ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 352/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, la data de 25 iunie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., prin administrator asociat unic C., D. și E., să se dispună: - obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și netulburată posesie terenul în suprafață de 119.940 mp, situat în comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, județul Dâmbovița, a cărui valoare o apreciază la suma de 550.000 RON, și care este compus din: suprafața de 113.122 mp, situată în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, având nr. cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x, asupra căruia reclamanta deține titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia B. S.R.L.; suprafața de 1.818 mp, situată în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, cu nr. cadastral x, asupra căruia reclamanta deține titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei D.; suprafața de 5.000 mp, situată în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, având nr. cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x, asupra căruia reclamanta deține titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei E.; - obligarea pârâtelor la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând valoarea estimată la acest moment a despăgubirilor pentru lipsa de folosința a suprafeței de teren revendicată (suma de 50.000 RON reprezintă valoarea estimată de reclamantă, la momentul introducerii prezentei acțiuni, a despăgubirilor solicitate, urmând ca acest cuantum să fie modificat de reclamantă în funcție de rezultatele expertizei judiciare ce va fi administrată în cauză); - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1350 din data de 9 octombrie 2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de B. S.R.L., actualmente C., prin întâmpinare. A respins acțiunea având ca obiect "revendicare imobiliară", formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. continuator al B. S.R.L., D. și E.. A obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârâți, astfel: 5.000 RON către pârâtul C. și 1.500 RON către E., reprezentând onorariu avocat.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 2615 din data de 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1350 din data de 9 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții C., continuator al B. S.R.L., D. și E.. A obligat pe apelantă să plătească intimatei D. suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, și a respins, ca neîntemeiată, cererea celorlalți intimați privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 2615 din data de 10 noiembrie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în integralitate a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. În esență, a susținut următoarele: Aplicarea greșită de către instanță de apel a normelor de drept material referitoare la conținutul, dobândirea, apărarea și proba dreptului de proprietate, prevăzute la art. 555, art. 557, art. 563 și art. 565 din C. civ.-prin considerentul afirmat greșit de instanța de apel că părțile ar avea autor comun: - premisa nelegală care stă la baza hotărârii recurate este aceea că toate părțile au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, astfel încât regula legală după care se face comparația titlurilor valorizează exclusiv anterioritatea intabulării dreptului de proprietate; - tot raționamentul juridic al instanței de apel este construit pe o realitate juridică inexistentă - afirmatul autor comun al tuturor părților - fără corespondent legal în speța prezentă, fiind încălcat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante ca moștenitoare legală a autorului său, bunicul matern F.; - însă, în speță, este verificabil că titlurile provin de la autori diferiți, deci trebuie să se procedeze la compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, inclusiv a traseelor juridice ale transmisiunii terenurilor de la autori către părți, urmând a avea câștig de cauză acea parte care a dobândit terenul de la autorul care a furnizat un drept de proprietate și un traseu juridic translativ de proprietate preferabil, conform principiului " nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet"; - titlurile de proprietate aflate în concurs au fost emise în temeiul legii, însă, raportat la terenurile revendicate, numai dreptul de proprietate deținut de recurenta-reclamantă poate fi verificat, urmărind linia transmițătorilor succesivi, că provine de la proprietarul originar al terenurilor - autorul recurentei-reclamante și, totodată, bunicul matern al acesteia - F.; - spre deosebire de titlurile de proprietate deținute de către intimații-pârâți, titlul recurentei-reclamante este un titlu recognitiv de drepturi pe vechiul amplasament, prin care i-a fost reconfirmat/reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu pe amplasamentul său inițial, dreptul de proprietate fiind dobândit prin succesiune legală (certificat de moștenitor nr. 4 eliberat la 30 ianuarie 2006 și reconfirmat judiciar prin sentința civilă nr. 3054 din data de 15 octombrie 2008, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 259 din data de 24 februarie 2009, ambele date în cadrul dosarului nr. x/2008, prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al recurentei-reclamante pe vechiul amplasament