ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2058/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 08.07.2021, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând: să se constate rezoluțiunea contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2020, în raport de îndeplinirea condiției rezolutorii consemnate la art. 2, alineat ultim din contract; pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 58.000 euro sau a echivalentului în RON la data plății efective, sumă ce reprezintă partea din prețul cesiunii de creanță achitată de reclamanți până în prezent, în considerarea contractului supus rezoluțiunii; în cazul plății în RON, se solicită actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație, până la data plății; obligarea pârâtului la achitarea către reclamanți a sumei de 5.000 euro sau a echivalentului la data plății efective, cu titlu de daune interese stabilite potrivit clauzei de la art. 2, alineat ultim din contract; în cazul plății în RON, se solicită actualizarea sumei cu indicele inflației, până la data plății; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 92/S/21.04.2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C..

A fost constatată rezoluțiunea contratului de cesiune încheiat între părți, autentificat sub nr. x/27.01.2020 la Societatea Profesională Notarială "D.".

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 58.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând partea achitată de reclamanți din prețul cesiunii și a sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de daune interese.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 6.760 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a tuturor încheierilor pronunțate în cauză și a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 22.06.2022, a declarat apel pârâtul C., iar, prin decizia civilă nr. 179/Ap din 7 februarie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, la 9 martie 2023, a declarat recurs pârâtul C..

În susținere, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., învederând că prima instanță și, ulterior, instanța de apel, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material au interpretat convenția în contra celui care se obligă, contrar art. 1269 C. civ. și au dat o cu totul altă încadrare juridică convenției părților, iar motivele pe care se întemeiază sunt motive contradictorii.

În acest sens, recurentul-pârât a argumentat că prima instanță nu a dispus, în baza art. 78 C. proc. civ., introducerea în cauză a declaranților E. și F. care, în opinia sa, au calitatea de cocontractanți prin ratificare și prin semnarea efectivă a convenției (chiar dacă sunt numiți declaranți), întrucât convenția se interpretează după voința internă reală a părților și în sensul de a produce efectele juridice scontate de părți.

Instanțele de fond, interpretând greșit convenția părților, au considerat că există un pact comisoriu propriu-zis îndeplinit în speță și au constatat rezoluțiunea, dând eficiență și clauzei penale - daune-interese în cuantum de 5.000 euro.

Or, neexistând un pact comisoriu propriu-zis, ci o condiție rezolutorie grevată pe promisiunea faptei altuia, reclamanții aveau deschisă calea acțiunii în realizare - să solicite rezoluțiunea judiciară, bineînțeles cu cadrul procesual complet și nicidecum să promoveze o acțiune în constatarea rezoluțiunii.

A mai arătat că instanța de apel a reținut că "Indiferent dacă este sau nu vorba de o promisiune a faptei altuia, operațiune care oricum nu este prohibită de lege, pactul comisoriu inserat de părți este pe deplin valabil, apelantul-pârât asumându-și prin propria voință riscurile nefinalizării lucrărilor de construcție până la termenul stabilit de părți."

Această motivare este contradictorie, iar normele de drept material sunt greșit aplicate in speța dedusă judecății, întrucât, pe de o parte, nu este indiferent dacă "este sau nu vorba de o promisiune a faptei altuia", în raport cu prevederile art. 1.283 C. civ., iar, pe de altă parte, chiar instanța de apel a constatat că înscrisul intitulat "contract de cesiune" include mai multe manifestări de voință distincte: convenția între cedent și cesionari, declarația terților E. și F., prin care s-a îndeplinit formalitatea acceptării și modificarea promisiunii de vânzare/cumpărare nr. 2641/2017.

Cât privește faptul că nu s-a definit chiar în cuprinsul contractului de cesiune noțiunea de stadiu constructiv "la gri", instanța de apel a reținut că acest aspect nu poate atrage nulitatea pactului comisoriu, ci clauzele contractuale se pot interpreta în raport de voința reală a părților, respectiv se poate stabili prin alte mijloace de probă ce s-a înțeles prin folosirea acestei noțiuni.

În acest context, susține că a formulat obiecțiuni privind raportul de expertiza, dar acestea au fost respinse, a solicitat administrarea probei cu martori, dar și aceasta a fost respinsă, instanța arătând la termenul de respingere a acestor probe că sub toate aspectele cauza este lămurită, însă, cu toate acesta, instanța nu a lămurit noțiunea de stadiu constructiv "la gri".

Prin urmare, a solicitat a se constata inadmisibilitatea acțiunii în constatarea rezoluțiunii contractului, apreciind că reclamanții aveau deschisă calea rezoluțiunii judiciare. A invocat și excepția lipsei litisconsorțiului pasiv.

