ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2214/2025

Ședința publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., prin administrator asociat unic C., D. și E., să se dispună:

- obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și netulburată posesie terenul în suprafață de 119.940 mp, situat în comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, județul Dâmbovița, a cărui valoare o apreciază la suma de 550.000 RON, și care este compus din: suprafața de 113.122 mp, situată în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, având nr. cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x, asupra căreia reclamanta deține titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia B.; suprafața de 1.818 mp situată în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, cu nr. cadastral x, asupra căreia reclamanta deține titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei D.; suprafața de 5.000 mp, situată în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, având nr. cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x, asupra căreia reclamanta deține titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei E.;

- obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând valoarea estimată la acest moment a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren revendicate (suma de 50.000 RON reprezintă valoarea estimată de reclamantă, la momentul introducerii prezentei acțiuni, a despăgubirilor solicitate, urmând ca acest cuantum să fie modificat de reclamantă în funcție de rezultatele expertizei judiciare ce va fi administrată în cauză);

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 03.05.2018, deoarece pârâta B. a fost dizolvată, lichidată și radiată, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, C., persoana fizică care a preluat capitalul social și imobilul în litigiu.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 1350/9.10.2020, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de societatea B., actualmente C., prin întâmpinare.

Tribunalul a respins acțiunea având ca obiect "revendicare imobiliară", formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C., continuator al societății B., D. și E..

Tribunalul a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâți, astfel: 5000 RON către pârâtul C. și 1500 RON către E., reprezentând onorariu avocat.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 2615 din 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1350/9.10.2020 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, reclamanta fiind obligată să plătească intimatei D. suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea celorlalți intimați privind acordarea cheltuielilor de judecată.

I.4. Decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 352 din 28 februarie 2023, a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat decizia nr. 2615 din 10 noiembrie 2021 pronunțată Curtea de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în rejudecare.

Prin decizia nr. 2310 din 29 decembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1350 din 9.10.2020 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

Curtea a obligat pârâtul C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 113.112 mp, situat în extravilanul comunei Crevedia, jud. Dâmbovița, cu următoarele vecinătăți: la nord - CN 544, pe lungimea de 155,45 m; la est - F., pe lungimea de 31,82 m; la sud - DE 541/1, pe lungimea de 155,67 m; la vest - G., pe lungimea de 202,5 m; E., pe lungimea de 31,82 m; D., pe lungimea de 167,28 m și DN1A (DCL 550), pe lungimea de 71,62 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul H..

Curtea a obligat pârâta D. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1767 mp, situat în extravilanul comunei Crevedia, jud. Dâmbovița, compus din: teren în suprafață de 352 mp, cu următoarele vecinătăți: la nord - C., pe lungimea de 30,15 m; la est - HC, pe lungimea de 11,81 m; la sud - E. pe lungimea de 30,12 m și la vest - DN1A (DCL 550), pe lungimea de 11,80 m și teren în suprafață de 1415 mp, cu următoarele vecinătăți: la nord - C. pe lungimea de 120,81 m; la est - C., pe lungimea de 11,80 m, la sud - E. pe lungimea de 121,05 m și la vest - DN1A (DCL 550) pe lungimea de 11,84 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul H..

Curtea a obligat pârâta E. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 5000 mp, situat în extravilanul comunei Crevedia, jud. Dâmbovița, cu următoarele vecinătăți: la nord - D., pe lungimea de 155,45 m; la est - C., pe lungimea de 31,82 m; la sud - G. pe lungimea de 155,6 m și la vest - G., pe lungimea de 202,50 m și DNIA (DCL 550), pe lungimea de 33.25 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul H..

Curtea a obligat pârâții să plătească reclamantei următoarele sume: pârâtul C., suma de 91.767 RON, pârâta D., suma de 523 RON, pârâta E., suma de 1519 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor, la care se adaugă dobânzile legale penalizatoare aferente.

Curtea a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 147.285 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

I.6. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, în rejudecare, au declarat recursuri pârâții C., D. și E..

I.6.1. Recursul declarat de recurentul pârât C..

Recurentul pârât C. a solicitat: admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 2310/29.12.2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești; în rejudecare, admiterea excepției de nulitate a titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 al reclamantei A. și a actului adițional nr. x din 19.09.2016 la contractul de vânzare de drepturi succesorale nr. 48/30.01.2006; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată; ca efect al admiterii prezentului recurs, a solicitat exonerarea recurentului-pârât de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în cuantum de 147.285 RON și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză în toate ciclurile procesuale.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul C. a formulat, în esență, următoarele critici:

În susținerea primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., constând în încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 860/28.09.2010 a Tribunalului Dâmbovița, recurentul pârât a arătat că, prin decizia menționată, s-a statuat definitiv că nu se impune anularea titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 al numitului I., transmițătorul dreptului către B., antecesorul recurentului pârât C..

Prin decizia atacată, instanța a încălcat dispozițiile care reglementează autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 163 din C. proc. civ. din 1865, precum și art. 430 din actualul C. proc. civ.

Instanța nu a analizat autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, generată de decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița.

