ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 170/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06.08.2015 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă să-i plătească suma de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, în ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, prin lipsirea sa de folosința terenului situat în Târgoviște, str. x, jud. Dâmbovița, ocupat fără titlu, dar și o oblige la respectarea servituții de vedere pe latura de est a construcției, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 01.09.2015, prima instanță a anulat ca netimbrat capătul al doilea de cerere, iar la 20.11.2015, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la respectarea servituții de vedere pe latura de est a cofetăriei față de terenul său.

Prin sentința nr. 1275/16.12.2016, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins cererea.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel S.C. A.

Prin decizia nr. 495/20.06.2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul, a anulat sentința atacată, a respins excepția inadmisibilității și a trimis cauza primei instanțe, pentru continuarea judecății acțiunii modificate.

În al doilea ciclu procesual, prin sentința nr. 91/02.02.2021, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.970 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă sentințe, a declarat apel S.C. A.; Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis calea de atac, prin decizia nr. 155/14.04.2022, și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea modificată și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 17.735,07 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în perioada iulie 2012- iunie 2015 prin lipsa de folosință a terenului ocupat, să respecte servitutea de vedere pe latura de est a cofetăriei și să achite cheltuielile de judecată aferente etapelor procesuale parcurse.

Împotriva acestei decizii, a promovat recurs S.C. B. S.R.L., solicitând casarea ei și, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea cauzei pentru rejudecarea procesului în fond.

Printr-un prim motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; s-a prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, a afirmat că nulitatea deciziei recurate derivă, în primul rând, din necercetarea fondului, reflectată atât de omisiunea analizării cererilor și apărărilor părților, cât și de lipsa considerentelor care să susțină constatarea netemeiniciei și nelegalității hotărârii primei instanțe.

Dintr-o altă perspectivă, a invocat ignorarea, de către curtea de apel, a temeiurilor de drept de care s-a prevalat, dar și reținerea unor prevederi care excedau învestirea instanței, în acest sens indicând încălcarea principiului contradictorialității prin analiza dreptului de superficie.

Aceste critici au fost subsumate încălcării drepturilor garantate de art. 24 din Constituție, prin nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., și a principiilor fundamentale ale procesului civil enunțate de art. 6 alin. (2), art. 9 alin. (2), art. 13 și 14 din același cod.

Prin al doilea motiv de casare, autoarea căii de atac a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; a valorificat, astfel, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsecvent conturării teoretice a obligației de motivare a hotărârilor judecătorești, recurenta a relevat omisiunea instanței de apel de a-i analiza argumentele referitoare la coproprietatea forțată pe cote-părți și lipsa considerentelor care să justifice invalidarea raționamentului primei instanțe și să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Al treilea motiv de recurs a vizat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; acesta s-a întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Introductiv, recurenta a subliniat că nu poate combate angajarea răspunderii sale civile delictuale în absența considerentelor curții de apel; a subliniat că i-a fost ignorată calitatea de beneficiar al cotei-părți indivize asupra terenului, care atrage aplicarea art. 546 alin. (2) și (4) C. civ. și a conchis că prima instanță a respins în mod corect acțiunea, câtă vreme unui coproprietar nu i se poate permite să împiedice folosirea unei părți din clădire ce aparține altui coproprietar, prin invocarea unui drept exclusiv asupra terenului.

Autoarea căii de atac a afirmat că, deși în actele sale de proprietate nu se menționează existența unei stări de coproprietate, negarea acesteia ar încălca prevederile art. 648-659 C. civ. și a subliniat că, din terenul ce face obiect al titlului de proprietate M08 nr. x/24.11.1998 pe care este edificat hotelul, o cotă-parte indiviză de teren de 2,05%, reprezentând 49,98 m.p., revine construcției pe care o deține.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 07.12.2022, S.C. A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a reliefat că, în aplicarea caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a reevaluat situația juridică; în acest cadru, a arătat că, prin referirile la superficie, curtea de apel a răspuns motivelor sale de apel.

În combaterea celui de al treilea motiv de recurs, a invocat puterea de lucru judecat a considerentelor potrivit cărora recurenta deține un drept de proprietate exclusiv asupra clădirii cofetăriei și nu asupra terenului; a subliniat că acest spațiu reprezintă o construcție de sine stătătoare, anexată hotelului, plasată pe terenul aflat în proprietatea sa exclusivă, pe care recurenta îl ocupă fără niciun titlu.

A considerat legală și măsura obligării recurentei la plata de despăgubiri, apreciind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ocuparea ilicită și cauzatoare de prejudicii a terenului materializând fapta ilicită a pârâtei.

În cauză, s-a derulat procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părțile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 21.06.2023, recursul a fost admis în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Autoarea demersului judiciar urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru ocuparea terenului său de spațiul identificat drept "cofetărie", aflat în proprietatea chematei în judecată; totodată, solicită obligarea ei la respectarea servituții de vedere, în temeiul art. 615 și urm. C. civ.

