ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 884/2025

Obiectul cererii. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovita, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 06.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. Timișoara a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.080.445,91 RON și a dobânzii legale aferente, calculată până la data achitării efective a sumelor datorate, reprezentând daune interese pentru executarea incompletă, tardivă, culpabilă și în condiții necorespunzătoare a contractului de vânzare-cumpărare a masei lemnoase nr. 2733 din 14.08.2014; cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 1270 și art. 1672 și urm. C. civ. Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și nefondată. Totodată, a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se dispună rezilierea contractului din culpa exclusivă a reclamantei și obligarea părții adverse la plata de daune interese moratorii pentru acoperirea prejudiciului suferit, precum și plata profitului nerealizat. 1.

Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 1174 din data de 22 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Dâmbovita, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., în sensul că a dispus obligarea pârâtei- reclamante B. să plătească reclamantei-pârâte A. S.R.L. suma de 99.134,90 RON, reprezentând contravaloare marfa nelivrată, suma de 28.518,99 RON, reprezentând plată nedatorată și suma de 700.000 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, calculată începând cu data introducerii cererii - 05.12.2016 până la plata efectivă; totodată, a respins cererea reconvențională ca nefondată și a dispus obligarea pârâtei la plata către societatea reclamantă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert, reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta B.. 1.

Decizia pronunțată în apel Curtea de Apei Ploiești, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 233, pronunțată la data de 26 iunie 2024, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1174/22.12.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A. S.R.L, pe care a schimbat-o în tot și, rejudecând, pe fond: a respins cererea principală ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 220.376,03 RON reprezentând daune interese moratorii și suma de 100.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat; a obligat reclamantă-intimată să plătească pârâtei-apelante cheltuieli de judecată în primă instanță în sumă de 7.808,76 RON și cheltuieli de judecată în apel în sumă de 5.649 RON. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. Timișoara, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; cu obligarea intimatei-pârâte-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv în faza recursului, în baza prevederilor art. 453 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă se raportează în motivele de recurs invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a prezentat succinte considerații prealabile, principalele aspecte privind particularitățile și evoluția cauzei: aspecte referitoare la sentința atacată prin apelul pârâtei-reclamante și cu privire la decizia ce face obiectul recursului și a invocat, în esență, următoarele: Potrivit prevederilor art. 1270 C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege." Textul este expresia legislativă a străvechiului principiu de drept roman, pacta sunt servanda (art. 969 din C. civ. anterior), fiind citate, în continuare, prevederile art. 1171 și art. 1170 C. civ. Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a ignorat aceste dispoziții legale esențiale pentru soluționarea cauzei, întrucât, deși părțile au convenit asupra efectuării a trei plăți egale, la intervale determinate, pentru trei cantități de masă lemnoasă, ce urmau să fie livrate în perioadele de timp stabilite de părți, contractul urmând să-și înceteze efectele la data de 31 decembrie 2014, deci, ca în orice contract sinalagmatic, obligațiile sunt reciproce/corelative și interdependente, fiecare dintre ele fiind cauza juridică a celeilalte, asa cum în mod corect a reținut instanța de fond, deși reclamanta-recurentă a achitat la timp și integral prima tranșă, pârâta și-a executat parțial și cu întârziere propria obligație, livrând doar cantitatea de 9.360,42 m.p. din cei 10.000 m.c. Diferența de 639,58 m.c. nu a mai fost livrată de către intimata-pârâtă niciodată. S-a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Codului silvic, Legea nr. 46/2008, deducând din împrejurarea că acest act normativ stabilește că tăierile de arbori se fac în baza aprobărilor prealabile ale autorităților silvice competente, faptul că acest contract nu stabilește termene pentru îndeplinirea obligațiilor de către intimata-pârâtă vânzătoare. Astfel, s-a reținut în mod greșit că, față de prevederile legale ale Codului silvic, nu se poate interpreta clauza contractuală în sensul că "volumul contractat se referă la perioada 15 august - 31 decembrie 2014" ca stabilind un termen