Consideră că probatoriul, astfel cum a fost solicitat, precum și admiterea obiecțiunilor erau necesare și utile justei soluționări a cauzei, atât proba testimonială propusă în apel și suplimentul la raportul de expertiză, având ca obiective obiecțiunile formulate în fața instanței de apel, cu participarea expertei consilier parte.

Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte înțelege să precizeze că astfel cum stabilesc dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Corelativ și complementar, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. indică, expres și limitativ, motivele în raport de care o hotărâre ar putea fi atacată cu recurs, examinarea acestora trimițând, cu evidență, la concluzia că doar anumite chestiuni de (ne)legalitate pot fi deduse examinării de către instanța de recurs.

Rezultă, totodată, că aspectele privitoare la starea de fapt, deci inclusiv aspectele care țin de felul, întinderea și conținutul concret al raporturilor juridice dintre părți, nu pot fi examinate, în această componentă factuală a lor, de către instanța de recurs, ele excedând limitelor de control instituite prin evocatele prevederi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Rezultă din cele de mai sus și că prezenta instanță își va limita analiza la verificarea acelor critici de nelegalitate care au corespondent în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., rămânând ca în ce privește aspectele care corespund stării de fapt să aibă în vedere cele stabilite de prima instanță și, după caz, de către instanța de apel.

În prezentul proces, instanțele de fond au reținut, în plan factual, că între părțile prezentului litigiu, reclamanții A. și B., în calitate de cesionari și pârâtul C., în calitate de cedent, s-a încheiat la data de 27.01.2020 contractul de cesiune autentificat sub nr. x prin care pârâtul a cesionat reclamanților obligațiile și drepturile ce decurg din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la 19 decembrie 2017 cu declaranții E. și F. (promitenții-vânzători), cu privire la apartamentul 11 din blocul de locuințe din Brașov, str. x.

Cesiunea s-a făcut cu titlu oneros. Prețul convenit a fost de 85.000 euro, din care reclamanții au achitat pârâților 58.000 euro, conform înscrisurilor depuse la dosar și recunoașterii pârâtului din întâmpinare. Diferența de preț urma să fie achitată astfel: 22.000 euro la data recepției apartamentului și 5.000 euro la data autentificării contractului de vânzare cumpărare.

În contractul de cesiune s-a prevăzut că în situația în care lucrările și finisarea apartamentului nu vor avansa până la data de 1.08.2020, astfel încât până la această dată apartamentul să ajungă la gri, părțile au convenit că prezentul contract se va rezoluționa de drept, fără vreo formalitate prealabilă, iar cedentul va returna cesionarilor suma achitată până la acea dată și daune interese de 5.000 euro.

A avut loc o modificare a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/19.12.2017 în paragraful nr. 6, în ceea ce privește termenul de predare a apartamentului, conform înțelegerii între promitenții-vânzători și noii promitenți cumpărători, respectiv cesionarii, termenul de predare fiind prelungit până la data de 01.10.2020.

Prin procesul-verbal de constatare a stadiului de construire întocmit la data de 13.08.2020 de către S.C. G. S.R.L. la cererea reclamanților s-a constatat că apartamentul nu se află la gri. La data de 17.10.2020, aceeași societate a constatat aceeași stare a apartamentului. La data de 29.03.2021, prin expertiză extrajudiciară s-a constatat, de asemenea, că apartamentul nu corespunde conceptului la gri, iar prin procesul-verbal de constatare din data de 2.07.2021 executorul judecătoresc H. a descris stadiul construcției din care rezultă deficințe de încadrare a imobilului în etapa la gri.

Pârâtul a notificat reclamanților, la data de 20.08.2020 că datorită stării de urgență nu s-a putut respecta termenul de 1.08.2020 pentru a aduce apartamentul la gri, urmând ca acest stadiu să fie atins la 1.10.2020.

Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul nu era în stadiul de construcție la gri nici la data de 1.10.2020 și nici ulterior, până la data de 2.07.2021.

În acest context factual, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susține, pe de o parte, încălcarea prevederilor art. 59 și 78 C. proc. civ., în sensul că intimații-reclamanți Gridan au formulat o cerere de chemare în judecată, având ca obiect constatare rezoluțiune contract de cesiune, însă prin acțiune nu au înțeles să stabilească un cadru procesual corect, nechemând în judecată toate părțile semnatare a acestui contract, motiv pentru care a invocat excepția lipsei litisconsorțiului pasiv, în cauză trebuind a fi introduși în cauză, în opinia sa, și declaranții E. și F..