Instanțele din acel dosar au analizat chiar drepturile și interesele concurente și în prezentul dosar stabilind cu putere de lucru judecat, în mod judicios, că titlul autorului I. este legal emis și are preferință. Acest titlu este preferabil și prioritar față de cel de care se prevalează intimata-reclamantă A., în raport cu emiterea lui cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Instanța a încălcat și prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000

și ale art. II din Legea nr. 169/1997 care statuează în mod clar că nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate confirmat prin titluri anterioare emise cu respectarea legii, lipsind de efecte un titlu de proprietate valabil.

Demersurile reclamantei, de reconstituire a dreptului asupra terenului autorului său, J., sunt la nivelul anilor 2007 - 2008, deci ulterioare nu doar obținerii de către autorul I. a titlului său de proprietate și înscrierii sale în cartea funciară, ci chiar ulterioare contractului de vânzare cumpărare dintre acesta și B., precum și înscrierii acestuia în cartea funciară.

În rejudecare, instanța de apel nu a avut în vedere următoarele considerente decizorii din decizia nr. 860/2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița: "în mod nejustificat judecătoria a reținut că intimata reclamantă ar fi cerut suprafața în litigiu în anul 2001, deoarece, așa cum rezultă din înscrisurile înaintate de recurenta Comisia Locală de Fond funciar în recurs, în baza Legii nr. 10/2001, autoarea intimatei reclamante, K., ceruse doar retrocedarea conacului și terenului aferent de 5000 mp, preluate prin procesul-verbal din 07.09.1945, nu și a suprafeței de 50 ha ce fusese lăsată în posesia fostului proprietar J.".

Se impune aplicarea efectului pozitiv rezultat din aceste considerente care statuează fără putință de tagadă că titlurile de proprietate ale intimaților nu au încălcat niciun drept al reclamantei, având în vedere că dreptul pretins de aceasta nu era nici măcar virtual sau potențial la acel moment deoarece nu ceruse reconstituirea anterior sau concomitent cu pârâții pentru a putea disputa același amplasament.

Trebuie avute în vedere efectele valabilității titlului vânzătorului I., emis legal și cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă chiar în contradictoriu cu reclamanta intimată A., opozabilă acesteia cu autoritate de lucru judecat.

Sunt relevante considerentele deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița, conform cărora reclamanta se face culpabilă pentru lipsa de diligență în condițiile în care Legea fondului funciar a intrat în vigoare la nivelul anului 1991 și a fost succedată de o serie de legi modificatoare și completatoare, însă aceasta a cerut reconstituirea abia în anul 2007.

Antecesorului I., de la care a dobândit B., al cărui subdobânditor este recurentul, i s-a confirmat încă o dată prin hotărâre judecătorească legalitatea titlului său de proprietate, astfel că, în mod corelativ, pentru B., s-a confirmat că aceasta deține un "bun" în sens Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum noțiunea este interpretată în cauza L. și alții contra României.

Reclamanta A. a solicitat terenul doar în baza Legii nr. 193/2007, moment în care toate cele trei titluri de proprietate de care se prevalează pârâții erau deja emise în mod legal de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmbovița. Astfel, aceștia au obținut cu bună-credință și în mod legal titlurile în baza Legii nr. 18/1991 în forma sa inițială.

Prin admiterea acțiunii în revendicare, se neagă chiar efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, din moment ce se ajunge la efectul urmărit de reclamanta A. prin formularea acțiunii în anularea titlului autorului pârâtului, și anume, lipsirea de efecte a titlului emis în favoarea lui I., deși acțiunea i-a fost respinsă definitiv prin decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița, negând astfel finalitatea pronunțării acelei hotărâri definitive.

Această gravă încălcare a autorității de lucru judecat implică și încălcarea principiului securității juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurentul pârât a invocat încălcarea principiului securității raporturilor juridice astfel cum acesta este interpretat în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În argumentarea acestei critici, recurentul pârât a invocat decizii ale Curții Constituționale privind autoritatea de lucru judecat precum și decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cum ar fi cele din cauza Ryabykh împotriva Rusiei, Hornsby împotriva Greciei, cauza Rozalia Avram împotriva României, Amurăriței împotriva României, Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos.

Nerespectarea principiului enunțat s-a produs în două modalități: în primul rând instanța nu a dat efect autorității de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița, iar în al doilea rând, a apreciat că titlul antecesorului pârâtului recurent nu ar fi preferabil în revendicare, dând în schimb preferabilitate unui titlu administrativ de proprietate emis contrar unei hotărâri judecătorești care a tranșat definitiv chestiunea valabilității și legalității titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 al lui I..

Divergența de jurisprudență poate crea o situație de incertitudine juridică de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar (Albu și alții c. României, pct. 37-38). Deosebit de relevant este și raționamentul Curții Europene din cauza Parohia greco-catolică Lupeni și alții c. României, 79643/11, hotărârea din 29.11.2016, în care s-a reținut o divergență de jurisprudență profundă și persistentă.

Invocând hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recurentul pârât a susținut așteptarea legitimă ca această instanță să tranșeze problematica aceluiași litigiu, în sensul hotărârii judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat.