de executare a obligațiilor intimatei. Așadar, în opinia vădit greșită a instanței, preluată fără cenzură din susținerile intimatei, faptul că este necesară, potrivit Codului silvic, obținerea unor autorizații prealabile, schimbă natura clauzei contractuale și transformă obligațiile vânzătoarei într-unele fără termen, practic pur potestative, în totală contradicție cu restul prevederilor contractuale, cu Codul silvic însuși, cu normele de interpretare a contractelor, cu intenția reală a părților decurgând din corespondența purtată și istoricul litigiului (inițiat de recurenta-reclamantă-pârâtă, nu de intimata-pârâtă-reclamantă, care, până la data depunerii cererii reconvenționale, nu a invocat nicio neconformare din partea recurentei). În egală măsură, a mai susținut recurenta-reclamantă, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Ordinului Ministerului Mediului si Pădurilor nr. 1540/2011 prin raportare la obiectul contractului, concluzionând că singura obligație care practic revenea intimatei-vânzătoare în baza actului normativ enunțat și a contractului încheiat a fost aceea de "acordare către exploatare, în condițiile prevăzute de lege, către reclamanta-intimată, a parchetelor-terenurilor forestiere". Arată că obligațiile ce reveneau vânzătoarei au fost stabilite prin contract și în niciun caz nu presupuneau exclusiv prestația menționată de către instanța de apel, prin raportare la dispozițiile ordinului sus-menționat. Plata celor trei sume agreate contractual s-a stabilit în contraprestatie cu obligația de livrare a masei lemnoase pe picior, în cantitățile agreate de către părți; dacă instanța de apel considera că intimata-reclamantă avea dreptul de a primi sumele agreate contractual în schimbul oricărei alte prestații decât livrarea acelor cantități de masă lemnoasă, atunci înseamnă că a schimbat în mod nelegal natura juridică a contractului și a înlocuit înțelegerea părților cu o altă interpretare, străină de intenția acestora. În plus, consideră că este greșită reținerea culpei reclamantei-pârâte, față de împrejurarea că nu au fost dovedite prin înscrisuri opozabile acesteia pretinsele daune și nerespectări ale Ordinului nr. 1540/2011 și ale contractului. După cum lesne se poate observa, până la data formulării cererii reconvenționale, vânzătoarea nu a inițiat niciun fel de demers legat de aceste pretinse neconformări, nu a solicitat rezilierea contractului, nu a notificat necesitatea dezdăunării pentru pretinsele prejudicii, nu a făcut altceva decât să justifice propria culpă prin invocarea vremii nefavorabile, care nu a permis livrarea întregii cantități agreate contractual. Recurenta-reclamantă susține că nu-i poate reveni ei culpa, care avea tot interesul să dobândească la termen și în integralitate cantitățile de material lemnos agreate. Mai mult, în niciun caz nu avea obligația (cum greșit reține instanța de apel pentru a justifica admiterea capătului de cerere vizând daunele-interese), ci dreptul de a obține o contraprestatie pentru plățile efectuate. A mai arătat că, pe tot parcursul derulării litigiului, a invocat, în scris și verbal, excepția de neexecutare a contractului din partea intimatei-pârâte (exceptio non adimpleti contractus), textul legal al art. 1556 C. civ. fiind interpretat, pe baza aceluiași material probator, corect de către instanța de fond și greșit de către cea de apel, care motivează că, indiferent de cum a fost executată/neexecutată prima livrare de material lemnos, recurenta-reclamantă este în culpă, pentru că trebuia să plătească anticipat a doua livrare. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a ignorat, de asemenea, dispozițiile art. 1481 C. civ., potrivit cărora, în speță, obligațiile părților erau unele de rezultat, iar nu de mijloace, precum și cele ale art. 1490 din același Cod, din care rezultă că recurenta-reclamantă, creditoare, ar fi putut să refuze livrarea parțială, singura prestată de intimata-pârâtă, însă nu a făcut-o, dovedind buna-credință și dorința de a fi adus la îndeplinire contractul. Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel se referă și la incidența prevederilor art. 1530 C. civ., principiu de netăgăduit, numai că, susține aceasta, instanța de apel îl aplică în favoarea pârâtei, care nu și-a executat obligațiile de livrare a materialului lemnos, în detrimentul recurentei, care este adevăratul creditor. De asemenea, au fost invocate dispozițiile art. 1535 C. civ. - "daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești", considerându-se că intimata-pârâtă este creditoare, dar au fost ignorate prevederile art. 1536 C. civ. - "daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face", aplicabile în situația recurentei, creditoare a obligațiilor neexecutate de către intimata-pârâtă. Asa s-a ajuns în situația - în opinia recurentei, inadmisibilă din punct de vedere juridic - în care, pe baza aceluiași material probator de la instanța de fond, cel ce și-a executat obligația să fie el însuși obligat la despăgubiri față de debitorul culpabil. 1.

