Decizia nr. 2409/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 15.01.2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, Poliția Locală Satu Mare, Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar și Direcția de Asistență Socială Satu Mare, au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei A., pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiului acesteia, decedat la data de 28.08.2020; să oblige pârâții, în solidar, la plata a câte 150.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea reclamanților B., C., D. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fratelui acestora, decedat la data de 28.08.2020; să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantei E., pentru prejudiciul suferit ca urmare a evenimentului din data de 28.08.2020; să oblige pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 8717,53 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli de înmormântare; să oblige pârâții, pe cheltuiala lor, la publicarea prezentei hotărâri într-un ziar de răspândire națională; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prin precizarea la acțiune depusă la 11 iunie 2021, reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Unității Administrativ Teritoriale Turulung.

Sentința Tribunalului Satu Mare Prin sentința civilă nr. 122 din 3 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului General al Poliției Române, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția lipsei de interes a cererii principale, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii principale, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția puterii de lucru judecat a dispozitivului sentinței penale nr. 41 din 25.03.2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul înregistrat sub nr. x/2020, menținută, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 476/A/23.07.2021 în ceea ce privește plata cheltuielilor de înmormântare, în cuantum de 8.134,04 RON, către partea civilă B.; a fost respins capătul de cerere privind plata cheltuielilor de înmormântare, în cuantum de 8.134,04 RON, către reclamanții din prezenta cauză, ca efect al puterii de lucru judecat al dispozitivului sentinței penale nr. 41 din 25.03.2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul înregistrat sub nr. x/2020, menținută, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 476/A/23.07.2021; a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, Poliția Locală Satu Mare, Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar, Direcția de Asistență Socială Satu Mare și Unitatea Administrativ Teritorială Turulung, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel Oradea, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 242 din 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. și apelul incident declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, Poliția Locală Satu Mare, Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar, Direcția de Asistență Socială Satu Mare și Unitatea Administrativ Teritorială Turulung, împotriva sentinței civile nr. 122 din 3 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Satu Mare. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 242 din 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E. și recurs incident pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române. 3.1. În cuprinsul recursului declarat de reclamanții A., B., C., D. și E., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., ulterior expunerii situației de fapt și istoricului litigiului, recurenții susțin că instanța de apel, în mod greșit, a respins criticile privind nulitatea sentinței atacate, invocate din perspectiva nemotivării acesteia. Învederează că instanța de fond nu a motivat hotărârea, iar instanța de apel nu a putut exercita funcția de verificare a legalității și temeiniciei acesteia, recurenții fiind lipsiți de un grad de jurisdicție prin faptul că instanța de fond nu a analizat efectiv fondul cauzei. Astfel, recurenții arată că tribunalul a analizat, în mod lapidar, fondul cauzei, a omis să analizeze jurisprudența CEDO invocată prin acțiunea introductivă, motivele expuse în precizarea la acțiune vizând faptul că pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Turulung nu a făcut niciun demers pentru punerea în executare a sancțiunilor contravenționale emise de IPJ Satu Mare și Poliția locală Satu Mare și nu a statuat asupra motivelor vizând starea de pasivitate a organelor statului, în sensul în care nu s-a solicitat luarea unor măsuri față de numitul F., precum cea de obligare la tratament medical sau internarea medicală. