ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1548/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 28 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., constatarea dreptului de proprietate al societății reclamante asupra bunurilor imobile reprezentate de: clădire stație ITP, cabină poartă, clădire sediu și atelier (1), bancă gresare, clădire atelier și sediu (2), cabină poartă, împrejmuire gard.

Totodată, a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire Ia bunurile imobile aflate în proprietatea A. S.R.L.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 644, art. 948-968, art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, art. 13 alin. (1) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară din x iulie 2014 al A.N.C.P.I.

Odată cu întâmpinarea depusă prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și, ca prescris, a capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiate a celor două capete de cerere, pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 martie 2010 încheiat între pârâtă, în calitate de vânzător și reclamanta A. S.R.L., în calitate de cumpărător, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35, art. 205 și art. 209 C. proc. civ., art. 555 C. civ. (2009), art. 948, art. 969, art. 1020-1021, art. 1073, art. 1077, art. 1361, art. 1365 C. civ. de la 1864, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Prin încheierea din 2 mai 2018, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, invocată de pârâtă prin întâmpinare, iar, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul atât excepția prescripției dreptului de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic

:

de vânzare-cumpărare, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, cât și excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei-reclamante de a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 3007/2018 din 5 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată.

A respins excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei-reclamante de a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată.

A respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin lichidator D.., ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L., prin lichidator D.., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar B.., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței civile nr. 3007 din 5 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Ilfov, secția Civilă.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva încheierii de suspendare, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 955 din 4 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva încheierii din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin decizia civilă nr. 1487/A din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3007 din 5 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017.

La 3 decembrie 2020, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1487/A din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care a solicitat casarea deciziei recurate în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim set de critici ale recurentei vizează aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăți.

În acest sens, recurenta arată că, anterior deschiderii procedurii de faliment împotriva C. S.R.L., între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 martie 2010, neautentificat, care face obiectul prezentei acțiuni.

Potrivit prevederilor art. 3, cap. III din contract, "trecerea în proprietate se va face la data întocmirii actelor de vânzare-cumpărare, respectiv la data emiterii facturii de către vânzător".

Mai arată recurenta că, urmare a achitării prețului de către cumpărător, prin procesul-verbal de predare-primire încheiat între părți la 15 septembrie 2010, vânzătorul C. S.R.L. a predat către cumpărătorul A. S.R.L. bunurile imobile descrise în contractul de vânzare-cumpărare, bunuri pe care acesta din urmă le-a înregistrat în evidențele fiscale ale Primăriei Berbești, jud. Vâlcea.

Recurenta evocă dispozițiile art. 644 din C. civ. de la 1864, menționând ca, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 martie 2010, legislația în vigoare prevedea încheierea în formă autentică doar a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea terenurilor, sens în care face trimitere la art. 2 alin. (1) din Titlul X din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și alte măsuri adiacente, precum și a locuințelor și unităților individuale, sens în care evocă art. 101 din Legea nr. 114/1996.

Prin urmare, apreciază că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu era necesară încheierea acestuia în formă autentică, actul fiind valabil între cele două părți.

Evocând dispozițiile art. 977 C. civ. de la 1864 privind interpretarea contractelor, recurenta susține că intenția evidentă a părților a constat în înstrăinarea, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin încheierea contractului de vânzare din 18 martie 2010 și nu de a încheia o promisiune de vânzare care ar da naștere doar la dobândirea unui drept de creanță în favoarea societății reclamante.

Arată recurenta că, în actuala reglementare, intabularea dreptului de proprietate poate fi efectuată conform art. 888 din Noul C. civ. și art. 13 alin. (1) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară din x iulie 2014 al A.N.C.P.I., numai în baza unui înscris autentic notarial sau a unei hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile, după caz.

Prin urmare, apreciază că unica împrejurare care o împiedică să își înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară o reprezintă modificarea legislației.

Astfel, susține că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că efectele actului juridic încheiat între părți sunt acelea ale unei promisiuni de vânzare, iar refuzul intimatei de a încheia contractul de vânzare în formă autentică a împiedicat dobândirea dreptului de proprietate de către recurentă, pentru că dreptul de proprietate asupra construcțiilor a fost dobândit direct prin convenția din 18 martie 2010.

