Decizia nr. 823/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții D., E., F. și G., înregistrată la data de 8.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanța, se solicită constatarea caducității Convențiilor din data de 10 aprilie 2006, autentificate sub numerele 1702 si 1703 la BNPA H. și I., încheiate între reclamanții A., B., Sofronie, C. și G., ca urmare a expirării termenului extinctiv de 6 luni în care trebuia perfectate de vânzare-cumpărare, constatarea nulității absolute a Contractelor de cesiune din data 26 noiembrie 2009, autentificate sub numerele 7706 si 7707 la BNPA H. si I., încheiate între G., în calitate de cedent, și F., în calitate de cesionar, ca lipsite de obiect și de cauză juridică, si a Contractului de cesiune din 7 octombrie 2016, autentificat sub numărul x la BIN I., încheiat între F. și G., în calitate de cedenți și E., în calitate de cesionar, pentru aceleași motive și ca urmare a faptului că nulitatea actului inițial atrage și nulitatea actelor subsecvente, conform principiului resohito ilire dantis, resolvitnr et ins accipientis, iar în subsidiar, constatarea inopozabilitatii acestor cesiuni ca fiind încheiate de alte persoane decât adevărații titulari ai drepturilor ce puteau fi cedate; obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin cererea reconvențională s-a solicitat de către D. și E. pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/2 din următoarele imobile: suprafața de 366 ha (3.660.000 m.p.) teren arabil, tarlaua x, parcela x;348/2, număr cadastral x, intabulată în Cartea Funciară nr. x a localității Cudalbi; suprafața de 2,13 ha (21.300 m.p.) teren arabil, tarlaua x, parcela x, număr cadastral x, intabulată în Cartea Funciară nr. x a localității Cudalbi; suprafața de 2,18 ha (21.800 m.p.) teren arabil, tarlaua x, parcela x, număr cadastral x, intabulată în Cartea Funciară nr. x a localității Cudalbi; ieșirea din indivizhme și partajarea bunurilor descrise (teren în suprafață de 366 ha, în suprafață de 2,13 ha și în suprafață de 2,18 ha) în sensul atribuirii, în natură, a unui lot reprezentând 1/2 din suprafețele terenurilor către D. și E. (în indiviziune) și atribuirii reclamanților, în natură, în indiviziune, a lotului reprezentând diferența de 1/2 din suprafețele terenurilor mai sus menționate, obligarea reclamanților, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a terenurilor (a cotei de 1/2 din terenuri) aferentă ultimelor 3 ani față de data formulării prezentei cereri și, în continuare, până la predarea efectivă a terenurilor, estimată provizoriu la suma de 20.000 EURO (suma efectivă urmând a fi determinată prin efectuarea unui raport de expertiză). Prin încheierea de ședință din data de 26.11.2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, printre alte măsuri, instanța a stabilit, drept valoare pentru parcurgerea, în cursul procesului, a procedurii instituite prin dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 17/2014 și pentru exercitarea dreptului de preempțiune consacrat prin acest act normativ, suma de 1.666.395 de RON, constituind valoarea de circulație a terenurilor litigioase la momentul învestirii primei instanțe, stabilită potrivit grilelor notariale. Prin încheierile de ședință din data de 14.01.2019 și 11.03.2019 din cadrul aceluiași dosar, printre alte măsuri, prima instanță a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii formulate de reclamanți de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 26.11.2018 sub aspectul prețului de 1.666.395 de RON, stabilit de instanță pentru parcurgerea procedurii instituite prin dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 17/2014, inclusiv pentru exercitarea dreptului legal de preempțiune, în sensul indicării, cu acest titlu, în locul sumei de 1.666.395 de RON, a 1/2 din prețul menționat în cele 2 promisiuni de vânzare-cumpărare din anul 2006, prima instanță reținând, în fundamentarea soluției de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, că erorile invocate sunt unele de judecată, iar nu de calcul sau de consemnare a unor susțineri, susceptibile a fi corectate pe calea procedurală aleasă de părți. Prin încheierea de ședință din data de 10.06.2019 din cadrul aceluiași dosar, printre alte măsuri, prima instanță a dispus respingerea, ca nefondată, a excepției inadmisibilității - invocată de reclamanți - a capătului de cerere privind perfectarea contractului de vânzare-cumpărare din cererea reconvențională, reținând, în esență, în