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, sens în care recurenții arată că, deși instanța de apel evocă conținutul prevederilor art. 109 C. pen., în virtutea cărora se puteau lua măsuri de siguranță față de numitul F., reține, în mod contradictoriu, că față de această persoană nu se putea lua nicio măsură de siguranță. Afirmă că această concluzie este în contradicție cu mențiunile din procesele-verbale de contravenție, din care rezultă că F. este consumator cronic de alcool, fapt pentru care a fost sancționat de nenumărate ori. Mai arată că, deși s-a reținut faptul că F. a fost sancționat de 246 ori, fiind cercetat penal în 11 dosare, instanța de apel a ajuns la concluzia că, în speță, nu s-a dovedit că autoritățile au cunoscut sau puteau să cunoască faptul că victima era în pericol de moarte. Învederează că nici instanța de apel nu a realizat o analiză completă a motivelor pe care se sprijină acțiunea introductivă, analiza efectuată fiind pur formală, fără a se fi verificat dacă organele statului au depus diligențe necesare în vederea înlăturării pericolului constând în persoana numitului F., pericol iminent pentru întreaga societate și dacă autoritățile statului au acționat în vederea respectării dispozițiilor art. 5 din CEDO și art. 21 alin. (1) din Constituție. Instanța de apel nu a efectuat o analiză a faptelor ilicite imputate pârâților, constând în inacțiuni care au avut o consecință directă în producerea evenimentului soldat cu decesul victimei, respectiv dacă organele statului au depus suficiente diligențe pentru a preîntâmpina evenimentul tragic din data de 28 august 2020 și a reținut eronat că practica CEDO invocată nu ar fi aplicabilă. Afirmă că în cauzele CEDO evocate a fost reținută obligația pozitivă a statului de a proteja dreptul la viață și la integritate fizică a persoanelor în cauză, stabilind că nu este suficientă o verificare sumară a activității organelor de poliție în ceea ce privește corecta exercitare a atribuțiilor, ci aceasta trebuie să fie completă și aprofundată. Instanța de contencios european a statuat că lipsa unui cadru legal care să stabilească diligențele ce trebuie efectuate în vederea eliminării unui risc sau a unei persoane care să prezinte un real pericol pentru societate, nu poate fi imputată cetățenilor, ci statului al căror cetățeni sunt, lipsa cadrului legislativ fiind un motiv pentru antrenarea răspunderii statului membru în situația în care se constată deficiența legislativă care nu permite intervenția efectivă a organelor pentru protejarea vieții și a integrității fizice a cetățenilor. Prin considerentele reținute vizând necesitatea legiferării în sensul incriminării neexecutării sancțiunilor contravenționale, instanța de apel a confirmat lipsa unui cadru legislativ în virtutea căruia numitul F. putea fi încarcerat, cu consecința înlăturării lui din societate, ceea ce ar fi echivalat cu apărarea drepturilor cetățenilor ce decurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Constituția României. 3.2. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române susține că nu are calitate procesuală pasivă în raport cu fapta ilicită imputată atât acestei instituții, cât și Poliției Locale Satu Mare, constând în lipsa de reacție a organelor statului față de persoana numitului F. căruia i-ar fi fost aplicate sancțiuni contravenționale fără ca acestea să aibă o finalitate. Invocă dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, care prevede că în județe se organizează și funcționează, ca unități cu personalitate juridică, inspectorate de poliție, conduse de un inspector șef ajutat de adjuncți. Învederează că nu poate fi reținut că atât instituția centrală, Inspectoratul General al Poliției Române, cât și structurile sale teritoriale, în speță IPJ Satu Mare, au calitate procesuală pasivă întrucât s-ar ajunge la concluzia că pot avea această calitate toate unitățile dintr-o instituție între care se stabilesc raporturi de subordonare ierarhică. Afirmă că, în cadrul inspectoratelor de poliție județene, șefii unităților din subordine sunt cei care au competență deplină privind modul de organizare și desfășurare a activității polițienești, astfel încât Inspectoratul General al Poliției Române, unitate ierarhic superioară și cu competențe generale nu putea interveni și dispune asupra modalității de aplicare a regimului contravențional sau asupra modului de inițiere, desfășurare și finalizare a activității de urmărire penală la nivelul județului Satu Mare. În susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocă și prevederile art. 222 C. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 14 iulie 2023, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat. La 24 iulie 2023, intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat. La 24 iulie 2023, intimata Direcția de Asistență Socială Satu Mare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de reclamanți pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă la 27 iulie 2023, intimatul Unitatea Administrativ Teritorială Satu Mare, prin primar, a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare, excepția lipsei de interes, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. La 30 iulie 2023, intimata Poliția Locală Satu Mare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți, pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare, iar pe fond respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă la 4 august 2023, intimatul Inspectoratul General al Poliției Române a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat. La 11 octombrie 2023, intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 14 noiembrie 2023, a fost fixat termen de judecată la 29 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Printr-o primă critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții reclamanți A., B., C., D. și E. arată că instanța de apel nu a putut exercita controlul judiciar, întrucât instanța de fond nu a analizat efectiv fondul cauzei, omitând să analizeze jurisprudența CEDO invocată prin acțiunea introductivă, motivele expuse în precizarea la acțiune vizând faptul că pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Turulung nu a făcut niciun demers pentru punerea în executare a sancțiunilor contravenționale emise de IPJ Satu Mare și Poliția Locală Satu Mare și nu a statuat asupra motivelor vizând starea de pasivitate a organelor statului, în sensul în care nu s-a solicitat luarea unor măsuri față de numitul F., precum cea de obligare la tratament medical sau internarea medicală. Critica este nefondată. Referitor la acest motiv de recurs, se reține că art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Rolul instanței de control judiciar este acela de a stabili dacă și în ce măsură chestiunile esențiale supuse judecății și-au găsit răspuns în hotărârea pronunțată de prima instanță. Pentru aceasta, este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ținând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile cuprinse în dispozitiv. Analizând conținutul sentinței civile pronunțate de prima instanță, a cărei nemotivare a fost invocată de apelanții reclamanți, instanța de apel a reținut că nu se regăsește în speță situația lipsei totale a motivării sau o motivare incompletă esențială, care să atragă anularea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (6) din C. proc. civ., iar faptul că prima instanță nu a răspuns pe larg tuturor argumentelor reclamanților nu determină o nemotivare, cât timp considerentele expuse sunt clare și concise, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecății fiind susținută de considerente care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Reținând că motivarea este inteligibilă, clară, precisă și se referă la probele administrate în cauză, fiind în concordanță cu acestea și răspunde în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, instanța de apel, rejudecând cauza, a procedat la reaprecierea materialului probator al pricinii și reevaluarea condițiilor răspunderii civile delictuale, pornind de la criticile susținute prin cererile de apel, exercitând, astfel, controlul judiciar impus de dispozițiile art. 477-470 din C. proc. civ. Faptul că motivarea instanței de fond nu este deosebit de amplă în ceea ce privește apărările reclamanților, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii, în condițiile în care instanța a analizat și a răspuns argumentelor cu rol esențial pentru dezlegarea problemei de fapt și de drept deduse judecății, arătând și raționamentul care a condus la pronunțarea soluției adoptate. În acest sens s-a pronunțat, de altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în jurisprudența sa, a reținut că obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Aceeași este și opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența vreunui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârile pronunțate în cauzele Perez contra Franței, Ruiz Torija contra Spaniei). Înalta Curte constată că principiul dublului grad de jurisdicție în materie civilă a fost respectat, cât timp prima instanță a analizat susținerile părților, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, expunând motivele pentru care a considerat că cererea reclamanților nu este întemeiată, iar apelanții au avut posibilitatea de a formula o cale de atac efectivă împotriva hotărârii judecătorești pronunțate, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârșite de instanța ierarhic inferioară, cadru procesual în care instanța de apel a efectuat un control jurisdicțional asupra legalității și temeiniciei primei hotărâri, astfel încât criticile recurenților cu privire la acest aspect nu pot fi reținute. În orice caz, ipoteza avansată de recurenți a insuficientei motivări a soluției de respingere a acțiunii nu poate fi asimilată soluționării procesului fără a intra în cercetarea fondului cauzei, prevăzută de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., de vreme ce, prin soluția de respingere a acțiunii, instanța s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, acțiunea fiind respinsă în întregul ei. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții invocă o analiză formală a motivelor pe care se sprijină acțiunea introductivă, fără a se fi verificat dacă organele statului au depus diligențele necesare în vederea înlăturării pericolului constând în persoana numitului F., pericol iminent pentru întreaga societate și dacă autoritățile statului au acționat în vederea respectării dispozițiilor art. 5 din CEDO și art. 21 alin. (1) din Constituție. Totodată, susțin că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, sens în care arată că, deși instanța de apel evocă conținutul prevederilor art. 109 C. pen., în virtutea cărora se puteau lua măsuri de siguranță față de numitul F., reține, în mod contradictoriu, că față de această persoană nu se putea lua nicio măsură de siguranță. Afirmă că această concluzie este în contradicție cu mențiunile din procesele-verbale de contravenție, din care rezultă că F. este consumator cronic de alcool, fapt pentru care a fost sancționat de nenumărate ori. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia și, anume, lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului, precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Înalta Curte reține că, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., anterior evocat, contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc. Din examinarea deciziei recurate se observă că nu există contradicție între evocarea dispozițiilor legale privind măsurile de siguranță provizorii și constatarea faptului că nu sunt îndeplinite, în speță, condițiile pentru a fi dispusă luarea unor astfel de măsuri, în raport cu situația de fapt reținută din probele administrate. Astfel, deși instanța de apel a reținut că numitul F. avea un comportament antisocial, fiind condamnat pentru infracțiuni contra patrimoniului și sancționat contravențional de nenumărate ori pentru fapte vizând cerșetoria, consum de băuturi alcoolice în alte zone decât cele amenajate și tulburarea liniștii publice, a apreciat ca nefiind îndeplinite condițiile textelor legale privind măsurile de sigurață provizorii, cu atât mai mult cu cât internarea medicală se poate dispune atunci când suspectul/inculpatul este bolnav mintal sau consumator de substanțe psihoactive, elemente neevidențiate în cauză. Nu poate fi primită nici critica vizând analiza formală a motivelor pe care se sprijină acțiunea introductivă, cu referire la neanalizarea faptului că organele statului au depus diligențele necesare în vedere înlăturării pericolului constând în persoana numitului F.. Din analiza considerentelor instanței de apel rezultă că au fost expuse argumentele raționamentului juridic grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se normele pe care aceasta le-a apreciat incidente, analizând faptele ilicite imputate pârâților și expunând pentru fiecare dintre aceștia motivele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin raportare la dispozițiile legale care reglementează atribuțiile acestora și la jurisprudența CEDO invocată de reclamanți. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt, a constatat, în urma analizei comparative, că situația de fapt din cauza pendinte este diferită de cea din cauzele Opuz contra Turciei și Osman contra Regatului Unit, invocate de reclamanți, apreciind că nu poate fi reținută o încălcare a art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind dovedit că autoritățile au cunoscut sau puteau să cunoască că victima G. era în pericol de moarte în raport cu o persoană pe care nu o cunoștea și cu care a avut un conflict spontan și nepremeditat, chiar dacă respectiva persoană avea un comportament antisocial manifestat prin fapte penale anterioare. Totodată, a fost analizată cauza și din perspectiva incidenței art. 5 din CEDO vizând dreptul la libertate și siguranță, al cărui scop este protecția individuală împotriva unei lipsiri arbitrare sau nejustificate de libertate, instanța de apel reținând că răspunderea statului va fi angajată dacă a fost tolerată o privare de libertate din partea unei persoane private sau dacă nu s-a pus capăt unei astfel de situații, însă această ipoteză nu se regăsește în speță. Față de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conține dispoziții contradictorii, iar motivarea deciziei recurate este una clară, structurată și coerentă, prin raportare la probele administrate și dispozițiile legale incidente. Astfel, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină deci incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale neputând fi primite. Critica circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2 din CEDO și reținerea greșită a faptului că jurisprudența instanței de contencios european