Modalitatea de soluționare a cererii de revendicare, cu ignorarea efectelor autorității de lucru judecat, reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. Admiterea cererii de revendicare reprezintă în fapt o lipsire de efecte a titlului de proprietate emis legal autorului I. și a actelor subsecvente ale acestuia (cum este și cel opus de recurentul pârât). Faptele și împrejurările cruciale, astfel cum le califică chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, relevate de decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița, constau în stabilirea definitivă a valabilității titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 emis lui I. și în faptul că orice acțiune administrativă demarată de către intimata A., ulterior stabilirii dreptului de proprietate al autorului recurentului C., nu pot determina o nevalabilitate a dreptului câștigat.

Având în vedere că decizia civilă nr. 860/28.09.2010, ale cărei efecte au fost greșit analizate de către instanța de apel, stabilește definitiv că, la momentul emiterii titlului de proprietate al autorului recurentului C., terenul era liber din punct de vedere juridic, iar reconstituirea pe un alt amplasament era prevăzută de Legea nr. 18/1991, nicio altă instanță nu poate reveni asupra acestui aspect și nu poate recalifica faptele, constatând chiar o vinovăție a recurentului pentru că nu a cercetat actul de proprietate al proprietarilor inițiali (aspect reținut de instanța de apel). Prin urmare, consecința încălcării autorității de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 și a principiilor CEDO enunțate a determinat o reanalizare a raportului juridic în baza căruia a fost obținut titlul de proprietate nr. x/16.05.2016, deși acestea erau tranșate definitiv.

În susținerea celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.. încălcarea principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești opuse de reclamantă.

Recurentul pârât a arătat că nu a fost parte în litigiul reclamantei prin care a obținut hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel încât aceasta nu îi este opozabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a face dovada contrară, invocând tocmai puterea de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița.

Este nelegal considerentul instanței de la pagina 32 conform căruia "deși în prezentul litigiu apelanta-reclamantă nu a depus titlul de proprietate al autorului său, J., instanța a avut în vedere că sentința nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari este opozabilă intinzaților-pârâți cu valoarea unui mijloc de probă". Statuările anterioare ale unei instanțe vor avea doar valoarea unor prezumții relative, susceptibile de dovada contrară, terții având dreptul de a combate cele reținute în urma soluționării unui litigiu în cadrul căruia nu au participat.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod nelegal, întrucât a conferit o valoare eronată hotărârilor (sentința nr. 3054/15.10.2008 a Judecătoriei Răcari ce a rămas definitivă prin decizia 259/24.02.2009 Tribunalul Dâmbovița din dosarele vizând reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei), absolutizând și dând eficiență doar efectelor acestora, în aprecierea dreptului reclamantei ca fiind mai caracterizat.

În schimb, nu a aplicat cel puțin același regim hotărârilor invocate de recurentul-pârât (decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița) deși erau în mod direct opozabile reclamantei, cu putere de lucru judecat.

În susținerea celui de-al treilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat inopozabilitatea hotărârii de reconstituire a dreptului reclamantei față de pârâți; lipsa calității reclamantei de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, ca urmare a vânzării drepturilor succesorale; greșita apreciere a efectelor viciilor titlului invocat în revendicare din punct de vedere al preferabilității.

Instanța de apel a reținut în mod eronat preferabilitatea titlului reclamantei în raport de pretinsa calitate a reclamantei de proprietar originar (raportat la autorul J.) și la reconstituirea dreptului de proprietate al autorului acesteia prin titlul nr. x/15.02.2012.

Titlul invocat de reclamantă în revendicare este nul absolut, întrucât aceasta nu mai avea calitatea de persoană îndreptățită să formuleze cerere de reconstituire în baza Legii fondului funciar, astfel cum a fost modificată și completată, în raport de vădita nelegalitate atât a Actului adițional la Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, cât și a însuși Titlului de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acțiune.

Recurentul pârât a invocat excepția nulității absolute a Actului adițional nr. x din 19.09.2016, în temeiul dispozițiilor art. 1200 din C. civ. din 1864. În mod nelegal instanța de apel a dat preferabilitate titlului reclamantei, deși caracterul viciat al acestuia rezulta din vădita nulitate a Actului adițional nr. x din 19.09.2016 la Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 48 din 30.01.2006, încheiat între vânzătoarea A. și cumpărătoarea M. S.R.L. în timpul litigiului, doar după ce recurentul pârât a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei în raportul de contractul de cesiune de drepturi succesorale. Este evident că intimata-reclamantă a urmărit prin încheierea lui să redobândească în mod retroactiv și confirmativ calitatea de persoană îndreptățită să formuleze cerere de reconstituire în baza Legii fondului funciar, fără de care nu ar fi putut obține restituirea bunului litigios și titlul de care se prevalează. Prin încheierea actului adițional, intimata reclamantă a încercat să acopere viciul esențial al procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate inițiate în baza Legii nr. 193/2007, anume, lipsa calității de moștenitor care să-i confere dreptul la reconstituirea dreptului.

Instanța de apel nu a evaluat deloc acest caracter fraudulos al obținerii titlului în baza cererii formulate în baza Legii nr. 193/2007 în condițiile în care nu au fost analizate efectele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/20.06.2006, prin care A. a vândut către M. S.R.L., "toate drepturile succesorale prezente și viitoare, pe care le-am dobândit sau le-aș dobândi, în calitatea mea de unică moștenitoare a defimctului meu bunic matern, J.".