fundamentarea acestei soluții, că, prin raportare la cele statuate de instanța supremă prin decizia preliminară nr. 24/2016, parcurgerea procedurii instituite prin dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 9 din Legea nr. 17/2014 se poate realiza inclusiv în cadrul procesului având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Prin încheierea de dezbateri din data de 19.04.2021 din cadrul aceluiași dosar, care face parte integrantă din sentința civilă nr. 2.261 din data de 02.06.2021, printre alte măsuri, prima instanță a dispus respingerea, ca nefondată, a excepției decăderii reclamanților - invocată de pârâții D. și E. - din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare (capătul principal al cererii reconvenționale), reținând, în fundamentarea acestei soluții, că regimul juridic al prescripției extinctive invocate în cauză este cel prevăzut de dispozițiile "Decretului Lege nr. 167/1958". I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2261 din data de 02.06.2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei de interes în soluționarea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune autentificate sub nr. x și 7.707 din data de 26.11.2009 și a contractului de cesiune autentificat sub nr. x din data de 07.10.2016. De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și E.. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului principal al cererii reconvenționale referitoare la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, care a fost respins, în consecință, ca prescris. Au fost respinse, ca nefondate, celelalte petite ale cererii reconvenționale formulate de pârâții D. și E., având ca obiect "ieșirea din indiviziune, partajarea bunurilor și obligarea reclamanților, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a terenurilor", în contradictoriu cu reclamanții A., B. și C.. Totodată, au fost respinse, ca nefondate, cererile de intervenție principală formulate de intervenienții J. S.R.L. și PFA K., în contradictoriu cu părțile inițiale: reclamanții A., B. și C. și pârâții D. și E.. I.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017: - a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de pârâții D. și E. împotriva sentinței civile nr. 2261, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 19.04.2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți G. și F. și intimatul reclamant C.. - au fost admise apelurile principale formulate de intervenienții J. S.R.L. și PFA K. și apelul incident formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2.261/02.06.2021 a Tribunalului Constanța, secția I civilă. - a fost anulată în parte sentința apelată și trimsă cauza spre rejudecare la aceeași instanță exclusiv în privința cererilor de intervenție voluntară principală formulate de intervenienții J. S.R.L. și PFA K.. - a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost înlocuite considerentele primei instanțe cu privire la chestiunea prescripției dreptului material la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare - capătul principal al cererii reconvenționale. - au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. - a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat împotriva încheierilor de ședință. - a fost respinsă, ca nefondată, cererea pârâților D. și E. de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea în apel a cauzei. I.

Recursul principal formulat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța au declarat recurs pârâții-reclamanți D. și E.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. și au formulat următoarele critici: Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume: art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Consideră că în mod eronat a apreciat instanța că în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, atât în ceea ce privește admiterea excepției prescripției extinctive a acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare-cumpărare (invocată de reclamanți), cât și în privința excepției tardivității (decăderii) invocată de către pârâții intimați, și nu prevederile Noului C. civ. Instanța de apel argumentează că "înscrisul din data de 15.01.2006 emis de Confederația Națională a Cultivatorilor Direcți aflat la fila x, atestă că pârâtul G., domiciliat în Italia, era la momentul eliberării înscrisului, asociat în cadrul formei asociative și înscris în listele de membri, desfășurând activitate de întreprinzător agricol", fapt ce-l îndreptățește să dobândească