nu este aplicabilă în speță. În analiza susținerilor recurenților, Inalta Curte reține că, așa cum s-a arătat și în doctrină, din conținutul dreptului la viață, a cărui protecție este instituită prin art. 2 din Convenție, reiese obligația primordială negativă, de ordin general, ce revine statelor contractante de a nu aduce atingere, prin agenții săi, acestui drept, adică de a nu cauza moartea unei persoane, cu excepția situațiilor precizate în cel de-al doilea paragraf al textului, interpretate restrictiv. În același timp, textul impune statelor obligația pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață. Potrivit interpretării Curții, art. 2 poate implica, în anumite împrejurări bine determinate, obligația pozitivă a statelor de a lua măsuri operaționale preventive pentru protejarea unui individ a cărui viață este pusă în pericol de actele criminale ale unui individ. Aceasta nu înseamnă însă că art. 2 generează o obligație a statelor de a preveni orice posibilitate de violență, "o asemenea îndatorire trebuie să fie interpretată în sensul în care nu impune autorităților o obligație imposibilă sau disproporționată, ținând cont de dificultățile pe care le implică menținerea ordinii în societățile moderne, de caracterul imprevizibil al comportamentului omenesc și de opțiunile operaționale care trebuie făcute în privința priorităților și resurselor." (cauza Mastromatteo c. Italiei). De asemenea, statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viață, sancționându-i pe cei vinovați. Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că în cauza Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reclamanții, soția supraviețuitoare și fiul acesteia, s-au plâns de încălcarea art. 2 din Convenție prin aceea că autoritățile britanice nu au sesizat amenințarea gravă pe care o reprezenta o anumită persoană pentru familia lor, deși existau indicii serioase și explicite în acest sens și nu au acționat în consecință, astfel că acea persoană le-a ucis soțul, respectiv tatăl. Pentru a da răspuns problemei puse în discuție, Curtea Europeană a reamintit, mai întâi, obligația impusă statelor de art. 2, de a adopta toate măsurile necesare protecției vieții persoanelor de sub jurisdicția lor, îndeplinirea acestei obligații implicând, printre altele, îndatorirea primordială a statelor de a asigura dreptul la viață prin adoptarea unei legislații penale de natură disuasivă pentru comiterea unor fapte care să aducă atingere vieții altor persoane, legislație care să includă și un mecanism de aplicare a sa, conceput astfel încât să prevină, să reprime și să sancționeze eventualele încălcări în materie. Aceasta poate să semnifice, în anumite circumstanțe, existența în sarcina autorităților sale a obligațiilor pozitive de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea persoanei a cărei viață este amenințată prin activități criminale ale unui terț. În al doilea rând, instanța europeană a arătat că nu face abstracție de dificultățile pe care le întâmpină poliția în exercitarea funcțiilor sale în societatea contemporană, nici de imprevizibilitatea comportamentului uman, și nici de opțiunile operaționale concrete care trebuie făcute în funcție de priorități și resurse; totuși Curtea a reținut că această obligație trebuie interpretată în așa fel încât ea să nu reprezinte o sarcină insuportabilă și excesivă pentru organele statale însărcinate cu menținerea ordinii publice. Așa fiind, nu orice amenințare prezumată împotriva vieții unei persoane obligă autoritățile statale, prin raportare la dispozițiile Convenție, să ia măsuri concrete pentru a-i preveni materializarea. În concepția Curții, un aspect pertinent ce trebuie luat în considerare este necesitatea ca poliția să exercite funcția sa de prevenire și stopare a criminalității, cu deplina respectare a dispozițiilor legale privitoare la libertatea persoanei. Curtea a statuat că, față de susținerea reclamanților, potrivit cu care autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață în cadrul îndatoririi ce le revine de a preveni și reprima atingerile acestui drept, ea trebuie să se convingă de împrejurarea că acestea au știut sau ar fi trebuit să cunoască existența unui moment la care una sau mai multe persoane sunt amenințate, în mod real și imediat, cu privire la viața lor, prin acte criminale ale unui terț și că ele nu au luat, în cadrul atribuțiilor ce le revin, aceste măsuri care, în chip rezonabil, ar fi putut împiedica riscul respectiv să se concretizeze. Este vorba despre o problemă ce își poate găsi rezolvarea numai prin atenta examinare a circumstanțelor fiecărei cauze. În cauza Opuz împotriva Turciei, Curtea a examinat, în temeiul art. 2 din Convenție, dacă a fost justificat faptul că autoritățile nu au pus în mișcare acțiunea penală împotriva soțului violent după retragerea plângerilor de către victime. Mama