Recurentul pârât a arătat că, față de acest titlu, pârâții au formulat incidental încă din întâmpinarea la acțiune (f 186 vol. I), excepția de nulitate absolută a titlului reclamantei, asupra căreia instanțele nu s-au pronunțat.

Dacă, în cadrul masei patrimoniale ce a aparținut defunctului J., se afla și dreptul de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor expropriate/preluate de stat de la autorul J. situate în Crevedia, Dâmbovița, atunci acesta a intrat în conținutul drepturilor succesorale ce au făcut obiectul cesiunii de drepturi succesorale autentificate sub nr. x/20.06.2006 și nu mai aparținea intimatei reclamante la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2007.

Din acest punct de vedere, prin raportare la contractul de cesiune de drepturi succesorale din 2006, este clar că, în operațiunea de comparare a titlurilor, instanța de apel a aplicat eronat indicațiile din decizia de casare nr. 352/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în prezentul dosar, în care s-a statuat că "Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicționale reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moștenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunțat caracter reparator, recognitiv, de drepturi, iar nu unul constitutiv".

Aceste prevederi ale deciziei de casare - care trebuiau evaluate în rejudecare - nu au fost aplicate și prin raportare la efectele pe care le-a avut sau ar fi trebuit să le aibă contractul de cesiune a drepturilor succesorale asupra procesului de reconstituire a dreptului de proprietate, deși acel contract avea ca efect încetarea oricărui drept al reclamantei de a obține un titlu de proprietate, recognitiv de drepturi care să restabilească legătura cu dreptul originar, ce ar fi aparținut autorului său anterior preluării de către stat. Încheierea actului adițional a avut drept scop doar să "acopere" aceasta vădită nulitate a titlului obținut fraudulos de o persoană care nu mai avea calitate, întrucât vânduse dreptul succesoral.

Cedarea masei succesorale a generat transferul tuturor drepturilor care decurg din calitatea de moștenitor, astfel că reclamanta intimată nu ar mai fi putut păstra în patrimoniul său dreptul de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate ce intra astfel în masa succesorală.

Demersul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu a fost făcut de o persoană neîndreptățită - reclamanta cedentă a dreptului succesoral, care nu mai avea în patrimoniu niciun drept rămas de pe urma defunctului, respectiv dreptul de a solicita restituirea terenului. Prin urmare, pentru acest motiv, titlul obținut astfel este nul absolut, nulitate ce solicită a fi constatată incidental, în operațiunea de comparare a titlurilor greșit evaluată de instanța de apel.

În analiza lipsei de preferabilitate a titlului reclamantei, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 13 din Legea nr. 18/1991 care menționează expres calitatea de moștenitor, probată corespunzător, a persoanelor îndreptățite să formuleze cerere de reconstituire în baza legii menționate.

Intimata-reclamantă a cedat toate drepturile sale succesorale, inclusiv dreptul de a formula notificare în baza Legii fondului funciar astfel încât, începând cu 30.01.2006, nu mai are calitatea de persoană îndreptățită să obțină restituirea terenului și cu atât mai mult nu poate fi considerat că este un verus dominus căruia i se dea câștig în revendicare.

În realitate, operează nulitatea absolută a Actului adițional, pe care o invocă incidental, întrucât acesta este încheiat cu cauză ilicită - cu scopul evident a eludării aplicării dispozițiilor legale în materia fondului funciar, ale Legii nr. x și ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, doar pentru a acoperi nulitatea obținerii titlului de proprietate de către reclamantă, de care se prevalează în revendicare, având în vedere că nu mai avea calitatea de persoană îndreptățită să obțină restituirea în natură a bunului litigios.

Concret, fraudarea legii are loc prin scoaterea retroactivă a imobilului-teren din masa patrimonială succesorală supusă vânzării, reclamanta reținându-și nelegal calitatea de persoană îndreptățită pentru efectuarea demersurilor de reconstituire a dreptului de proprietate privată.

Actul adițional este vădit încheiat cu o cauză ilicită, în raport cu momentul încheierii acestuia (după invocarea excepției lipsei calității procesuale active în prezenta cauză). Specificul prezentului litigiu este însăși revendicarea imobiliară în natură care, în lipsa Actului adițional nr. x/2016, ar fi imposibilă, întrucât reclamanta - pretinsul "titular" al dreptului de proprietate "originar"- nu ar mai avea un titlu preferabil și legitimare procesuală activă.

În cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, recurentul pârât a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., susținând încălcarea principiului disponibilității consacrat de art. 9 din C. proc. civ. (pct. 5) și faptul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la excepția nulității titlului de proprietate al reclamantei în operațiunea de comparare a titlurilor (pct. 6).