drept de proprietate în România în condițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 312/2005. Acest înscris din data de 15.01.2006 nu a fost comunicat pârâților-recurenți nici în prima instanță, nici ulterior în nicio etapă procedurală, astfel încât recurenții au fost puși în incapacitate de a face apărări în acest sens. În plus, acest înscris a fost contestat in repetate rânduri, sub aspectul autenticității sale. Răspunsul Inspectoratului Regional pentru Cultură din 11 septembrie 2009, la adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Treviso, atestă:" conform cercetărilor noastre, efectuate pe o perioadă care cuprinde ultimii 10 ani în arhivele și în bazele de date pe care le avem la dispoziție, rezultă că G. nu a depus niciodată la Inspectorat o cerere de recunoaștere a calificării sale sau de atestare ca antreprenor agricol, cu titlu principal - actualmente profesionist - conform Decretului Legislativ 99/2004, nici în calitate de cultivator direct (niciunul dintre aceste roluri nu sunt înregistrate la Camera de Comerț, nici cu titlu secundar), nici în calitate de întreprinzător agricol neprofesionist în temeiul art. 2135 C. civ. în continuare, G. nu figurează în registrul firmelor agricole din Sectorul Primar". Totodată, G. a fost trimis în judecată potrivit Decret de citare în judecată, în acord cu art. 494 C. pen. italian sub aspectul că și-a însușit în mod fals calitatea de cultivator direct, declarând judecătorului că poseda aceste calități și că deține în acest scop o atestare eliberată de către L. emisa la data 15.1.2006. De asemenea, în mod eronat a aplicat dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 312/2005 și nu pe ale art. 5 alin. (1) din această lege, plecând de la calitatea de fermier a promitentului cumpărător G.. Singura excepție de la regula instituită de art. 5 alin. (1) este dată de dispozițiile alin. (2) din lege, care prevăd că "dispozițiile alin. (1) nu se aplica fermierilor care desfășoară activități independente și sunt: lit. a) cetățeni ai statelor membre ... care își stabilesc reședința în România". Această excepție a fost avută în vedere de instanța de apel, care motivează eronat, plecând de la calitatea de fermier a lui Zampieri, "că îndeplinirea condiției suspensive mixte de care era afectată obligația asumată de părți prin cele 2 convenții, a avut loc la data de 09.08.2007, consecutiv aderării la 01.01.2007 a României la UE și ca urmare a îndeplinirii la data antementionată de către promitentul cumpărător G. a celor 2 condiții prevăzute de art. 5 din Legea nr. 312/2001 pentru dobândirea de către cetățenii străini dintr-un stat membru UE a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din România anterior împlinirii perioadei de tranziție de 7 ani de la aderarea României Ia UE, respectiv deținere din 15.01.2006 a calității de fermier în accepțiunea acestei noțiuni acordat de prevederile art. 2 lit. d) și avea reședința în România din 09.08.2007". Or, în condițiile în care nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative - deținerea calității de fermier, situație de excepție art. 5 alin. (2) din Lege (dispozițiile alin 1 nu se aplica fermierilor...) nu își găsește incidența în cauza de față, ci se aplică cu prioritate regula prevăzută de art. 5 alin. (1) din Lege. Instanța de apel a apreciat greșit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 (art. 7 alin. (1) și (2) și nu dispozițiile noului C. civ., care marchează începutul curgerii prescripției extinctive. În mod corect a statuat instanța că natura juridică a termenului de 6 luni, prevăzut în antecontracte, este un termen suspensiv care amâna nașterea obligației de a face (de a îndeplini formalitățile prealabile pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare-cumpărare), iar ziua următoare împlinirii acestui termen suspensiv marchează începutul prescripției extinctive. Însă momentul împlinirii termenului suspensiv este 1.06.2014, si nu cel reținut de instanța de apel, respectiv cel de 10.02.2011. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) și (3) din Decret nr. 167/1958, ci dispozițiile în vigoare din momentul împlinirii termenului suspensiv, respectiv actualul C. civ. Din moment ce instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii prescripției este chiar momentul împlinirii termenului suspensiv, ca regulă de principiu, prescripția acestei acțiuni începe să curgă la 1.06.2014, astfel că prescripția va fi guvernată de legea în vigoare la data care marchează momentului începerii, respectiv actualul C. civ.. In acest sens s-a statuat și în RIL 1/2014. În mod eronat instanța apreciază ca potrivit art. 18 din Decret, excepția de ordine publică și absolută a prescripției putea fi invocată atât de părți cât și de instanță din oficiu, oricând, chiar și în fața instanței de recurs. Reclamanții-intimați nu au invocat excepția prescripției nici prin întâmpinare, nici la primul termen la care părțile au fost legal citate, conform art. 2513 C. civ., iar la momentul invocării excepției (14.01.2019) dosarul era în faza de administrate a probelor. De altfel, apărările reclamanților-pârâți din "concluziile scrise" depuse pentru termenul din data de 14.01.2019 (prin aspectele prealabile invocând faptul că ar putea invoca oricând excepția) reprezintă o recunoaștere implicită a faptului că au invocat excepția prescripției peste termenul reglementat imperativ de art. 2513 din C. civ. Soluția primei instanțe din încheierea din 19 aprilie 2021, de respingere a excepția tardivității (decăderii) din dreptul de a invoca excepția prescripției, invocată de pârâții-apelanți, apreciind că în cauză este aplicabil Decretul nr. 167/1958 este eronată, contrar celor reținute de către instanța de apel. Admițând în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere nr. x din reconvențională, în mod greșit prima instanță a respins și capetele de cerere subsidiare privind ieșirea din indiviziune. Susțin recurenții că hotărârea încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) și când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat (488 pct. 7 C. proc. civ.). Consideră ca în mod eronat instanța de apel a respins excepția lipsei de interes în soluționarea capătului nr. 2 din cerere vizând constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de drepturi. Învederează că reclamanții-intimați nu au fost părți în contractele a căror anulare se solicită, iar prin cererea de chemare în judecată se arată că "ele sunt în orice caz inopozabile subsemnaților", fără a indica și dovedi, în concret, vreun drept subiectiv sau interes legitim care să le fi fost încălcat prin încheierea actelor atacate. Astfel, chiar în ipoteza constatării nulității absolute a cesiunilor, reclamanții-intimați ar rămâne în continuare obligați față de pârâtul G., potrivit convențiilor pe care pârâții le-au perfectat anterior cu acest pârât. S-a mai arătat că instanța a eludat soluțiile invocate cu autoritate de lucru judecat asupra excepției lipsei de interes, excepție ridicată în alte 2 litigii între același părți. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. I.5 Recursul incident și apărările intimaților Sofronie La data de 15 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul instanței întâmpinare și recursul incident formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Prin întâmpinare și recursul incident reclamanții au solicitat respingerea recursului declarat de pârâții-reclamanți și admiterea recursului incident, casarea deciziei atacate și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin întâmpinare au invocat excepția lipsei de interes a recursului promovat de recurenții M., iar în dezvoltarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat, în esență, că hotărârea instanței de apel este nemotivată cu privire la termenul de prescripție ce a început să curgă în persoana lui G.. Susțin că în fața primei instanțe excepția prescripției extinctive a fost invocată prin concluziile scrise înregistrate pentru termenul din 14 ianuarie 2019, reluate și prin notele depuse după rămânerea în pronunțare, prin care au arătat că pot fi luate în considerare alternativ două termene de prescripție: - Potrivit apărărilor pârâților-reclamanți formulate prin întâmpinare, aceștia consideră că termenul de 6 luni "curge de la un alt moment (convenit în mod expres de către părți în cuprinsul convențiilor), respectiv de la momentul în care legislația română va permite dobândirea de către cetățeni italieni a dreptului de proprietate asupra terenului". în continuare, pârâții-reclamanți arată că potrivit Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, cetățeanul unui stat membru poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole la împlinirea unui termen de 7 ani de zile de la data aderării României la Uniunea Europeană; - Dacă se are în vedere acest termen indicat de către pârâții-reclamanți, de 7 ani de zile, atunci acesta se consideră scurtat la termenul comun de prescripție de 3 