Pe de altă parte, consideră inadmisibilă acțiunea în constatarea rezoluțiunii contractului, apreciind că reclamanții aveau deschisă calea rezoluțiunii judiciare.

Criticile formulate sub aceste aspecte sunt nefondate.

Astfel, contractul din litigiu a fost încheiat între recurentul-pârât, în calitate de cedent, intimații-reclamanți, în calitate de cesionari și proprietarii imobilului, E. și F., în calitate de declaranți.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că "include mai multe manifestări de voință distincte: convenția între cedent și cesionari, prin care s-au transferat drepturile și obligațiile decurgând din promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/2017, declarația terților E. și F., prin care s-a îndeplinit formalitatea acceptării cesiunii, condiție impusă de art. 1315 alin. (1) C. civ. și modificarea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/2017, în ceea ce privește termenul de predare a apartamentului, conform înțelegerii între promitenții vânzători și noii promitenți cumpărători, respectiv cesionarii" și că "în speță, nu se pune în discuție decât rezoluțiunea contractului de cesiune încheiat între cedent și cesionari, fără să fie analizată valabilitatea celorlalte clauze cuprinse în înscrisul denumit "contract de cesiune", motiv pentru care nu se poate aprecia că ar fi fost necesară participarea în proces și a declaranților E. și F.."

Recurentul-pârât nu contestă reținerea instanței de apel în sensul că actul de cesiune include manifestările de voință distincte indicate mai sus, ci doar susține că, în cauză, contractul de cesiune a fost semnat și de E. și F., în calitate de declaranți, aceștia din urmă fiind, prin urmare, cocontractanți și, în consecință, trebuiau a fi introduși în cauză.

Or, instanța de apel, interpretând clauzele contractului de cesiune, a apreciat că nu se pune în discuție decât rezoluțiunea contractului de cesiune încheiat între cedent și cesionari, celelalte manifestări de voință anterior reliefate nefăcând obiectul cauzei de față și cum părțile care și-au asumat obligații și au dobândit drepturi prin intermediul manifestării de voință reprezentate de cesiune sunt doar intimații-reclamanți, în calitate de cesionari, pe de o parte și recurentul-pârât, în calitate de cedent, pe de altă parte, a reținut în mod corect că raportul juridic născut numai între ei și recurentul-pârât nu implică drepturi sau obligații ale terților promitenți-vânzători.

De altfel, contrar susținerilor din recurs, art. 2 din contract, invocat de intimații-reclamanți în susținerea acțiunii, prevede în mod neechivoc obligațiile cedentului, menționându-se expres că recurentul-pârât este cel care și-a asumat expres obligația de a restitui sumele încasate și de a plăti despăgubiri în sumă de 5000 de euro, în situația în care lucrările și finisarea apartamentului nu va ajunge "la gri" până la data convenită, 01.08.2020 și, ulterior, prelungită până la 01.10.2021.

Oricum, Înalta Curte observă că prin aceste susțineri se tinde în realitate la reevaluarea situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate, pentru a se reaprecia de către instanța de recurs clauzele contractului de cesiune autentificat sub nr. x/27.01.2020, cu scopul de a se constata că obligația stabilită prin art. 2 din contractul respectiv nu este în sarcina cedentului, ci a terților declaranți, ce ar fi trebuit fi introduși, astfel, în cauză.

Or, o asemenea finalitate nu poate fi acceptată în recurs, deoarece interpretarea clauzelor actului juridic, în vederea stabilirii conținutului obligațiilor asumate de părți, interesează temeinicia deciziei recurate, și nu legalitatea acesteia, nefiind vorba despre modul de interpretare și aplicare a legii procesuale civile în situațiile prevăzute de art. 59 și art. 78 C. proc. civ., pentru a se reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci despre interpretarea și aplicarea dispozițiilor actului juridic încheiat de părți.

Nu este fondată sub acest aspect nici critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în constatarea rezoluțiunii, intimații-reclamanți, având la îndemână, în opinia recurentului, acțiunea în realizare, această chestiune fiind invocată, pe de o parte, omisso medio, nefăcând obiectul criticilor din apel pentru a putea fi analizată de instanța de recurs, iar, pe de altă parte, astfel cum rezultă și din art. 1549 C. civ., care vizează, cu titlu general, toate modurile de operare ale rezoluțiunii, creditorul are un drept de opțiune, putând recurge la rezoluțiunea sau rezilierea contractului în ipoteza în care nu a cerut executarea silită a obligațiilor neexecutate de către debitor.