reclamantei a fost împușcată și ucisă de soțul reclamantei în timp ce încerca să o ajute pe reclamantă să fugă de la domiciliul conjugal. În anii care au precedat asasinării, soțul o supusese atât pe reclamantă, cât și pe mama acesteia unei serii de atacuri violente, unul dintre acestea având ca rezultat producerea de vătămări pe care doctorii le-au certificat ca fiind o amenințare la adresa vieții. Incidentele și teama femeilor pentru viața lor au fost aduse în mod repetat în atenția autorităților. Deși au fost inițiate procese penale împotriva soțului pentru o serie de infracțiuni, inclusiv amenințări cu moartea, agresiuni grave și tentative de crimă, acestea au încetat în cel puțin două cazuri după ce femeile și-au retras plângerile, aparent la presiunea soțului reclamantei. În ciuda gravității vătămărilor, soțul a fost condamnat pentru doar două dintre incidente, pentru care a primit sentințe ușoare. Pentru uciderea mamei reclamantei, act pe care soțul l-a motivat ca fiind săvârșit pentru a-și proteja onoarea, acesta a fost condamnat pentru omor și a primit pedeapsa cu închisoarea pe viață. A fost, însă, eliberat în așteptarea apelului și și-a reînnoit amenințările la adresa reclamantei, care a cerut protecția autorităților. Abia după șapte luni, în urma unei cereri de informații din partea Curții, au fost luate măsuri pentru a o proteja. Curtea a constatat că practica din celelalte state membre ale Consiliului Europei a demonstrat că, cu cât infracțiunea era mai gravă sau cu cât mai mare era riscul săvârșirii unor noi infracțiuni, cu atât era mai probabil ca acțiunea penală să continue în interesul public, chiar și atunci când victima își retrăsese plângerea. Diferiți factori urmau să fie luați în considerare la luarea unei decizii cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale. Aceștia aveau legătură cu infracțiunea (gravitatea sa, natura rănilor victimei, utilizarea unei arme de foc, planificarea), autorul infracțiunii (dosarul său, riscul de recidivă, orice antecedente de violență), victima și potențialele victime (orice risc pentru sănătatea și siguranța lor, orice efecte asupra copiilor, existența unor noi amenințări ulterior atacului) și relația dintre autor și victimă (istoricul și situația actuală, precum și efectele urmăririi penale împotriva dorinței victimei). În cauza Opuz, în pofida tiparului de violență și utilizării unei arme de foc, autoritățile au dispus în mod repetat încetarea procesului penal împotriva soțului pentru a evita ingerința în ceea ce ei percepeau a fi o "chestiune de familie" și nu păreau să fi luat în considerare motivele din spatele retragerii plângerilor, în pofida faptului că fuseseră informate despre amenințările cu moartea. Curtea a observat că autoritățile nu evaluaseră amenințarea iminentă prezentată de soț la adresa vieții mamei reclamantei. În cauzele de violență domestică, drepturile făptuitorilor nu pot prevala față de drepturile victimelor la viață și la integritate fizică și mentală. Aplicând testul "diligenței necesare" dezvoltat în cauza anterior menționată, la circumstanțele concrete ale speței dedusă judecății, în limitele stabilite de părțile în cauză, se va analiza dacă autoritățile erau în măsură să prevadă agresiunea asupra victimei și dacă s-a făcut dovada diligenței dorite pentru evitarea uciderii fratelui, respectiv fiului reclamanților. În primul rând, se reține că starea de fapt din cele două cauze este diferită față de cea din prezenta cauză. Cu referire în special la Cauza Opuz, se constată că în analiza problemei dacă autoritățile locale erau în măsură să prevadă agresiunea mortală asupra victimei (soacra autorului omorului H.), Curtea Europeană a observat că au existat multiple acte de violență în perioada 1995-2002, indicând opt situații în care în urma agresiunilor reclamanta și/sau mama acesteia s-au adresat organelor penale. Analizând mai apoi dacă autoritățile au făcut dovada diligenței dorite pentru evitarea uciderii mamei reclamantei, Curtea a observat că autoritățile nu au acordat suficientă importanță faptelor când au decis să încheie urmărirea penală față de H. reținând: "...se pare că singura lor grijă a fost evitarea oricărei intervenții în ceea ce ele percepeau ca fiind o "problemă de familie". În plus, nimic nu arată că s-a ținut cont de motivele retragerii plângerilor persoanei în cauză și a mamei sale..", cu referire la susținerile în sensul că cele două femei au fost constrânse să își retragă plângerile. În speța dedusă judecății, Înalta Curte are în vedere că situația de fapt stabilită de instanța de apel relevă că agresiunea împotriva victimei G. a fost comisă pe baza unui conflict spontan, inculpatul nu a reacționat agresiv fizic față de victimă în primul episod al acestuia, agresivitatea intervenind abia în al doilea moment, când victima a revenit la inculpat cu intenții