În actualul ciclu procesual, tribunalul a respins ca nefondată cererea, reținând că, dat fiind că părțile litigante au dobândit bunurile de la același autor, sunt incidente art. 648-659 C. civ., chiar în lipsa, din actele juridice opuse de părți, a unor mențiuni privind proprietatea comună pe cote-părți asupra terenului pe care este edificată construcția.

Combătând aceste statuări prin apel, S.C. A. a afirmat că sentința a stabilit un drept inexistent pârâtei și a contrazis confirmarea, în primul ciclu procesual, a dreptului său exclusiv de proprietate; din perspectiva temeiniciei acțiunii, a subliniat că pârâta - ocupând, fără titlu, terenul proprietatea sa - datorează despăgubiri pentru prejudiciul pricinuit prin lipsa de folosință.

Aceste aserțiuni au fost contestate de S.C. B. S.R.L., prin argumente similare celor aduse în prezenta cale de atac, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de apel a admis calea de atac promovată de reclamantă, statuând că instanța de fond a interpretat greșit raportul juridic dedus judecății, aplicând art. 546 și 651-652 C. civ. și stabilind că societății pârâte îi revine o cotă-parte indiviză din terenul aferent clădirii.

Subsecvent, a evocat dispozițiile art. 1.349, 1.357 și 1.385 C. civ. și concluziile raportului de expertiză tehnică și a condamnat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.735,07 RON, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință.

Pășind la examinarea recursului, Înalta Curte va analiza din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât criticile circumscrise acestei ipoteze de casare de autoarea căii de atac, cât și pe cele subsumate pct. 5 al aceleiași dispoziții, dar care vizează, deopotrivă, ipoteze de nemotivare.

Recurenta relevă lipsa, din conținutul deciziei recurate, a analizei condițiilor răspunderii civile delictuale, a apărărilor sale privind existența unei proprietăți comune pe cote-părți, precum și a celor derivând din calificarea terenului aferent hotelului ca bun accesoriu, în raport cu spațiul cofetăriei. În fine, apreciază analiza privind dreptul de superficie ca străină de natura cauzei.

În limitele ce vor fi expuse, aceste critici sunt fondate.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", ceea ce implică, în sarcina instanțelor, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, fără a presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, impune ca celor fundamentale, susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, să li se ofere o dezlegare.

În apel, art. 479 C. proc. civ. obligă instanța de prim control judiciar să verifice, în limitele învestirii sale, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, ceea ce, din perspectiva obligației de motivare, impune atât expunerea argumentelor care conduc la pronunțarea hotărârii în calea de atac și contrapunerea lor statuărilor primei instanțe, cât și indicarea considerațiilor părților care au fost primite, respectiv înlăturate.

Înalta Curte constată, convergent criticilor recurentei, că decizia atacată, care a reformat sentința tribunalului, nu reflectă analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, particularizată la situația de fapt, de altfel, insuficient conturată, și nu răspunde argumentelor părților.

În condițiile în care instanța de apel expune numai concluziile unui raționament judiciar ale cărui premise nu sunt enunțate, controlul judiciar în recurs nu poate fi realizat, ceea ce impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată.

În noua judecată se va statua asupra apelului, prin prisma condițiilor ce trebuie întrunite pentru atragerea răspunderii civile delictuale: existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între cele două și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul și se va stabili situația de fapt, urmând a fi tranșate chestiunile contestate de părți; se va cerceta, în primul rând, existența faptei ilicite, data pretinsei ei săvârșiri și legea aplicabilă.

În acest sens, instanța supremă observă că răspunderea civilă delictuală este guvernată, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite, în timp ce, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, în cazul efectelor viitoare ale situațiilor juridice derivate din raporturile de proprietate și vecinătate născute anterior, dar care subzistă intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, conflictul intertemporal de legi se tranșează în favoarea legii noi.

Decizia atacată se fundamentează pe caracterul ilicit al conduitei pârâtei, care nu poate fi verificat și, cu atât mai puțin, validat de instanța de recurs, câtă vreme originea ei nu este analiza indispensabilă a cronologiei și a regimului juridic al actelor din care derivă disputa litigioasă, ce opune succesorii cu titlu particular ai aceluiași vânzător, S.C. C. S.A.

De aceea, cu prilejul rejudecării, instanța va examina aserțiunile prin care recurenta-pârâtă afirmă ocuparea terenului în virtutea drepturilor ce i-au fost transmise de S.C. C. S.A.

Punctând reperele prefigurate de actele dosarului, Înalta Curte constată că S.C. C. S.A. a înstrăinat "D.", în suprafață de 164,62 m.p., către pârâtă potrivit contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/24.03.2011, care finalizează raportul juridic inițiat cu autoarea pârâtei - E. - prin contractul de locație de gestiune nr. x/04.06.1991, prelungit prin contractul nr. x/27.12.1993 și, apoi, novat, în temeiul O.U.G. nr. 32/1998, prin contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare și novație obiectivă nr. 204/15.06.2000, modificat prin actul adițional din 21.09.2000.