Totodată, recurenta evocă și dispozițiile art. 1294 și art. 1295 din C. civ. de la 1864, concluzionând că interpretarea instanței de apel ar determina, în fapt, o recalificare a contractului .de vânzare, în sensul că recurentei nu i se va mai putea recunoaște un drept de proprietate dobândit în mod legal, ci, cel mult, un drept de creanță în procedura de faliment a debitoarei C. S.R.L.

Însă, arată recurenta, acest drept de creanță ar fi condiționat de constatarea de către o instanță de judecată a nevalabilității contractului, situație care ar impune repunerea părților în situația anterioară, spre deosebire de situația de față, în care recurenta are un drept de proprietate, nu un drept de creanță.

Al doilea set de critici privește aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește condiția ca vânzătorul să fie proprietarul bunului care formează obiectul contractului.

În acest sens, recurenta susține că, urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către aceasta, începând cu 18 martie 2010, intimata-pârâtă și-a pierdut calitatea de proprietar asupra construcțiilor în cauză.

Arată recurenta că instanța de apel s-ar fi aflat într-o situație de eroare cu privire la interpretarea normelor de drept material în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale cererii prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare, respectiv cele ale art. 1073-1077 din C. civ. de la 1864, în conformitate cu care, instanța trebuia să verifice următoarele condiții: existența unui contract/antecontract valabil încheiat, refuzul uneia dintre părți de a încheia forma autentică a actului de vânzare-cumpărare, promitentul vânzător să fie proprietarul bunului care formează obiectul contractului/antecontractului, executarea de către cealaltă parte a obligațiilor asumate.

În ceea ce privește condiția ca vânzătorul să fie proprietarul bunurilor înstrăinate, în mod evident, aceasta trebuie să fie îndeplinită la momentul încheierii contractului de vânzare, aspect pe care susține că 1-a dovedit.

După momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, proprietarul bunurilor a devenit recurenta, dreptul de proprietate fiind înscris în evidențele fiscale ale Primăriei Berbești, jud. Vâlcea încă din anul 2010.

Mai arată că bunurile înstrăinate nu au format obiect al inventarierii făcute în procedura insolvenței C. S.R.L., așa cum rezultă din raportul de activitate nr. 6 al administratorului judiciar.

Al treilea set de critici privește aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește scopul Legii nr. 85/2006.

În acest sens, arată că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat înainte de deschiderea procedurii insolvenței asupra intimatei-pârâte (29 septembrie 2010), astfel că nu se poate reține o micșorare a patrimoniului pârâtei, în situația admiterii prezentei acțiuni.

Recurenta reiterează faptul că scopul acestei acțiuni nu este aceia de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au format obiectul contractului, ci de a obține un înscris autentic pe baza căruia să înscrie acest drept de proprietate în Cartea Funciară.

Prin urmare, afirmă că nu deține un drept de creanță asupra pârâtei, astfel că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 85/2006 nu i se aplică.

Mai arată că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că recurenta ar fi beneficiat doar de dreptul de a formula cerere de înscriere la masa credală a debitoarei pârâte, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a născut în patrimoniul recurentei un drept de proprietate, nu un drept de creanță.

Totodată, evocă o parte a considerentelor deciziei civile nr. 955 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care instanța de recurs a reținut că "instanța de apel urmează să verifice consecințele juridice ale faptului că societatea pârâtă era în insolvență anterior introducerii acțiunii, ceea ce atrage incidența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 85/2006, privind modalitatea colectivă (...) modalitate a cărei nerespectare a fost sancționată cu efectele reglementate de prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006".

Fața de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, recurenta arată că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu este reprezentat de realizarea unei creanțe anterioare deschiderii procedurii de insolvență a debitoarei C. S.R.L., ci recunoașterea unui drept născut anterior acestei date în patrimoniul recurentei.

Nu în ultimul rând, arată că, deși instanța de apel face aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nu scutește instanța de apel de judecata cauzei și de aplicarea corectă a normelor de drept material și procesual.