În argumentarea acestor critici, recurentul pârât a invocat motivele de nulitate absolută care afectează valabilitatea titlului de proprietate al intimatei A. și care îl înlătură - din punct de vedere al preferabilității titlului - în cadrul analizei capătului de cerere privind revendicarea:

a. Titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport cu încălcarea art. 1532 și următoarele din C. civ. din 1864 ca urmare a lipsei unui mandat special expres pentru formularea cererii de reconstituire pentru semnatarul cererii.

b. Titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport cu nerespectarea art. 3, alin. (2) ind. I din Legea nr. 1/2001 introdus prin Legea nr. 193/2007, respectiv neîntrunirea condiției categoriei de folosință a terenului ce putea fi solicitat spre reconstituire, în raport de cel asupra căruia a fost reconstituit dreptul de proprietate.

c. Titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport cu nulitatea Actului adițional nr. x/19.09.2016 la contractul de cesiune de drepturi succesorale.

d. Titlul de proprietate al reclamantului nu era preferabil fiind nul și în raport cu nedovedirea titlului autorului intimatei, J., asupra terenului pretins preluat de stat prin Procesul-verbal de preluare, în sensul că nu se face dovada dacă îl mai avea în proprietate la momentul pretinsei deposedări de către stat, în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 18/1991.

e. Titlul de proprietate al reclamantei nu avea preferabilitate în raport de nulitatea acestuia decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000 și ale Legii nr. 169/1997.

Recurentul pârât a arătat că, prin întâmpinarea la acțiune, a invocat pe cale incidentală excepția nulității titlului reclamantei - subpunct b), pag. 3 din cadrul întâmpinării: "în cauza dedusă judecății, în funcție de actele depuse și în cadrul controlului judecătoresc, se poate dispune și verificarea legalității titlului de proprietate al reclamantei, respectiv (...)".

Recurentul pârât a criticat acest refuz al instanței de apel de a analiza un aspect atât de important al cauzei, ce reprezintă în realitate o omisiune de pronunțare cu privire la excepția de nulitate a titlului reclamantei pe care a invocat-o incidental chiar în întâmpinarea depusă în etapa de fond.

În acest mod, instanța de apel a reținut în mod eronat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să formuleze notificare în baza Legii fondului funciar, astfel cum a fost modificată și completată, în raport de vădita nelegalitate atât a Actului adițional la Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, cât și a însuși Titlului de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acțiune.

Instanța de apel a refuzat practic să analizeze pe fond această apărare esențială, deși fusese formulată pe cale incidentală, încă din etapa fondului și reiterată în toate etapele procesuale. Aceste aspecte au fost reiterate ulterior, în calea de atac a apelului exercitat de intimata A. precum și în etapa recursului.

În acest context, recurentul pârât a considerat că a fost încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit art. 1247 din C. civ., instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Recurentul pârât a invocat prin întâmpinarea la acțiune și a reiterat în toate etapele procesuale aspectele vizând nevalabilitatea titlului de proprietate decurgând din: nerespectarea condițiilor legale de reconstituire a dreptului de proprietate, nedovedirea titlului de proprietate al autorului reclamantei, nerespectarea Legii nr. 193/2007 sub aspectul categoriei de teren pentru care se putea solicita reconstituirea și nerespectarea condiției ca imobilul solicitat să se afle la dispoziția Comisiei de fond funciar.

Acestea nu reprezentau simple apărări de fapt, ci constituiau veritabile motive de nulitate ale titlului reclamantei, invocate incidental în cadrul apărării specifice comparării titlurilor, care trebuiau analizate de instanță, întrucât analiza lor ar fi condus la concluzia opusă celei la care a ajuns instanța de apel, respectiv lipsa preferabilității titlului reclamantei, care să justifice respingerea acțiunii.

În consecință, instanța de apel în mod nelegal a omis să analizeze motivele de nulitate ale titlului de proprietate emis pe numele intimatei-reclamante.

Premisa acestei analize este aceea că recurentului pârât nu îi este opozabilă sentința nr. 3054/15.10.2008 a Judecătoriei Răcari, ce a rămas definitivă prin decizia nr. 259/24.02.2009 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțate în dosarul nr. x/2009 atașat, în litigiul având ca obiect plângerea reclamantei A. privind modul de soluționare a cererii de reconstituire pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești atrage inopozabilitatea față de recurentul-pârât C. a efectelor acestor hotărâri, în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau în sarcina terțului. În aceste condiții, era legală solicitarea acestuia de a fi analizate pe fond, incidental, motivele de nulitate ale titlului de proprietate invocat de reclamantă, ca temei al revendicării, având în vedere aspectul esențial că recurentul pârât era terț față de aceste hotărâri.

Recurentul pârât a reiterat motivele de nulitate absolută care afectează valabilitatea titlului de proprietate al intimatei A. și care îl înlătură - din punctul de vedere al preferabilității titlului - în cadrul analizei revendicării.

Titlul de proprietate al reclamantei nu era preferabil, fiind nul și în raport cu nedovedirea titlului autorului intimatei, J., asupra terenului pretins preluat de stat prin Procesul-verbal de preluare, în sensul că nu se face dovada dacă îl mai avea în proprietate la momentul pretinsei deposedări de către stat, în raport cu dispozițiile art. 9 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 18/1991.

Instanța de apel ar fi trebuit să țină cont, în evaluarea pretinsei preferabilități a titlului reclamantei intimatei A., de faptul că, în realitate, aceasta nu a fost în măsură să prezinte un "titlu de proprietate" primar, originar al autorului său - J., ci doar un Proces-verbal de preluare a unei părți din moșia autorului J., ca urmare a exproprierii încheiat în anul 1945 având ca anexă o pretinsă Schiță a moșiei Dlui J. - Crevedia. Aceste acte nu probau faptul că, într-adevăr, autorul intimatei-reclamante, J., ar fi avut un titlu valabil asupra terenului din Tarlaua 73, sat Crevedia, care să justifice preferabilitatea pretinsului drept originar al reclamantei intimate.

