității intimatei de proprietar asupra construcțiilor vândute.

Această dezlegare este, de altfel, judicioasă, câtă vreme litigiul impune dovada dreptului de proprietate ce a aparținut pârâtei la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.03.2010.

Recurenta a evocat necontestarea de către pârâtă a pretențiilor sale, însă, în sine, această împrejurare este neconcludentă la nivel probatoriu, chiar conjugată cu căderea definitivă în pretenții a pârâtei în cererea reconvențională, ce ar putea primi valența unei recunoașteri.

Diametral opus, cauza impunea excluderea, prin probe directe, a posibilității ca dreptul de proprietate să aparțină unui terț, care să fie prejudiciat prin valorificarea în prezentul proces a unor aparențe, eventual greșite.

Autoarea căii extraordinare de atac afirmă că instanța de apel nu a aplicat în mod legal sarcina probei și art. 293 C. proc. civ., care îi impunea să ordone, din oficiu, depunerea "înscrisurilor referitoare la dobândirea de către intimata C. S.R.L. a imobilelor-construcții ce formează obiectul litigiului (…)".

Contrar susținerilor din recurs, art. 293 C. proc. civ. nu deplasează sarcina probei ci, dimpotrivă, presupune cu prioritate ca însăși partea ce formulează cererea să dovedească distinct atât concludența, utilitatea și pertinența înscrisului probatoriu în procesul pendinte, cât și faptul deținerii lui de către partea adversă.

Nu numai că actuala recurentă nu s-a manifestat în sensul arătat, dar nici nu s-a prevalat de dreptul de a formula o atare cerere în apel, după cum a rezultat în dezbaterile din fața Înaltei Curți.

Este adevărat că instanța poate ordona și din oficiu înfățișarea unui înscris, însă, dincolo de faptul că neexercitarea acestei prerogative de către judecător nu poate face obiectul recursului, posibilitatea concretă de a o aplica, în temeiul art. 10 alin. (2) C. proc. civ., depinde de existența în cauză a tuturor celorlalte condiții reglementate de art. 293-295 C. proc. civ.

În limitele cadrului procesual constituit în recurs, Înalta Curte reține că reclamanta nu a precizat în niciun moment modul prin care pârâta a dobândit construcțiile, prin raportare la dispozițiile art. 644 și 645 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune. Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune".

În acest mod, a lipsit instanțele de fond de orice premisă din care să poată fi dedus probatoriul apt a dovedi dreptul de proprietate al vânzătorului, situație incompatibilă cu ordonarea unor astfel de probe, din oficiu.

Cum reclamanta nu numai că nu a dovedit, dar nici nu conturat indicii din care să rezulte calitatea pârâtei de proprietar al construcțiilor în litigiu, în mod evident nu a creat condițiile pentru aplicarea art. 10 alin. (2) sau a art. 293 C. proc. civ.

Aceste circumstanțe denotă și lipsa de utilitate a procedurii, al cărei efect este reprezentat, în cazul opunerii adversarului la obligația stabilită, astfel cum rezultă din art. 295 C. proc. civ., de activarea prezumției simple, facultative, de recunoaștere a conținutului înscrisului litigios, care în cauză nu a fost nici identificat și nici nu este identificabil.

De aceea, distinct de lipsa de fundament intrinsecă motivelor expuse de recurentă și de lipsa de diligență a acesteia în a-și procura, contemporan cu încheierea tranzacției, documente care să dovedească dreptul autorului său, Înalta Curte notează și lipsa perspectivei ca o eventuală rejudecare să releve elemente probatorii noi, de natură a schimba rezultatul procesului.

Astfel cum s-a arătat deja, acțiunea cu care reclamanta a sesizat instanțele nu poate fi admisă decât în condițiile probării dreptului de proprietate al pârâtei, însă calea de atac este lipsită de orice elemente noi în această privință.

În aceste circumstanțe, reliefând că procesul de față a cunoscut două cicluri procesuale, derulate pe parcursul a mai mult de șapte ani, Înalta Curte notează și că prelungirea sa ar fi de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, care înglobează principiul termenului rezonabil, așa cum este el prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a fost reținut în jurisprudența Curții de la Strasbourg, de exemplu, în cauza Atanasiu împotriva României, cererea nr. x/02.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1636/25.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2024.