ani la momentul când G. a cesionat drepturile sale din convenții către F. prin Contractele de cesiune nr. x și 7707/26.11.2009. întrucât noul cesionar nu mai avea de îndeplinit cerința unui cetățean italian si ar fi avut posibilitatea de a solicita perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare direct în persoana acesteia. Prin motivele de apel formulate, precum și prin concluziile scrise au reluat apărările cu privire la existența unui termen de prescripție ce se determină în persoana lui F., după cum urmează: "Având în vedere cesiunea dintre G. și F., obligația de înstrăinare stabilită prin contract a devenit exigibilă imediat, ca urmare a faptului că F. era cetățean român și ar fi putut perfecta în mod legal vânzări-cumpărări de terenuri agricole". Instanțele de fond nu au mai analizat și apărările în sensul că în persoana lui F. nu mai era operantă condiția mixtă privind aderarea României la Uniunea Europeană și calitatea de fermier cu reședința în România sau de simplu cetățean al unui Stat Membru al Uniunii Europene și că aceasta putea să solicite după împlinirea termenului suspensiv de 6 luni perfectarea imediată a vânzării-cumpărării, ceea ce a și tăcut, promovând acțiunile în perfectare ce au format obiectul Dosarelor nr. x/2010 și y/2010, aflate pe rolul Judecătoriei Tecuci. Or, ca urmare a cesiunilor intervenite între G. și F., obligația de înstrăinare stabilită prin contract a devenit exigibilă imediat, ca urmare a faptului că F. era cetățean român și ar fi putut perfecta în mod legal vânzări-cumpărări de terenuri agricole, sens în care a inițiat procesele împotriva intimaților Sofronie, apreciind că nu este în prezența unei condiții mixte la care era ținut doar G.. Așadar, cel puțin prin raportare la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată înregistrate în iunie 2010, termenul de prescripție era împlinit în iunie 2013, astfel că cererea reconvențională prin care s-a solicitat perfectarea vânzării de către recurenții M., înregistrată la data de 02.04.2018, apare ca fiind formulată în afara termenului de prescripție. De asemenea, și prin raportare la data cesiunii intervenite între G. și F., respectiv data încheierii actelor de cesiune autentificate sub nr. x/26.11.2009 și nr. y/26.11.2009, termenele de prescripție erau îndeplinite anterior promovării cererii reconvenționale de către recurenții-pârâți M. (02.04.2018). În concluzie, având în vedere că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apărările privind inexistența unor condiții în persoana lui F., care putea solicita perfectarea contractului de vânzare-cumpărare imediat după dobândirea dreptului de creanță prin cesiunile intervenite și, respectiv, a unui termen de prescripție distinct față de această persoană, consideră că instanța de apel nu a motivat hotărârea judecătorească, respectiv nu a răspuns apărărilor formulate de părți, iar acestea sunt esențiale pentru soluționarea cauzei. I.

Apărările formulate în cauză Intimata PFA K. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții M. au depus întâmpinare Ia recursul incident, răspuns la întâmpinarea formulată de A. și B. și răspuns la întâmpinarea formulată de către PFA K.. I.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 decembrie 2022, completul de filtru a unit cu fondul excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâții E. și D., invocată de recurenții-reclamanți A. și B.. A admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâții E. și D. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 februarie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. A fixat termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Excepția lipsei de interes în formularea recursului de către pârâții recurenți M. - unită cu fondul - nu poate fi primită în prezența respingerii cererii lor reconvenționale ca prescrisă, folosul practic urmărit prin declararea căii de atac fiind acela de a obține soluționarea pe fond a pretenției recurenților, iar acest interes îndeplinește toate cerințele legale pentru a permite exercițiul căii de atac; din această perspectivă nu prezintă relevanță aspectele invocate legate de acțiunile intimatei F., care a cedat apoi drepturile valorificate pe cale reconvențională către titularii acesteia, deoarece recurenții pretind recunoașterea dobândirii dreptului lor la a deveni proprietarii imobilelor promise. Eventuala existență a unor dezlegări definitive în decizia recurată care influențează modul în care recurenții pârâți