al terenului deținut de autorul său - F.); - imobilul nu a aparținut niciodată în mod legal statului român sau vreunei autorități administrativ-teritoriale, astfel încât să poată fi transmis valabil intimaților-pârâți; - nu este incidență ipoteza titlurilor scrise privind dreptul de proprietate provenind de la același autor, ci aceea în care titlurile provin de la autori diferiți; - în contextul în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiți nu poate fi reținută premisa juridică a instanței de apel referitor la faptul că toate părțile au dobândit titlul de la unitatea administrativ-teritorială și, ca urmare a acestei ipoteze legale, intimații-pârâți ar avea un drept de proprietate mai bine caracterizat deoarece au intabulat cu prioritate; acest argument al instanței de apel ar putea prezenta relevanță juridică numai în situația în care s-ar realiza compararea unor titluri care provin de la același autor, ipoteză legală neincidentă în speță; - recurenta-reclamantă a dovedit că a dobândit terenurile revendicate pe vechiul amplasament al acestora, de la un autor complet distinct de autorii intimaților-pârâți (în speță, Recurenta 1-a moștenit pe bunicul matern F.), dreptul de proprietate al acesteia fiind reconstituit printr-un titlu cu caracter recognitiv, mai bine caracterizat la nivelul autorului, creând în favoarea sa convingerea că dreptul asupra terenurilor revendicate îi aparține; - intimații-pârâți, în schimb, în cazul a doi dintre ei (C.; D.) au făcut dovada că au avut în patrimoniul lor, la nivelul autorilor lor (G./B.; H.), un drept de proprietate stabilit prin reconstituire pe amplasamente distincte (satul Dârza; satul Samurcași-Cocani), iar, în cazul celui de-al treilea intimat (E.) fiind dovedit că aceasta a primit teren prin constituire, în baza art. 19 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 - toți intimații fiind finalmente efectiv împroprietăriți nu pe vechiul amplasament al autorilor lor, ci pe terenul reconstituit recurentei-reclamante (ca succesoare legală a bunicului matern F. - satul Crevedia). Nelegala aplicare a Legii nr. 1/2000 și a art. 45 al Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor - instanța de apel a înlăturat incidența în speță a dispozițiilor art. 6 alin. (21) din Legea nr. 1/2000, cu argumentul că suprafețele de teren nu erau "revendicate de două persoane", nefiind urmată în mod concomitent procedura de restituire de către părțile din dosar; - instanța de apel a încălcat prevederile art. 45 din Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, parte integrantă din H.G. nr. 890/2005; - instanța de apel nu reține incidența art. 6 alin. (21) din Legea nr. 1/2000 deoarece are în vedere inexistența unei concomitente a demersurilor recurentei-reclamante cu demersurile intimaților însă, după cum se poate observa din textul art. 45 din Regulament, aplicând metodele de interpretare ale normelor [în special, logică], premisa este aceea că un solicitant este proprietarul deposedat prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1945-1990, iar celălalt solicitant este persoana care a fost împroprietărită cu teren preluat de la fostul proprietar; - textul normativ presupune o situație premisă care nu impune în mod necesar concomitenta demersurilor legale ale solicitanților, cum incorect afirmă instanța de apel, din moment ce despre cel de-al doilea solicitant se menționează că a fost deja împroprietărit cu teren preluat de la fostul proprietar, ceea ce indică o anterioritate a demersurilor sale legale și existența unor terenuri aparent libere juridic, comparativ cu demersurile ulterioare ale proprietarului abuziv deposedat. Aplicarea și interpretarea greșită a art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) Ut. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991 de către instanța de apel cu privire la stabilirea autorului părților și determinarea titlului de proprietate mai bine caracterizat - prin hotărârea recurată, instanța de apel a ignorat împrejurarea că niciunuia dintre intimații-pârâți nu i s-a reconstituit, respectiv constituit, dreptul de proprietate pe terenul în suprafața de 113.122 mp, menționat a fi situat în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, Parcela 539/5, asupra căruia să fi exercitat vreodată ei sau autorul lor un drept de proprietate; - dacă în cazul recurentei-reclamante, instanța de judecată a verificat anterioritatea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 113.122 mp, situat în județul Dâmbovița, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, Parcela 539/5, având în vedere calitatea de titular al dreptului de proprietate a autorului acesteia, în cazul autorului intimatului, I., instanța de judecată a verificat anterioritatea dreptului de proprietate a acestuia cu privire la un teren situat în satul Dârza, nu în satul Crevedia (a se vedea: sentința civilă nr. 4 din data de 6 ianuarie 2004; contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 28 august 2006), și prin raportare la autorii lui I., J. și K.; - or, dacă pentru emiterea titlurilor de proprietate este verificat dreptul de proprietate al autorului titularului cererii de reconstituire a dreptului de proprietate conform art. 9 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 18/1991, atunci instanța de apel, afirmând că titlurile emise în baza Legii nr. 18/1991 nu trebuie