Mai mult, arată că, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție evocată, instanța nu a statuat asupra fondului cauzei, ci a indicat instanței de apel să verifice anumite împrejurări.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 3 mai 2022, recursul declarat de reclamantă a fost admis în principiu și, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

La termenul din 21 iunie 2022 instanța de recurs din oficiu, a invocat două motive de casare, de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., după cum urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a invocat încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului, în sensul că instanța de apel nu a stabilit dacă, prin intermediul căii ordinare de atac, a fost criticată soluția dată ambelor capete de cerere sau numai cea privind al doilea capăt de cerere.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a pus în discuția părților contradicția dintre dispozitivul deciziei recurate, și considerente, în sensul că, respingându-se apelul, a fost păstrată hotărârea primei instanțe, prin care a fost respinsă ca nefondată acțiunea, însă, din considerente, rezultă că acțiunea ar fi inadmisibilă.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța de recurs va lua în analiză, cu prioritate, motivele de casare invocate din oficiu, astfel că, în ce privește aspectele subscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. are două capete de cerere, unul principal și al doilea subsidiar. Prin capătul de cerere principal, reclamanta a solicitat să se constate că, prin contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu pârâta în anul 2010, i s-a strămutat de drept dreptul de proprietate asupra imobilelor-construcții ce au făcut obiectul convenției, din momentul perfectării acesteia. A arătat, în esență, că toate condițiile de validitate ale contractului de vânzare sunt îndeplinite, astfel că efectul translativ automat al proprietății de la vânzător la cumpărător s-a produs, întrucât, la data respectivă, doar în ceea ce privește terenurile era obligatorie forma autentică, conform art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare în anul 2010. Reclamanta și-a justificat interesul promovării acțiunii în constatare prin aceea că înscrierea în cartea funciară se efectuează doar în baza unui înscris autentic, conform art. 888 din Noul C. civ., în vigoare la data la care a făcut demersuri în acest scop. Altfel spus, a justificat interesul promovării cererii prin necesitatea obținerii unui titlu autentic, respectiv a unei hotărâri judecătorești, în sensul de instrumentum probationis, întrucât contractul care îi constată dreptul de proprietate întrunește forma ad validitatem.

Prin capătul de cerere subsidiar, reclamanta a solicitat, în adevăr, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în condițiile art. 1073 - 1077 C. civ., însă din argumentația cererii de chemare în judecată nu rezultă, în mod explicit, că reclamanta califică titlul pe care îl deține ca fiind promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

În acest context, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze conținutul concret al actului juridic dedus spre analiză și să stabilească, în raport de drepturile și obligațiile asumate de părți, dacă vânzătorul a transmis proprietatea unui bun cumpărătorului, în schimbul unui preț și dacă sunt îndeplinite toate condițiile de validitate ale convenției, în raport de normele legale în vigoare la data încheierii acesteia. O atare concluzie ar fi făcut inutilă analizarea capătului de cerere subsidiar.

Doar în situația în care primul capăt de cerere ar fi fost apreciat nefondat și dacă, din evaluarea clauzelor contractuale, ar fi rezultat că părțile și-ar fi asumat doar obligații de a face (de a încheia, în viitor, contractul promis), judecătorul fondului putea să procedeze la soluționarea capătului de cerere subsidiar.

Fără a stabili, însă, care este natura juridică a actului pe care reclamanta își întemeiază pretenția dedusă judecății, printr-o motivare confuză și contradictorie, instanța de fond analizează ambele capete de cerere ca fiind principale și le respinge, fie pentru că promitentul vânzător nu era proprietarul bunului înstrăinat, fie pentru că reclamanta era titulara unui drept de creanță, și nu de proprietate. Din considerentele sentinței nu rezultă însă nici un indiciu că s-ar fi evaluat clauzele convenției, pentru a se stabili dacă este vorba de o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare sau dacă actul dedus judecății este un contract de vânzare-cumpărare și, în acest ultim caz, dacă erau întrunite condițiile de validitate ale actului juridic.

Învestită cu calea de atac devolutivă declarată de reclamantă, instanța de apel a reținut, în esență, că la data pronunțării acțiunii de față, pârâta se afla în procedura insolvenței. Dat fiind caracterul colectiv, concursual și egalitar al acestei proceduri, reclamanta nu își putea valorifica dreptul de creanță născut din antecontractul de vânzare-cumpărare decât în cadrul procedurii insolvenței și, ca atare, nu a urmat calea procedurală prevăzută de lege pentru valorificarea dreptului său.