Nici măcar în cazul pactelor comisorii nu este înlăturat acest drept de opțiune, creditorul având posibilitatea de a decide, după propria sa rațiune, dacă va apela la rezoluțiunea/rezilierea contractului. În ipoteza în care creditorul decide să recurgă la rezoluțiune și în contract a fost menționat un astfel de pact comisoriu, pact care îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1553 C. civ., creditorul trebuie să îi notifice debitorului intenția sa de a pune capăt raportului contractual. Pactul comisoriu, pentru a-și produce efectele prefigurate de părți la momentul la care a fost agreat, trebuie invocat de către creditor, care este titularul dreptului potestativ de a opta între a invoca rezoluțiunea (judiciară sau unilaterală), rezoluțiunea convențională în temeiul pactului comisoriu, sau de a cere executarea silită.

Efectele pactului comisoriu nu se produc de drept, nici în cazul în care o asemenea formulare se regăsește în conținutul clauzei rezolutorii, iar în ipoteza controlului judiciar subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, cum este cazul de față, instanța se va limita la a verifica dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute în pactul comisoriu și dacă reține că acestea sunt îndeplinite, constată rezoluțiunea intervenită, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în constatare a rezoluțiunii, având în vedere clauza contractuală prin care a fost instituit pactul comisoriu și opțiunea aleasă de creditorii obligației neexecutate, în speță, intimații-reclamanți.

Recurentul-pârât a mai invocat, drept temei al criticilor sale, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea susținerilor din motivarea căii de atac, reiese că acestea se încadrează exclusiv în cazul de casare vizând modul de aplicare a legii de către instanța de apel.

Astfel, cu toate că a pretins existența unei contrarietăți între motivele deciziei de apel, recurentul a formulat susțineri similare celor invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticând, în realitate, considerentele de fapt și de drept pentru care au fost respinse motivele de apel referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1553 C. proc. civ. vizând condițiile cerute pentru aplicabilitatea pactului comisoriu.

Criticile formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, însă, nefondate.

Prin motivele de recurs, s-a invocat nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1553 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului."

Recurentul-pârât a susținut că obligațiile a căror neîndeplinire culpabilă de către pârât a fost reținută de către instanța de apel nu puteau genera aplicabilitatea pactului comisoriu.

În acest sens, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1550 alin. (2) și cele ale art. 1553 C. civ. reglementează rezoluțiunea convențională, care reprezintă acea rezoluțiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii - pact comisoriu, așa cum este numit de legiuitor - prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluțiunea.

Invocarea pactelor comisorii trebuie să îndeplinească următoarele condiții de validitate: să fie stipulate expres și să prevadă în manieră neechivocă obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea de drept a contractului; să fie invocate cu bună-credință; neexecutarea contractuală trebuie să se fi produs și să aibă o gravitate suficientă; condiția notificării specializate (să se indice în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează, în caz contrar efectul punerii în întârziere neproducându-se), care reprezintă condiția formală pentru operarea rezoluțiunii convenționale.

De principiu, rezoluțiunea convențională este subordonată punerii în întârziere a debitorului obligației neexecutate culpabil. Însă de la această regulă există și o excepție. Aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 1553 alin. (2) C. proc. civ. care permit părților să convină că simpla neexecutare a obligației reprezintă punerea în întârziere a debitorului.

Ca atare, dacă în pactul comisoriu părțile nu au convenit astfel, rezoluțiunea presupune două manifestări de voință, succesive, din partea creditorului obligației neexecutate culpabil: mai întâi punerea în întârziere a debitorului, apoi declarația scrisă de rezoluțiune notificată acestuia.

Referitor la punerea în întârziere, dispozițiile art. 1553 alin. (3) C. civ. dispun că rezoluțiunea produce efecte numai dacă se indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează.

Dacă însă părțile au stabilit în pactul comisoriu că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate culpabil, rezoluțiunea va opera la momentul la care creditorul notifică în scris debitorului declarația unilaterală de rezoluțiune.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic la speța dedusă judecății, se observă că prin demersul judiciar cu care au învestit instanțele de fond, reclamanții au solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de cesiune autentificat sub nr. x/2020, pe motiv că a intervenit pactul comisoriu prevăzut la art. 2, alineat ultim din contract, pentru neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor asumate; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 58.000 euro sau a echivalentului în RON la data plății efective, sumă ce reprezintă partea din prețul cesiunii de creanță achitată de reclamanți până în prezent, în considerarea contractului supus rezoluțiunii, precum și obligarea pârâtului la achitarea către reclamanți a sumei de 5.000 euro sau a echivalentului la data plății efective, cu titlu de daune interese stabilite potrivit clauzei de la art. 2, alineat ultim din contract.