să se compare cu titlul autorului deposedat, încalcă însuși temeiul reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 care este tocmai titlul autorului deposedat, temei prevăzut la art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În termen legal, la data de 26 aprilie 2022, intimații-pârâți E., C. și D. au depus întâmpinări prin care a combătut cele susținute prin cererea de recurs și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei atacate și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Au apreciat că motivele invocate de către partea adversă nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre formele de manifestare a nelegalității unei hotărâri nu se verifică în ceea ce privește decizia recurată. Răspunsul la întâmpinare. În termen legal, la data de 13 mai 2022, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea apărărilor intimaților-pârâți, admiterea cererii de recurs, casarea în integralitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2615 din 10 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs invocate vizează, în esență, aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la conținutul, dobândirea, apărarea și proba dreptului de proprietate, prevăzute la art. 555, art. 557, art. 563 și art. 565 din C. civ., susținându-se că în mod greșit instanța de apel a reținut că părțile ar avea autor comun. Spre deosebire de modurile originare de dobândire a proprietății (uzucapiunea și ocupația), care constituie proba deplină și absolută a dreptului de proprietate, titlurile (fie translative, fie declarative) reprezintă doar mijloace relative de probă, având caracterul unor simple prezumții ale dreptului de proprietate, deduse din însăși existența lor și care nu împiedică proba contrară. Având în vedere insuficiența probatorie a titlurilor și dificultatea probei în acest caz, fiind necesar să se dovedească faptul că toți autorii succesivi au fost ei înșiși adevărați proprietari, literatura juridică și practica judiciară au considerat că reclamantul în revendicare poate avea câștig de cauză în acțiunea sa, nu numai atunci când va reuși să facă dovada pe deplin și absolut a dreptului său de proprietate, ci și atunci când va crea în favoarea sa numai probabilitatea că dreptul revendicat îi aparține. De asemenea, s-a statuat că dovada dreptului de proprietate se poate face potrivit unor reguli. Pe baza acestor reguli, tot literatura și practica judiciară au consfințit și principiile de dovadă a acțiunii în revendicare. Dacă titlurile provin de la autori diferiți, se procedează la compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, având câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are). În speță, ambele părți au invocat, pentru dovada propriului drept de proprietate, existența titlurilor de proprietate și, anume titluri emise în temeiul legii 18/1991, neputându-se reține totuși că au același autor. Apar ca fondate criticile recurentei cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991 de către instanța de apel, relative la stabilirea autorului părților și determinarea titlului de proprietate mai bine caracterizat. Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicționale reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moștenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunțat caracter reparator, recognitiv de drepturi, iar nu unul constitutiv. Nu se poate reține deci premisa că toate părțile au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, astfel încât să fie incidente regulile aplicate de instanța de apel. În speță era necesar a se stabili apartenența dreptului de proprietate, iar acest drept nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține. Așadar, aplicarea regulilor de drept consacrate în materia acțiunii în revendicare implică compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părți. Dacă titlurile lor provin de la autori diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Această soluție trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiași bun. Se pune deci problema de a stabili care dintre acestea este verus dominus sau cel puțin beneficiază de aparențe mai puternice că ar avea o asemenea calitate. Într-adevăr, prin ipoteză, cel puțin unul dintre cei doi autori este un non dominus, deoarece nu pot exista două drepturi de proprietate în forma lor pură și simplă, deci neafectate de modalități, în același timp, asupra aceluiași imobil. Or, stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum și a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparențe ale acestei calități este o operațiune juridică și logică necesară pentru a da satisfacție adagiului nemo plus iurus ad alium transfere protest qaum ipse habet, luând în considerare ipoteza aplicabilă cauzei, și anume a autorilor diferiți ai părților. Astfel, trebuie procedat la verificarea caracterului titlurilor invocate, urmând a se da câștig de cauză celui care este preferabil. Pentru aceste considerente, apare ca greșit criteriul comparării titlurilor părților, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat ca fondat. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt întrunite condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, va admite recursul pârâtei, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, care va analiza, cu ocazia rejudecării, și celelalte critici invocate.