La rândul său, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii situate în Târgoviște, str. x și a terenului de 2.438,46 m.p., în baza contractului de societate din 10.12.1997 și, respectiv, a hotărârii adunării generale extraordinare a asociaților din 20.04.1999, cu titlu de aport la capitalul social adus de S.C. C. S.A.

Deși este adevărat că terenul aferent spațiului nu este inclus în prețul agreat de părți prin cap. VII al contractului de leasing imobiliar - astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 21.09.2020 -, relevanța acestei împrejurări în tranșarea acțiunii nu trebuie absolutizată, ci evaluată prin prisma cauzei juridice.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că, în raport cu obiectul și cauza ei, acțiunea de față poate fi admisă numai în măsura în care intimata-reclamantă dovedește un delict civil imputabil recurentei-pârâte; așadar, aceasta este chestiunea litigioasă de care depinde soluționarea în fond a litigiului.

Ca atare, instanța de rejudecare va analiza dacă dobândirea și exploatarea spațiului de pârâtă au semnificația ilicitului civil sau, dimpotrivă, dacă actele normative în temeiul cărora s-a născut raportul de locație de gestiune, novat prin cel de leasing imobiliar, au creat în patrimoniul recurentei un drept care să justifice folosința asupra cotei-părți din terenul intimatei.

În acest context, trebuie notat că lipsa din contractul de locație de gestiune nr. x/04.06.1991 a oricărei referiri la terenul aferent cofetăriei nu surprinde, atât deoarece obiectul acestor contracte - reglementat de art. 32 din Legea nr. 15/1990 - consta în gestiunea secțiilor, uzinelor, fabricilor și a altor subunități economice din structura lor, cât și pentru că, la momentul încheierii lui, terenul era în proprietate publică.

Acest obiect a fost preluat reflex și în actele juridice subsecvente - contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare și novație obiectivă, încheiat în temeiul O.U.G. nr. 32/1998 - și, deși este necontestat că terenul nu s-a vândut recurentei, legala cercetare a fondului impune a verifica dacă pârâta a dobândit un alt drept, care să îi permită folosința asupra acestuia; din această perspectivă trebuie examinată și ipoteza reglementată de art. 16 din ordonanță.

Confirmarea unui atare drept în patrimoniul recurentei, incompatibilă cu săvârșirea unei fapte ilicite, ar atrage respingerea acțiunii, chiar dacă exercitarea acestei prerogative ar presupune o contraprestație, din moment ce, în acest dosar, instanțele nu sunt învestite cu cuantificarea ei, ci exclusiv cu repararea unui prejudiciu creat prin săvârșirea unei fapte ilicite.

De aceea, față de cauza acțiunii, în lipsa unei fapte ilicite, instanța de apel nu va putea menține obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea obiectului și cauzei acțiunii și cu nesocotirea principiului disponibilității părților în procesul civil.

Înalta Curte înlătură critica prin care recurenta susține că analiza privind dreptul de superficie este străină cauzei, de vreme ce instanța de apel a răspuns criticii prin care reclamanta a afirmat că situația juridică dintre părți impune fie despăgubirea sa pentru lipsa de folosință, fie constituirea unei superficii cu titlu oneros.

Nu pot fi primite nici argumentele intimatei în sprijinul legalității deciziei recurate, care pretind că instanța de apel a reevaluat situația juridică și a analizat raportul juridic dedus judecății, câtă vreme considerentele anterioare relevă tocmai contrariul.

Raționamentul anterior este deopotrivă aplicabil dezlegării oferite celui de-al doilea capăt de cerere, Înalta Curte reținând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Curtea de apel nu a administrat probatoriul necesar pentru stabilirea stării de fapt, nu a fixat situația celor două fonduri la momentul înstrăinării lor de S.C. C. S.A. și nu a stabilit data edificării ferestrei aparținând recurentei; contiguu, a omis analiza argumentelor, relevante pentru conturarea stării de fapt, prin care aceasta afirmă că utilizează din 1991, neîntrerupt, fereastra imobilului - calificată drept o fereastră de lumină -, pe care nu a modificat-o.

În rejudecare, aceste carențe vor fi remediate, subsecvent stabilirii datei producerii situației juridice, esențială pentru determinarea legii aplicabile, în raport cu art. 59 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia "dispozițiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia".

Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate în recurs, ci vor fi avute în vedere în rejudecare, câtă vreme statuările anterioare conturează absența în cauză a premisei acestei ipoteze de casare, o hotărâre care să enunțe în mod clar aplicarea legii la o situație de fapt inechivoc trasată.

De aceea, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza instanței de apel, pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 155/14.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2024.