Preferabilitatea titlului pârâtului recurent C. rezultă din corecta interpretare a dispozițiilor cuprinse în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 iar în mod nelegal a considerat instanța de apel că titlul proprietate al pârâtului recurent nu ar fi preferabil celui al intimatei reclamante, din moment ce titlul antecesorului său - I. - fusese valabil emis.

Față de viciile titlului reclamantei, nr. x/15.02.2012, în mod nelegal a fost considerat preferabil, având în vedere că acesta conținea mențiuni incompatibile cu cele ale unui titlu producător de efecte translative de proprietate.

În concluzie, instanța de apel nu putea da eficiență juridică și preferabilitate titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 al intimatei reclamante A..

În susținerea celui de-al cincilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a arătat că, în raport cu art. 1200 din C. civ., instanța de apel nu a ținut seama, în compararea titlurilor părților, de lipsa de preferabilitate a titlului reclamantei în raport cu motivele de nulitate ale titlului decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000.

Recurentul pârât a solicitat să se constate nelegalitatea soluției atacate din perspectiva incidenței excepției nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 emis pe numele intimatei A., având în vedere și încălcarea evidentă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 1/2000.

În jurisprudența previzibilă a instanțelor s-a arătat că orice reconstituire a unui drept de proprietate pe vechiul amplasament ar fi posibilă numai dacă acest amplasament nu a fost atribuit legal altor persoane. Or, în prezenta cauză, Tarlaua 73, sat Crevedia, era deja atribuită legal autorului recurentului, așa cum s-a arătat anterior și apoi vândută și înscrisă în cartea funciară de subdobânditorul B.

În susținerea celui de-al șaselea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a arătat că instanța a interpretat eronat normele de drept material, invocând principiul bunei-credințe prevăzut de art. 31 din Legea nr. 7/1996, art. 901 din C. civ. precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie; prin reținerea aplicabilității art. 17 din noul C. civ. instanța a încălcat principiul tempus regit actum încălcând în acest mod art. 6 alin. (2) și (3) din noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011; de asemenea, instanța a încălcat regula constituțională instituită în art. 15 alin. (2) din Constituție conform căreia normele juridice dispun doar pentru viitor; instanța a încălcat principiul ocrotirii subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros al bunului prin aceea că a reținut că recurentul nu ar fi fost un subdobânditor de bună-credință.

Astfel, în analiza condiției bunei-credințe a recurentului subdobânditor al imobilului litigios, condiție esențială ce trebuie valorificată în operațiunea de comparare a titlurilor, instanța trebuia să aibă în vedere art. 31 și 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. Înscrierea dreptului autorului său la nivelul anului 2005 este supusă acestor prevederi față de momentul la care dreptul s-a înscris în cartea funciară, prin încheierea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dâmbovița nr. 14579/29.06.2005, în temeiul art. 76 din Legea nr. 71/2011.

Încrederea publică în registrele de carte funciară este esențială pentru însăși existența registrelor de publicitate imobiliară.

Toate demersurile reclamantei, reluate la nivelul anului 2007/2008 sunt ulterioare nu doar obținerii de către autorul I. a titlului său de proprietate și înscrierii sale în cartea funciară, ci chiar ulterioare contractului de vânzare cumpărare dintre acesta și B., precum și înscrierii acesteia în cartea funciară.

La momentul la care B. și-a obținut "titlul" de care s-a prevalat recurentul pârât - ca având-cauză al acesteia, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat cu I., aceasta era în mod evident de bună-credință.

Cumpărătorul B. nu ar fi putut anticipa la acel moment că în anul 2007 se va adopta o lege (nr. 193/2007) prin care se va redeschide termenul pentru solicitarea reconstituirii anumitor categorii de terenuri (pășuni și fânețe) de care urma să se prevaleze intimata-reclamantă A..

Condiția ca anterior cererii de înregistrare în cartea funciară să nu fi fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare este în mod evident îndeplinită în cauza de față.

Din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio înscriere legată de reclamanta A..

Cererea reclamantei ce stă la baza titlului de proprietate invocat în prezenta cauză este formulată la nivelul anului 2007 astfel încât nu putea influența dreptul de proprietate al B. dobândit la nivelul anului 2006 și înscris în cartea funciară la acel moment.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că necesitatea de a corecta o "eroare" din trecut nu ar trebui să aducă atingere în mod disproporționat unui drept nou care a fost dobândit de o persoană care se bazează pe legitimitatea acțiunii de bună-credință a autorității publice (cauza Beinarovič și alții împotriva Lituaniei).

Acțiunea în anularea titlului autorului I. a fost respinsă, deci posibilitatea anulării titlului autorului recurentului pârât este exclusă definitiv. De altfel, toate acțiunile în anularea titlurilor recurenților-pârâți formulate de intimata reclamantă au fost respinse definitiv, statuându-se că titlurile acestora au fost emise cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, buna-credință a B. și implicit a recurentului subdobânditor fiind astfel confirmată încă o dată de instanța de judecată.