M. pot exercita dreptul dedus judecății nu constituie, per se, o împrejurare care să lipsească aceste părți de dreptul de a sesiza instanța de control judiciar, cât timp ei au căzut în pretenții, pretinsele dezlegări urmând a fi avute în vedere, dacă este cazul, ca apărări relevante cu ocazia rejudecării cauzei, ce se va dispune pentru argumentele ce succed. Circumstanțele pricinii esențiale pentru soluționarea căilor de atac sunt, pe scurt, următoarele: Cererea principală formulată în cauza de față de reclamanții Sofronie a privit constatarea caducității unui contract încheiat în anul 2006 de către aceștia cu intimatul pârât G. - care valorează, cum au reținut instanțele, promisiunea de vânzare către acesta din urmă a cotei indivize de 1/2 din dreptul de proprietate asupra unor terenuri - și totodată constatarea nulității a trei contracte de cesiune, prin care în mod succesiv drepturile născute în patrimoniul promitentului cumpărător Zampieri din convenția din anul 2006 au fost transmise către intimata pârâtă F. și succesiv către pârâții M.. Cererii reconvenționale formulate în cauza de față de pârâții recurenți M., care are ca obiect principal pronunțarea în contradictoriu cu reclamanții Sofronie a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul convenției încheiate în anul 2006 între recurenții reclamanți Sofronie și intimatul G., i s-a opus de către reclamanți - promitenți vânzători în convenția menționată - excepția prescripției dreptului material la acțiune. În apărare, pârâții M. au invocat excepția decăderii din dreptul de a invoca prescripția, față de prevederile art. 2513 C. civ. 2009. Regimul juridic al prescripției - și, implicit, și modul de soluționare al excepției privind decăderea promitenților vânzători din dreptul de a invoca prescripția - presupunea determinarea în prealabil a legii aplicabile, având în vedere că actul juridic din care izvorăște dreptul supus judecății pe cale reconvențională este încheiat în anul 2006, iar în anul 2011 a intrat în vigoare noua lege civilă de drept substanțial, care a statuat (contrar art. 18 din Decretul nr. 167/1958) în sensul caracterului relativ al excepției prescripției, în art. 2513. De aceea, văzând și dispozițiile tranzitorii din cuprinsul art. 201 al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. ("Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), instanțele de fond erau chemate a determina, în prealabil, data începerii prescripției dreptului material la acțiune pentru formularea cererii reconvenționale. Tribunalul Constanța, admițând excepția prescripției, a reținut că, potrivit convenției autentificate sub nr. x/10.04.2006 de către BNP H. și I., reclamanții-pârâți A. și B. s-au obligat, ca, "în termen de 6 luni de la momentul în care legislația română va permite dobândirea de către cetățenii italieni a dreptului de proprietate asupra terenului să vândă acestuia, cota de 1/2 din imobilul teren la un preț ce reprezintă jumătate din prețul de achiziție, preț primit integral de aceștia de la G., anterior semnării convenției". Fără a aprofunda analiza altor aspecte legate de momentul începerii prescripției, în sentința primei instanțe s-a consemnat: "(…) Capătul principal de cerere - pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic este reprezentat (de, n.red) o acțiune în realizare și având de obiect un drept de creanță este supusă termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, prev. de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ce începe să curgă de la scadența obligației, data la care trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare (cf. art. 7 alin. (3) din Decret). Instanța reține că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data de 1.06.2014, dată la care potrivit convenției părților trebuia încheiat contractul de vânzare cumpărare și se socotește împlinit la data de 1.06.2017." Excepția decăderii din dreptul de a invoca prescripția a fost respinsă de aceeași instanță cu argumentul că prescripția este guvernată în speță de Decretul nr. 167/1958, astfel încât invocarea excepției nu era limitată în timp. Admițând apelul incident al reclamanților Sofronie sub aspectul considerentelor care au stat la baza soluției date excepției de prescripție, Curtea de apel a analizat în alte coordonate chestiunea litigioasă. Astfel, s-a reținut, în esență, că "nașterea dreptului la încheierea celor 2 contracte din chiar momentul aderării României la Uniunea Europeană sau, oricum, înainte de împlinirea