Prima instanță, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii și în baza art. 1549 C. civ. a admis cererea de chemare în judecată și a constatat rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți, apreciind că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de cesiune, în sensul că până la termenul din data de 1.10.2020 imobilul nu se afla în stadiul la gri, iar neîndeplinirea acestei obligații a determinat rezoluțiunea de drept a contractului, fără vreo formalitate prealabilă.

Soluționând apelul declarat de pârât, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a apreciat, de asemenea, că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea rezoluțiunii convenționale întemeiate pe pactul comisoriu prevăzut la art. 2 din contractul în discuție, respectiv că art. 2 ultimul alineat din contractul de cesiune precizează expres obligația neexecutată care atrage sancțiunea rezoluțiunii, aceasta fiind reprezentată de finisarea apartamentului în stadiul "la gri", până la data de 01.08.2020. De asemenea, a reținut că aceeași clauză arată că rezoluțiunea cesiunii intervine de drept, în cazul arătat, fără vreo formalitate prealabilă, adică inclusiv în lipsa punerii în întârziere, părțile stabilind ca desființarea actului să aibă loc prin simplul fapt al neexecutării, în conformitate cu prevederile art. 1553 alin. (2) teza a 2-a C. civ. și că, potrivit prevederilor art. 1522 alin. (1) C. civ., una din modalitățile prin care se realizează punerea în întârziere a debitorului este introducerea cererii de chemare în judecată, fiind îndeplinite, astfel, în speță toate condițiile impuse de lege pentru existența valabilă a unui pact comisoriu.

Prin urmare, având în vedere situația de fapt reținută de instanța devolutivă a fondului raportată la temeiurile de drept invocate în cauză, anterior citate, se observă pe cale de consecință, că în mod corect și judicios, raportat chiar la normele legale indicate de recurent, instanța de apel a reținut, contrar susținerilor din recurs, că în contractul de cesiune au fost prevăzute în mod expres care sunt obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea contractului, fiind prevăzute nu doar ce obligații determină încetarea contractului în baza clauzei rezolutorii, ci și condițiile în care aceasta operează, fiind astfel îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea antecontractului, neavând relevanța propusă de recurent susținerile referitoare la intervenirea unei promisiuni pentru fapta altuia, față de valabilitatea pactului comisoriu reținută în mod corect de instanțele de fond.

În continuare, recurentul-pârât critică statuările instanței devolutive de fond asupra interpretării clauzelor actului juridic încheiat de părțile procesuale. Or, interpretarea contractului, determinarea voinței concrete a părților contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei și nu una de legalitate. Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicțional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Această concluzie este perfect valabilă și în privința criticii recurentului-pârât referitoare la modalitatea în care instanța de apel a administrat și a interpretat mijloacele de probă atunci când a statuat asupra stadiului constructiv "la gri", susținând că era necesară efectuarea în apel a unui supliment la raportul de expertiză. Din această perspectivă, se constată că, la termenul din 26 ianuarie 2023, instanța de apel a respins solicitarea pârâtului de efectuare a unui supliment la raportul de expertiză, reținând că aceasta nu este utilă soluționării apelului, în raport cu analiza pe care o reclamă cauza și cu probele administrate deja în cauză.

Însă, aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește, în realitate, recurentul.

Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurent pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nu este incident în cauză, întrucât recurentul nu critică încălcarea, de către instanța de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci măsura de respingere, ca neutilă soluționării apelului, a solicitării de refacere a raportului de expertiză.

Or, în ceea ce privește criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviințată de către instanțele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Cu alte cuvinte, critica vizând neîncuviințarea unei probe pe care o socotește concludentă și utilă privește temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel.

Așadar, grefat pe situația de fapt stabilită de instanța de apel și ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurentul-pârât, că în cauză s-a realizat de către instanța de prim control judiciar o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 1283, art. 1315 și 1553 alin. (1) C. civ., din moment ce constatarea rezoluțiunii de drept a contractului de cesiune s-a întemeiat pe neîndeplinirea acelei obligații prevăzute în mod expres în pactul comisoriu ca atrăgând atare sancțiune, în cazul neexecutării sale.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată - respingerea recursului ca nefondat - Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariul de avocat (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs), apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum și faptul că acest cuantum este unul justificat de munca depusă de avocatul intimatului-reclamant, care s-a prezentat la termenul acordat în cauză, susținând oral concluziile asupra recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 179/Ap din 7 februarie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2023.