Recurentul reclamant a invocat decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincovó și Pinc.

Instanța a interpretat eronat condițiile principiile erorii comune și invincibile prevăzute de art. 17 din C. civ.. Prin reținerea aplicabilității art. 17 din noul C. civ. instanța a încălcat principiul tempus regit actum încălcând în acest mod art. 6 alin. (2) și (3) din noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011; de asemenea, instanța a încălcat regula constituțională instituită în art. 15 alin. (2) din Constituție conform căreia normele juridice dispun doar pentru viitor.

În cadrul celui de-al șaptelea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat "interpretarea eronată a principiului publicității imobiliare care consacră efectele înscrierii în cartea funciară ale dreptului vânzătorului (I.) și ale subdobânditorului (B./C.) în raport de Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare".

În reglementarea principiului publicității materiale (art. 31 din Legea nr. 7/1996, aplicabil în temeiul art. 76 din Legea nr. 71/2011) nu se regăsește pretinsa excepție reținută de către instanța de apel, respectiv că acest articol "nu este incident decât în cazul antecesorilor tabulari și avânzilor cauză, nu și a celor complet străini de înscrierile făcute într-o carte funciară". O astfel de statuare este inexactă, ignorând funcția primară și esențială a publicității imobiliare, aceea de informare a terților, precum și de opozabilitate față de ei a actelor și faptelor juridice care, odată făcute publice în sistem de carte funciară, se prezumă a fi cunoscute de toată lumea.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în prezenta cauză este aplicabil principiul publicității materiale a cărților funciare care stă la baza prezumției exactității înscrierilor în Cartea Funciară, ce nu poate fi combătută în cazul dobânditorului cu titlu oneros, care a fost de bună-credință la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului său în Cartea Funciară, toate acestea având rolul de a proteja cumpărătorul de bună-credință, care și-a intabulat dreptul său de proprietate în Cartea Funciară pe baza unui înscris autentic, cu titlu oneros, dar și în baza mențiunilor cuprinse în Cartea Funciară a imobilului la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.

În susținerea celui de-al optulea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat greșita interpretare a normelor de drept material care reglementează acțiunea în revendicare - art. 555, 557, 563 și art. 565 din C. civ.

Prin admiterea acțiunii în revendicare, instanța a încălcat dispozițiile de drept material ce reglementează această instituție întrucât nu a procedat la compararea corectă și completă a titlurilor părților în ceea ce îl privește pe recurent.

Recurentul pârât a considerat că, urmare a operațiunii de comparare a titlurilor, instanța trebuia să constate că titlul său era preferabil, fiind mai bine caracterizat, reiterând considerentele privind autoritatea de lucru judecat din decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița precum și cele privind inopozabilitatea sentinței nr. 3054/15.10.2008 a Judecătoriei Răcari, definitivă prin decizia nr. 259/24.02.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, față de recurenții pârâți, întrucât nu au fost pronunțate în contradictoriu cu aceștia.

Preferabilitatea titlului recurentului pârât se impunea cu autoritate de lucru judecat și față de următorul considerent al deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița: "Prin urmare, titlul recurentului-pârât (n.n I.) nu a încălcat niciun drept al intimatei-reclamante (n.n. A.), drept care nu era nici măcar virtual, potențial, pentru că ea nu ceruse reconstituirea anterior sau concomitent cu pârâtul I. pentru a-și disputa vechiul amplasament".

Din acest punct de vedere, este eronat considerentul instanței care a reținut că preferabilitatea titlului reclamantei ar rezulta doar pe considerentul că autorul intimatei reclamante a deținut terenul pe raza comunei Crevedia. În realitate acest aspect nu este relevant pentru compararea titlurilor din moment ce Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate avea prerogativa de a reconstitui dreptul de proprietate și pe alt amplasament, câtă vreme acesta era liber, așa cum era și în cazul de față.

Instanța de apel în mod eronat nu a ținut seama de faptul că, la momentul nașterii dreptului antecesorului pârâtului - I. - reclamanta intimată nu avea un "bun actual", în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene transpuse prin decizia L. și alții contra României.

Caracterul preferabil al titlului recurentului - pârât C., decurge din faptul că titlul dobândit cu titlu oneros și cu bună-credință, chiar de la un neproprietar, s-a consolidat prin înscrierea în cartea funciară.

În operațiunea de comparare a titlurilor - greșit realizată de instanța de apel, nu s-a ținut seama că, prin aplicarea excepției de la principiul "nemo dat quod non habet", înscrierea în cartea funciară valorează titlu în folosul terțului dobânditor cu titlu oneros și de bună-credință, chiar dacă autorul său imediat ar fi fost doar un proprietar aparent care nu ar fi avut dreptul de a dispune de drept (pornind de la premisa eronată că i s-ar fi reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 pe alt amplasament). În situația recurentului pârât și antecesorilor săi, era vorba de un mod originar de dobândire ex lege a drepturilor asupra terenului.

Titlul intimatei-reclamante A. este mai puțin caracterizat față de motivele pentru care a fost invocată pe cale incidentală, de excepție, nulitatea titlului acesteia.