termenului legal de 7 ani de la momentul aderării României la Uniunea Europeană, prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005, era condiționată și de manifestarea de voință a promitentului-cumpărător G. în acest scop, care, spre acest sfârșit, era ținut a-și stabili reședința în România și a dobândi sau păstra calitatea de fermier care desfășoară activități independente", precum și că "îndeplinirea condiției suspensive mixte de care era afectată obligația de a face asumată de părți prin cele 2 convenții autentificate sub nr. x și 1.703/10.04.2006 a avut loc în data de 09.08.2007, consecutiv aderării, la 01.01.2007, a României la Uniunea Europeană, și ca urmare a îndeplinirii, la data antemenționată, de către promitentul-cumpărător G., cetățean italian cu domiciliul în Italia, a celor 2 condiții prevăzute de art. 5 din Legea nr. 312/2005 pentru dobândirea de către cetățenii străini dintr-un stat membru al Uniunii Europene a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din România anterior împlinirii perioadei de tranziție de 7 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv: deținerea, încă din 15.01.2006, a calității de fermier care desfășoară activități independente, în accepțiunea acordată acestei noțiuni de prevederile art. 2 lit. d) din actul normativ menționat în precedent, și stabilirea, la 09.08.2007, de către acesta a reședinței în România." Față de această împrejurare, s-a mai reținut în decizia recurată că "În consecință, cum termenul suspensiv de 6 luni a început să curgă în data de 09.08.2007 și s-a împlinit în data de 09.02.2008, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, a dreptului material la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a început să curgă, conform art. 7 alin. (1) și alin. (3) din același act normativ, în data de 10.02.2008, în ziua următoare împlinirii termenului suspensiv, deci sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinindu-se în data de 10.02.2011, anterior formulării, în data de 02.04.2018, potrivit datei certe ce rezultă din ștampila de înregistrare aplicată de instanță pe actul de procedură scrisă, a cererii reconvenționale de către pârâții D. și E., prin care a fost încercat acest drept material la acțiune." Prin urmare, rezultă din considerentele anterior reproduse că, similar primei instanțe, Curtea de apel a apreciat că prescripția este supusă Decretului nr. 167/1958 - validând astfel soluția de respingere a excepției de decădere din dreptul de a invoca prescripția invocată de recurenții pârâți M., pentru că ea avea natura unei excepții de ordine publică sub imperiul vechii reglementări - însă, contrar celor apreciate de Tribunal, instanța de apel a determinat în mod diferit momentul de la care curge termenul de prescripție în speță. Astfel, în timp ce Tribunalul a reținut drept moment de început împlinirea termenului de 7 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană - în aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine - "Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană." - Curtea de apel a abordat în analiza sa ipoteza de excepție reglementată de alin. (2) lit. a) al aceluiași text, potrivit cu care "Dispozițiile alin. (1) nu se aplică fermierilor care desfășoară activități independente și sunt, după caz: a) cetățeni ai statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat membru, care își stabilesc reședința în România; b) apatrizi cu domiciliul în România." Evaluând probatoriul administrat sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 5 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 312/2005, instanța de apel a determinat, cum s-a arătat mai sus, momentul începerii prescripției ca fiind data de 10.02.2008. Prin motivele recursului formulat, recurenții-pârâți M. au susținut greșita aplicare și interpretare a legii de drept substanțial în privința determinării momentului de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, susținând teza îmbrățișată de prima instanță, cu trimitere la clauza contractuală ce stabilea în convențiile din anul 2006 când se va încheia contractul de vânzare promis și considerând că în cauză erau aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 și nu ale alin. (2) al textului. Examinând însă decizia recurată, instanța de recurs observă că aceasta nu cuprinde o dezlegare sub aspectul unei atare analize, respectiv dacă în speță contractul încheiat între părți stabilea ca moment al încheierii actului translativ de proprietate