agresive, potrivit celor reținute în decizia penală nr. 476 din 23 iulie 2021 a Curții de Apel Oradea. Pornind de la situația de fapt astfel reținută, în mod pertinent s-a apreciat că nu s-a dovedit că autoritățile au cunoscut sau puteau să cunoască faptul că victima era în pericol de moarte în raport cu o persoană pe care nu o știa și cu care a avut un conflict spontan și nepremeditat. Aceasta întrucât, deși agresorul avea antecedente penale, în general contra patrimoniului și fapte contravenționale, acestea nu puteau să ofere suficiente indicii că există riscul unei fapte de natura celei săvârșite împotriva victimei G., în speță neputând fi reținut faptul că autoritățile pârâte ar fi trebuit să prevadă faptul că agresorul era pe cale să comită o agresiune mortală asupra victimei având în vedere circumstanțele producerii faptei. Analizând cea de-a doua problemă, respectiv de a ști dacă autoritățile au făcut dovada diligenței dorite pentru evitarea uciderii victimei G., se reține că autoritățile au dat suficientă importanță faptelor, numitul F. fiind sancționat contravențional de 76 de ori de către Poliția Locală Satu Mare pe perioada 1 ianuarie 2006 - 22 noiembrie 2021 și de 170 de ori de către lucrătorii Poliției municipiului Satu Mare, Biroul Poliției de Ordine Publică pe perioada 2 aprilie 2014 - 11 august 2020, fiind cercetat penal într-un număr de 11 dosare penale având ca obiect săvârșirea infracțiunilor de furt, furt calificat, lovire și distrugere. Se reține, totodată, că autoritățile au reacționat prompt în sensul identificării și tragerii la răspundere penală a celui care a săvârșit fapta de omor, acesta fiind condamnat la pedeapsa închisorii cu executare. În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că nu poate fi identificată o faptă ilicită a statului care decurge din nerespectarea unei obligații pozitive impuse în sarcina sa în calitate de autoritate legiuitoare, pentru a se putea reține o încălcare a dispozițiilor art. 2 din Convenție. Recurenții au criticat și faptul că instanța de apel nu a verificat dacă autoritățile statului au acționat în vederea respectării dispozițiilor art. 5 din CEDO. Proclamând "dreptul la libertate", art. 5 din Convenție vizează libertatea fizică și siguranța persoanei și are drept scop să garanteze că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar. Relativ la obligațiile pozitive în ceea ce privește privarea de libertate a persoanelor fizice, statul este obligat să ia măsurile necesare care să asigure o protecție eficientă a persoanelor vulnerabile și pentru prevenirea unei privări de libertate, răspunderea sa fiind angajată în situația în care acceptă ca o persoană să fie privată de libertate sau nu intervine pentru a stopa o astfel de situație. Similar instanței de apel se reține că această ipoteză nu se regăsește în cauza pendinte, a cărei situație de fapt vizează respectarea dreptului la viață prevăzut de art. 2 din Convenție. Recurentul pârât Inspectoratul General al Poliției Române critică decizia recurată sub aspectul soluției asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu poate fi reținut că atât instituția centrală, cât și structura sa teritorială au calitate procesuală pasivă în cauză, în raport și cu prevederile art. 222 C. civ. Critica este nefondată. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamanților de obligare a pârâților la plata despăgubirilor pentru faptele ilicite constând în inacțiuni imputate acestora, în temeiul răspunderii civile delictuale. Calitatea procesuală pasivă, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. În cazul acțiunilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, calitate procesuală pasivă are persoana care a săvârșit fapta ilicită. Astfel, în raport cu temeiul de drept invocat, stabilirea identității între persoana pârâtului și titularul obligației din raportul juridic dedus judecății a presupus analiza raportului juridic însuși, prin prisma existenței fiecărei fapte ilicite, respectiv neîndeplinirea obligațiilor specifice imputate fiecărui pârât. Sub un alt aspect, invocarea dispozițiilor art. 222 C. civ. nu este de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române și să o păstreze exclusiv pe cea a Poliției Locale Satu Mare întrucât, în speță, fiecărui pârât i-a fost imputată o faptă ilicită proprie constând în nerespectarea obligațiilor specifice în raport cu dispozițiile legale care reglementează activitatea acestora și nu nerespectarea obligațiilor în relația de subordonare, reglementate de textul legal invocat de pârât. Pentru considerentele expuse, reținând că normele de drept procedural și material au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. și recursul incident formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române împotriva deciziei nr. 242A din 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.