Apărările formulate în cauză La dosar a fost depusă întâmpinare de către intimata-pârâtă B., prin care, în principal, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, deoarece motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispozițiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar, în secundar, în măsura în care se va trece peste excepția invocată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de prezenta cauză (onorariu de avocat), fără a fi anexată dovada acestora. 1.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. În ceea ce privește criticile formulate, raportorul a reținut că intimata-pârâtă B. a invocat excepția nulității recursului, revenind completului de filtru să aprecieze dacă criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau dacă este incidentă sancțiunea nulității, reglementată de art. 489 alin. (2) din același act normativ. Completul de filtru nr. 5, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, fiind formulat punct de vedere la raport de către recurenta-reclamantă, prin care solicită respingerea excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare, și se reiau aspecte din cuprinsul recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în raport cu excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate vizează doar aspecte factuale privind interpretarea obiectului contractului, a clauzelor contractuale referitoare la stabilirea termenelor de executare a obligațiilor asumate de părți și a culpei părților în neexecutarea contractului, cu referire la probatoriul administrat, fără a fi formulate critici de nelegalitate. Recurenta nu invocă încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care trebuie evaluate raporturile juridice dintre părți. Nu se invocă ignorarea normelor de drept, recurenta fiind nemulțumită de argumentele oferite de instanța de apel și tinzând la substituirea lor cu propriile argumente. Astfel, pentru a putea declanșa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autoarea recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci să și arate în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanța și-a întemeiat soluția. Simpla enumerare a unor dispoziții legale din C. civ., din Codul Silvic ori din Ordinul Ministerului Mediului și Pădurilor nr. 1540/2011 nu este suficientă, deoarece recurenta nu dezvoltă argumente care să lase să se întrevadă cum aceste dispoziții au fost aplicate greșit în apel. Referitor la nesocotirea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 1270 C. civ., Înalta Curte arată că încălcarea unei norme de drept presupune ignorarea conduitei pe care acea normă o prescrie. Nu se poate opune încălcarea art. 1270 C. civ., de vreme ce această dispoziție conține o prevedere care se referă la efectele contractului, iar nu la violarea unei norme de drept imperativ. Încălcarea art. 1270 C. civ. trebuie să opună, pentru a fi critică încadrabilă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a ignorat disciplina convenită dintre părți și a anihilat efectele contractului. Or, recurenta opune doar o modalitate proprie de evaluare a limitelor și efectelor convenției, care nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1171, art. 1481, art. 1490, art. 1530, art. 1535-1536, art. 1556 din C. civ., recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat clauzele contractului cu privire la neexecutarea integrală a obligațiilor asumate și culpa intimatei-pârâte pentru nerealizarea contractului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța de apel, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei și o interpretare a clauzelor contractului. În esență, nemulțumirea recurentei are la bază faptul că, deși a arătat că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit, integral și la timp, obligația de a livra cantitatea de masă lemnoasă, instanța de apel a schimbat în mod nelegal natura juridică a clauzelor contractuale și a înlocuit înțelegerea părților cu altă interpretare. Așadar, fără a reproduce ceea ce a reținut în considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat de ce, în contextul factual al cauzei, a apreciat că nu a existat o încălcare a clauzelor contractuale de către intimata-pârâtă, care și-a respectat obligația de a autoriza exploatarea masei lemnoase și de a pune la dispoziția recurentei-reclamante pachetele forestiere în vederea exploatării, prin raportare la ansamblul de drepturi și obligații specifice contractelor din domeniul silvic. Totodată, a apreciat că încălcarea obligațiilor contractuale a fost săvârșită de recurenta-reclamantă, care nu a respectat obligația de achitare anticipată a tranșelor 2 și 3 la termenele stabilite în contract. Susținerile recurentei-reclamante privind interpretarea greșită a dispozițiilor Codului Silvic - Legea nr. 46/2008 (întrucât instanța de apel ar fi reținut greșit că în contract nu au fost stabilite termene pentru executarea de către intimată a obligației de a livra masă lemnoasă), cât și a prevederilor Ordinului Ministerului Mediului și Pădurilor nr. 1540/201 (întrucât ar fi reținut greșit că-i revenea recurentei obligația de exploatare a masei lemnoase pe picior), vizează netemeinicia hotărârii și nu pot declanșa un control de legalitate în limita motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât recurenta nu indică articolele din aceste acte normative pretins încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel. Astfel, stabilirea unor termene de livrare a masei lemnoase de către intimata-pârâtă, precum și obligația de achitare anticipată de către recurenta-reclamantă a tranșelor la termenele stabilite în contract vizează chestiuni de fapt, câștigate cauzei, ce se impun a fi respectate și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate. Recurenta pleacă de la premisa că instanța de apel a greșit obligând-o la plata daunelor interese moratorii și a beneficiului nerealizat, invocând încălcarea prevederilor art. 1530, art. 1531 alin. (1) și (2) din C. civ.. Recurenta prezintă, din nou, o interpretare proprie a termenilor contractuali și nu se impută, în concret, o încălcare a legii, recurenta fiind doar nemulțumită de soluția pronunțată în cauză. Prin urmare, în lipsa unor argumente și a unei motivări efective a criticii formulate, care să vizeze însuși raționamentul pe care instanța și-a întemeiat soluția, simpla trimitere pe care o face recurenta la texte de lege nu reprezintă o motivare, aptă să declanșeze un control de legalitate în această etapă procesuală. Reținând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte reține că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, rezultă că această manieră de redactare a motivelor de către recurentă nu respectă exigențele dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanța de apel. Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate și că, în acest context, nu se mai impune analizarea fondului cauzei, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 233 din 26 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.