ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra contestației în anulare, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 121 din 16 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis cererea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. (fosta S.C. B. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta C., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 208.840,50 RON și a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, începând cu 28 ianuarie 2020 și până la achitarea integrală a debitului principal, precum și la plata sumei de 5.281,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel.

Ulterior exercitării apelului, D. a depus o cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul intimatei A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 264/A din 18 aprilie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins cererea de intervenție accesorie, a admis apelul, a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și intervenienta accesorie au formulat recurs.

Prin decizia nr. 1305 din 23 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul reclamantei și ca tardiv recursul intervenientei.

La 21 noiembrie 2023 intervenienta D. a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs, solicitând anularea acesteia și soluționarea recursului său, în sensul admiterii acestuia și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru soluționarea cererii sale de intervenție accesorie.

În susținere, a arătat că dispoziția instanței supreme de respingere a recursului propriu este rezultatul unei erori materiale, în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată i-a fost comunicată la 17 iunie 2022, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată la 15 iulie 2022, potrivit facturii nr. x din 15 iulie 2022, emisă de Poșta Română în momentul transmiterii cererii de recurs prin poștă, și nu la 19 iulie 2022, cum în mod greșit a reținut instanța de control judiciar.

Astfel, a afirmat că, în raport cu dispozițiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ. și cu datele indicate mai sus, declararea recursului s-a realizat cu respectarea termenului legal de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din același act normativ.

Conchizând, a precizat că eroarea materială săvârșită de către instanța de recurs vizează reținerea greșită a datei la care cererea sa de recurs a fost depusă la oficiul poștal.

În dovedire, contestatoarea a depus, în copie, factura sus-menționată.

La 17 ianuarie 2023, intimata C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în raport cu prevederile art. 67 C. proc. civ., respingerea contestației ca inadmisibilă și, pe fond, respingerea acesteia ca nefondată. În motivare, a arătat că, față de calitatea de intervenientă accesorie autoarei căii de atac, de faptul că partea în interesul căreia contestatoarea a intervenit în proces, intimata A. S.R.L., nu a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs, în conformitate cu art. 67 C. proc. civ., calea de atac se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.

Contestatoarea a răspuns la întâmpinare.

Luând în analiză, cu prioritate, chestiunea admisibilității contestației în anulare din perspectiva cerințelor impuse de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezenta cale de atac este îndreptată împotriva deciziei nr. 1305 din 23 mai 2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul reclamantei și ca tardiv recursul intervenientei, ambele declarate împotriva deciziei civile nr. 264/A din 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Contestația în anulare de față vizează soluția instanței de recurs dată asupra căii de atac inițiate de intervenientă, pe care aceasta o apreciază ca fiind rezultatul unei greșeli materiale în ceea ce privește data exercitării recursului, motiv prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Sintagma "eroarea materială" la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., de natură a influența dezlegarea dată recursului, are în vedere erori evidente privitoare la elemente și date materiale ale cauzei, care intervin involuntar în raționamentul instanței și determină decisiv soluția și care nu implică, însă, reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Prin urmare, verificarea acestui motiv de anulare nu poate avea în vedere decât situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii atacate, întrucât numai față de acest moment se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei greșeli materiale.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, aspect ce semnifică că, pe această cale procesuală, părțile nu pot obține o nouă judecată a chestiunilor ce au făcut obiect al analizei instanței și pe care aceasta le-a tranșat. Pe cale de consecință, nu pot intra în conținutul sintagmei de "eroare materială" aspectele de fapt și cele de drept cărora instanța de control judiciar le-a dat o dezlegare prin examinarea efectuată, chiar dacă concluziile instanței ar fi eronate, în astfel de cazuri putând fi vorba cel mult despre erori de judecată, iar nu despre erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În speță, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de recurs, în soluționarea excepției tardivității căii de atac declarate, analizând actele aflate la dosarul cauzei, respectiv plicul prin care s-a depus cererea de recurs la poștă, a constatat că recursul a fost declarat la 19 iunie 2022, după împlinirea termenului legal pentru exercitarea acestuia.

De asemenea, examenul înscrisurilor din recurs relevă că factura indicată de contestatoare în cuprinsul contestației în anulare nu s-a regăsit în dosarul constituit în recurs, aceasta fiind depusă direct în calea contestației în anulare.

În acest context, contestația în anulare apare ca fiind fundamentată pe elemente străine cauzei din faza procesuală a recursului, respectiv pe înscrisuri noi în combaterea excepției tardivității, situație în care, eventuala concluzie greșită a instanței de recurs cu privire la termenul în care recursul a fost declarat nu poate fi încadrată în sintagma "eroare materială" prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Se subliniază faptul că pentru a fi în prezența erorii materiale în accepțiunea normelor ce reglementează contestația în anulare este imperios necesar ca înscrisurile ce fundamentează exercitarea căii extraordinare de atac să fi existat în dosarul de recurs, iar instanța, printr-o omisiune, să nu le avut în vedere.

Toate aceste considerente impun concluzia că aspectul relevat de către contestatoare nu reprezintă o "eroare materială" în care ar fi căzut instanța de recurs, întrucât aspectele semnalate excedează obiectului analizei instanței de recurs.

Pretinsa greșeală, așa cum este afirmată de titulara demersului judiciar de față, nu poate fi imputată instanței de recurs, de vreme ce înscrisul valorificat de parte pe calea contestației în anulare nu se afla la dosar în momentul soluționării recursului la dosar.

Prin argumentele dezvoltate în susținerea căii de atac promovate, titulara urmărește în realitate o reexaminare a justeței soluției pronunțate asupra excepției în raport cu înscrisul nou depus în cadrul contestației în anulare, chestiune nepermisă prin prisma art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Greșelile reclamate în baza unui alt probatoriu, decât cel existent în recurs sau reevaluarea elementelor avute în vedere de instanța de recurs la pronunțarea deciziei contestate, nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, întrucât calea de atac a contestației în anulare nu este una de reformare, ce ar permite o reanalizare și o reapreciere de către instanța de control judiciar a acelorași aspecte examinate și de instanța a cărei hotărâre se atacă, ci de retractare, ce este circumscrisă exclusiv motivelor expres prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte conchide că, întrucât susținerile autoarei căii de atac nu pot fi integrate ipotezei prevăzute de pct. 2 alin. (2) al aceluiași text de lege, contestația în anulare este inadmisibilă, ceea ce face de prisos analiza argumentelor dezvoltate de intimata C. prin întâmpinare, cu privire la susținerea chestiunii inadmisibilității căii extraordinare de atac.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 508 alin. (1) C. proc. civ., va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a contestatoarei, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata C. a sumei de 3.555,90 RON și a sumei de 169,75 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse în dovedire de această parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea D. împotriva deciziei nr. 1305 din 23 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele A. S.R.L. și C..

Obligă contestatoarea la plata către intimata C. a sumei de 3.555,90 RON și a sumei de 169,75 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2024.