A constatat că hotărârea care tine loc de act autentic de vânzare-cumpărare reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, întrucât realizează transferul dreptului de proprietate la data la care hotărârea rămâne definitivă, ceea ce ar avea drept consecință o micșorare a patrimoniului debitorului insolvent. A mai reținut instanța de apel că ar avea în vedere și existența unor chestiuni de drept dezlegate de către instanța de recurs, prin decizia nr. 955/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și că prin urmare, ar fi incidente dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește pretinsa existență a autorității de lucru judecat a punctelor litigioase tranșate de instanța de recurs, ce se impun judecății la momentul reluării acesteia de către instanța de trimitere, în condițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., constată nefondat acest argument al instanței de apel. Prin decizia respectivă, instanța de recurs a analizat numai legalitatea încheierii prin care se dispusese suspendarea judecății, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006. Considerentele acestei hotărâri pot fi considerate decizorii numai în măsura în care susțin și explicitează soluția prin care s-a apreciat că reclamanta nu urmărește, prin acțiunea de față, realizarea unei creanțe împotriva debitorului și bunurilor sale și, ca atare, nu este incident cazul de suspendare de drept prevăzut de art. 36 din Legea nr. 85/2006, impunându-se continuarea judecății.

Așa fiind, constată că instanța de apel în condițiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac, avea o veritabilă obligație de a statua asupra întregului complex de chestiuni de fapt și de drept ale cauzei, de a reedita judecata fondului. Astfel, dând deplină eficiență principiului adevărului și rolului activ al judecătorului, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., trebuia să stabilească toate împrejurările de fapt ale cauzei în deplină concordanță cu realitatea și să dea calificarea juridică corectă a actelor deduse judecății.

Astfel, instanța de apel a considerat, fără temei, că a fost criticată, prin intermediul căii de atac, doar soluția dată capătului de cerere subsidiar, referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin care reclamanta și-ar fi valorificat un drept de creanță (de a obliga promitentul vânzător să încheie contractul promis). Or, reclamanta învestise, în principal, instanțele, cu o cerere prin care solicitase să se constate că este proprietara unor construcții, dobândite printr-un contract de vânzare-cumpărare constatat prin înscris sub semnătură privată și o factură fiscală, contract care îndeplinea toate condițiile de validitate prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lui, în opinia părții. Pentru a da o dezlegare acestei cereri, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la o reală analiză a actului juridic dedus judecății, a obligațiilor și drepturilor asumate de părți, a normelor legale incidente, contemporane datei încheierii convenției, oricât de echivoce ar fi fost solicitările părții. Altfel spus, instanța de apel a apreciat că nu se impune analiza criticilor ce vizau capătul principal de cerere, deși asemenea critici puteau fi cu ușurință identificate în cadrul motivelor căii de atac. Pe de altă parte, a procedat la calificarea actului juridic dedus judecății, ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, fără o minimă analiză a raporturilor juridice dintre părți.

Așa fiind, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încălcat obligațiile ce decurg din prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

Totodată, reține că decizia atacată este nemotivată, întrucât o motivare sumară și confuză poate fi echivalată nemotivării. Astfel, fără a reveni asupra celor arătate în considerentele precedente, instanța de prim control judiciar se limitează la a arăta că reclamanta își valorifică, prin acțiunea de față, un drept de creanță și că, prin urmare, avea la îndemână o altă cale procesuală, reglementată de Legea nr. 85/2006, fără a identifica însă natura acestui demers procesual. Or, așa cum s-a mai arătat, susținerea că reclamanta este titulara unui drept de creanță nu se fundamentează pe analiza raporturilor juridice dintre părți, a motivelor de fapt și de drept ale cererilor și apărărilor părților, ci este redată axiomatic, ca un fapt necontestat. De altfel, nici indicarea existenței unei alte căi procedurale, pe care reclamanta a omis a o urma pentru valorificarea dreptului său, nu se bazează pe prezentarea unui raționament logico juridic.

Nu în ultimul rând, deși s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva unei hotărâri prin care instanța de fond analizase, în maniera descrisă în precedentele considerente, fondul raporturilor juridice dintre părți, totuși întreaga motivare a deciziei este canalizată spre pretinsa inadmisibilitate a acțiunii. Or, aceasta reprezintă o veritabilă contrarietate între dispozitiv și considerente, în condițiile în care nu se explicitează de ce judecătorii din apel sunt îndrituiți să mențină soluția atacată, dar să înlocuiască, în întregime, considerentele ce o susțin.

Față de cele mai sus arătate, întrucât au fost găsite întemeiate viciile de nelegalitate subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., nu se mai impune analiza criticilor fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acestea vor fi avute în vedere de instanța care, după casare, va judeca fondul.

În consecință, conform art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1487/A din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 21 iunie 2022.