Intimata-reclamantă s-a prevalat de hotărârea judecătorească de reconstituire a dreptului său de proprietate care a făcut o identificare a terenului autorului sau doar în baza unei expertize extrajudiciare, hotărâre care nu este opozabilă pârâtului C., iar acesta a răsturnat prezumția rezultată din această hotărâre, în raport cu motivele de nulitate ale titlului și actului adițional la contractul de cesiune de drepturi succesorale invocate incidental.

În mod nelegal instanța de apel nu a observat că titlul intimatei A. nici nu este suficient de clar încât să conducă la admiterea acțiunii în revendicare. Astfel, nu a fost depus actul de proprietate al autorului său, J., fiind depus doar un proces-verbal de preluare din 1946 pentru suprafața de aprox. 100 ha teren arabil pe raza localității Crevedia, fără o identificare clară a amplasamentului acestui teren (atât cel preluat prin expropriere, cât și a celui rămas în proprietatea acestuia și a deținerii acestuia în calitate de proprietar până la preluarea integrală de către stat).

Recurentul pârât a susținut existența unor elemente contradictorii inserate în cuprinsul Titlului de proprietate nr. x/2012 de care s-a prevalat intimata reclamantă - suprafața reconstituită de 189.508 mp este identificată în același timp în titlul nr. 73 P 539/12 având ca vecini: la N - CN 544, la E - A., la S - DE 541/1 și la V - G.; în sentința de reconstituire a dreptului reclamantei, terenul identificat de expertul extrajudiciar are suprafața de 259.685 mp în Tarlaua 73 între vecinii: la N - Canal 544, la S - Canal 517/1, la E - Canal 537 și la V - DN 1A; în decizia civilă nr. 497/16.12.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Dâmbovița, terenul are identificate vecinătățile pe lungimi ale laturilor și se poate lesne observa că la V - terenul are ca vecini curți construcții și DN 1A pe lungimea de 116,08 ml.

Așadar, titlul nu respectă hotărârea de reconstituire, este ambiguu, neclar și creează suspiciuni cu privire la întinderea dreptului, implicând nesiguranță în circuitul civil de vreme ce nicio expertiză nu a putut identifica clar fostul amplasament al autorului reclamantei, în lipsa prezentării unui titlu originar al autorului reclamantei.

În susținerea celui de-al nouălea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat nerespectarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din punctul de vedere al încălcării dreptului de proprietate al recurentului pârât.

Prin decizia atacată, instanța a încălcat dreptul de proprietate al recurentului pârât, anihilând recunoașterea lui judiciară în patrimoniul antecesorului său, rezultată din sentința civilă nr. 04/06.01.2004 pronunțată de Judecătoria Răcari, în baza căreia a fost emis ulterior Titlul de proprietate nr. x/16.06.2005 în favoarea autorului recurentului, I., precum și decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmbovița prin care s-a statuat asupra legalității acestui titlu, respingând acțiunea reclamantei.

Prin efectul recunoașterii dreptului său de proprietate pe cale judiciară și ulterior administrativă, recurentul a dobândit un "bun", prevăzut și protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurentul pârât invocând în acest sens decizii pronunțate de Curte, iar prin admiterea cererii de revendicare formulată de A., Curtea de Apel Ploiești a exercitat o ingerință nejustificată și disproporționată în exercitarea acestui drept.

Emiterea unor titluri de proprietate suprapuse, în favoarea unor persoane diferite, a fost analizată inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o serie de cauze în care s-a reținut culpa Statului pentru încălcări repetitive produse în procedura administrativă de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, recurentul pârât invocând în acest sens decizii pronunțate de Curte.

În speță, acest test de proporționalitate nu a fost aplicat, nici de autoritățile administrative și nici de instanța de apel, prin decizia recurată.

În susținerea celui de-al zecelea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor art. 566 coroborat cu art. 1645 alin. (2) și art. 948 alin. (4) din C. civ., decurgând din reținerea pretinsei rele-credințe a recurentului-pârât.

În mod nelegal instanța de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 948 alin. (4) și art. 566 coroborat cu art. 1645 alin. (2) din C. civ., reținând în mod eronat că recurentul-pârât este posesor de rea-credință din momentul în care ar fi cunoscut viciile titlului lui, astfel că de la acel moment ar fi trebuit să se calculeze termenul pentru plata despăgubirilor către reclamanta A..

Un astfel de raționament este profund nelegal câtă vreme, la acest moment, recurentul este beneficiarul unei hotărâri judecătorești definitive prin care a fost respinsă acțiunea intimatei-reclamante A. pentru anularea titlului de proprietate al autorului I., iar contractul antecesorului său - B. nu este anulat, la fel și înscrierea în Cartea Funciară, iar titlul de proprietate de care intimata-reclamantă se prevalează este emis ca urmare a unor hotărâri ce nu îi sunt opozabile și împotriva cărora a făcut dovada contrară.

De asemenea, nu se poate reține nicio vinovăție a recurentului pentru că nu ar fi renunțat la posesia terenului și că astfel ar fi cauzat prejudiciul reclamantei intimate pentru lipsa de folosință, dat fiind faptul că acesta a dobândit cu bună-credință terenul, prin contractul de vânzare, de la autorul său care a accesat procedura legii fondului funciar pr