ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1369/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.026 alin. (1) din C. proc. civ. și cele ale art. 1.566 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 26775 din 27 noiembrie 2023 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Focșani.

În motivarea soluției, instanța a reținut, în esență, că raportul juridic dedus judecății se circumscrie unui raport contractual decurgând dintr-un contract pentru furnizare servicii și/sau echipamente, sens în care reclamanta are calitatea de profesionist, iar pârâtul calitatea de consumator, în sensul prevăzut de art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În considerarea dispozițiilor art. 1028 alin. (2), art. 121, art. 126 și art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., prima instanță sesizată a reținut că soluționarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competență după nașterea dreptului la despăgubire, este în competența teritorială a judecătoriei în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul, fiind vorba despre o competență absolută. Sub acest aspect, instanța a constatat că, potrivit extrasului din baza de date D.E.P.A.B.D., începând cu data de 8.11.2021, pârâtul B. figurează cu domiciliul legal în jud. Vrancea.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, sens în care a dispus suspendarea cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța, raportându-se la dispozițiile art. 130 alin. (2), art. 1028 din C. proc. civ., art. 2 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din C. civ., a reținut, pe de o parte, că reclamanta are calitatea de profesionist, acționând în vederea exploatării unei întreprinderi și în scopul realizării unui profit, și că pârâtul are calitatea de consumator, neexistând niciun element în contractul depus la dosar care să conducă la ideea că acesta a acționat în scopuri comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, pe de altă parte. Prin urmare, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 121 din C. proc. civ.

În ceea ce privește domiciliul pârâtului, instanța a evocat dispozițiile art. 87, art. 89, art. 90 și art. 91 și a reținut că interesează locuința unde pârâtul locuiește efectiv.

În acest sens, s-a constatat că pârâtul și-a declarat domiciliul în comuna Cărpiniș, județul Timiș în momentul încheierii contractului, a fost citat de mai multe ori personal la această din urmă adresă, în timp ce la adresa din comuna Biliești, județul Vrancea nu a fost niciodată identificat, existând doar o mențiune în baza de date.

Potrivit instanței, instituirea acestui caz de competență teritorială exclusivă a fost dispusă în vederea protejării efective a consumatorilor, pentru a facilita acestora accesul la instanța judecătorească cea mai apropiată (cea în a cărei rază teritorială de competență domiciliază), această normă fiind o garanție suplimentară a respectării dreptului la apărare al consumatorilor.

Constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că instanța a fost învestită cu un litigiu având ca obiect valorificarea unui drept de creanță născut dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator.

Potrivit dispozițiilor art. 1.028 alin. (1) din C. proc. civ., "competența de a soluționa cererea în primă instanță aparține judecătoriei", iar conform alin. (2), "competența teritorială se stabilește potrivit dreptului comun".

De asemenea, conform dispozițiilor art. 121 teza I din C. proc. civ., "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului".

În primul rând, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 121 din C. proc. civ. reglementează o competență teritorială exclusivă. În al doilea rând, se reține că dispozițiile art. 121 C. proc. civ. nu disting în funcție de obiectul cererii, astfel încât nici instanțele nu o pot face. Prin urmare, indiferent de obiectul și cauza acțiunii (pretenții derivând dintr-un contract, obligație de a face, despăgubiri dintr-un fapt ilicit, etc.), litigiul pornit de un profesionist împotriva unui consumator se judeca întotdeauna de instanța de la domiciliul consumatorului, interpretare reținută, de altfel, în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict.

Din perspectiva identificării domiciliului persoanei fizice, Înalta Curte reține că prezintă relevanță prevederile art. 87-91 din C. civ., scopul acestora fiind acela că părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență principiilor dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil.

În opinia Înaltei Curți, noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuința statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuiește efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terțele persoane interesate, în raport de care se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O astfel de interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că "domiciliu" se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau dobândit, ci și la orice spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și aplica normele de procedură, însă, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 alin. (1) din Convenție, atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți (a se vedea Mihola c. Letoniei, nr. 61655/00; Souvtransauto Holding c. Ucrainei, nr. 48553/99).

În aceste condiții, Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță în speță faptul că, potrivit interogării D.E.P.A.B.D., la momentul sesizării instanței pârâtul avea domiciliul legal stabilit în comuna Biliești, județul Vrancea, întrucât rațiunea pentru care legiuitorul a legat competența teritorială a instanțelor de adresa de domiciliu sau de reședința pârâtului urmărește asigurarea și respectarea dreptului la apărare și facilitarea administrării probatoriului în vederea soluționării cauzei.

Așadar, în situația particulară a cauzei, ceea ce interesează, pentru determinarea instanței competente teritorial să soluționeze litigiul de față, este locuința în fapt a pârâtului, care la data promovării acțiunii era în comuna Cărpiniș, sat Cărpiniș, str. x, jud. Timiș.

Pentru aceste considerente, față de împrejurarea că pârâtul B. are locuința în fapt în județul Timiș, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2024.