momentul la care cetățenii italieni vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România ori momentul când un cetățean italian ce îndeplinea condițiile de excepție de la alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 312/2005 ar fi putut dobândi dreptul menționat. Or, această dezlegare este una ce presupune analiza clauzelor contractuale, incluzând verificarea intenției părților, și care se bazează pe circumstanțele factuale ale litigiului, fiind rezervată instanțelor de fond; de aceea, ea nu poate face obiectul controlului judiciar în substanța sa, ci exclusiv în coordonatele limitative cuprinse în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Adoptând o altă soluție decât prima instanță în chestiunea litigioasă, Curtea de apel a omis a argumenta care sunt motivele pentru care apreciază în acest mod, care sunt erorile comise de prima instanță și, corelativ, care este interpretarea pe care o dă convenției a cărei executare în natură se solicită prin cererea reconvențională. O atare dezlegare era necesară pentru că admiterea apelului formulat de titularii cererii reconvenționale conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și înlocuirea considerentelor primei instanțe sub aspectul excepției prescripției presupunea, în aplicarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., expunerea motivelor pentru care apelul incident era găsit fondat și pentru care argumentele contrare ale recurenților M. (și ale primei instanțe) erau eronate. Or, din considerentele deciziei recurate rezultă numai implicit că argumentarea primei instanțe în chestiunea litigioasă era eronată, fără a se arăta care dintre motivele apelului incident a fost găsit întemeiat și care a fost raționamentul juridic adoptat de Curtea de apel pentru ca, în temeiul contractului încheiat între părți, că dea eficiență tezei din alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 312/2005 în dauna alin. (1) al textului. Absența din considerentele hotărârii a analizei referitoare la chestiunea începutului termenului de prescripție împiedică instanța de recurs să examineze susținerile recurenților referitoare la corecta aplicare a legii de drept material și totodată atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere la art. 22 alin. (6), art. 9 alin. (2) și art. 476 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța de apel, învestită cu motivele apelurilor care priveau prescripția, era chemată a da un răspuns complet și argumentat tuturor chestiunilor relevante. Vor fi înlăturate criticile recurenților M. legate de greșita soluționare de către instanțele de fond a excepției invocate de aceștia privind lipsa de interes a reclamanților Sofronie în atacarea pentru nulitate absolută a contractelor de cesiune pe calea cererii principale. Se observă în acest sens că respingerea cererii principale ca neîntemeiată de către prima instanță a fost menținută de instanța de apel, iar decizia nu a fost recurată sub acest aspect de către titularii acțiunii, recurenții reclamanți Sofronie; în prezența soluționării pe fond cu caracter definitiv a cererii principale în favoarea lor, recurenții pârâți M. nu justifică un folos practic concret și identificabil pentru a obține o statuare în sensul invocat prin motivul de recurs în discuție, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În consecința acestor argumente, recursul pârâților M. va fi admis, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Deoarece recursul incident formulat de reclamanții recurenți Sofronie privește chestiuni strâns legate de argumentarea excepției prescripției extinctive (supunând atenției alte motive în susținerea admiterii excepției), având în vedere că rejudecarea va privi corecta dezlegare a excepției prescripției de către prima instanță, se impune admiterea și a recursului incident, care tinde la conservarea soluției date prescripției. Având în vedere limitele învestirii instanței de recurs cu cele două căi de atac formulate, casarea va fi parțială, urmând a fi menținute din dispozitivul deciziei atacate soluțiile date apelurilor declarate de intervenienți și apelului incident al reclamanților împotriva unor încheieri de ședință (ce nu au fost recurate), iar rejudecarea va privi exclusiv apelul pârâților M. împotriva sentinței (și a încheierii de dezbateri, prin care a fost respinsă excepția privind tardivitatea invocării prescripției) și apelul incident al reclamanților Sofronie cu privire la considerentele sentinței asupra prescripției.