ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 757/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1. Obiectul cererii deduse judecății

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. în insolvență, prin lichidator judiciar Cabinet individual de insolvență B., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/2015, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2015 și a Deciziei nr. 1014/327/17.07.2015.

Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș în nume propriu și în reprezentarea D.G.R.F.P. Timișoara a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului de introducere a acțiunii în contencios la instanța de judecată raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, solicitând admiterea excepției și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și pe cale de consecință menținerea ca temeinice și legale a actelor administrative emise de către D.G.R.F.P. Timișoara și A.J.F.P. Timiș.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 16 din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în anularea Deciziei nr. 1014/327/17.07.2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, având în vedere faptul că instanța de fond pe un singur rând a arătat că nu pot fi cenzurate actele administrative fără a fi îndeplinită procedura prealabilă, situație contrazisă de starea de fapt.

Susținerea instanței de fond că nu pot fi supuse cenzurii Decizia de impunere nr. x/2015 și RIF nr. x/2015 este eronată, câtă vreme societatea a realizat procedura prealabilă, însă organul fiscal a refuzat soluționarea cererii. În ceea ce privește Decizia nr. 1014/327/2015, se precizează că nu acesta este actul care naște/generează efecte juridice, ci Decizia de impunere care vine să creeze un debit în sarcina societății.

Susține recurenta că, organul fiscal, prin invocarea dispozițiilor art. 214 din O.G. nr. 92/2003, în ceea ce privește soluționarea contestației a suspendat și curgerea termenului de prescripție în ceea ce privește Decizia de impunere nr. x/2015, or în atare situație, se recunoaște faptul societatea a formulat plângere prealabilă/contestație.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Criticile formulate de reclamantă, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului, rezultă că reclamanta a făcut obiectul unei inspecții fiscale privind TVA și impozitul pe profit aferente perioadei 01.01.2011 – 30.09.2014, constatările organelor fiscale fiind cuprinse în Raportul de inspecție fiscală nr. x/03.06.2015, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/3.06.2015.

Împotriva acestor acte reclamanta a formulat contestație în temeiul art. 205 din O.G. nr. 92/2003, contestație a cărei soluționare a fost suspendată de către pârâta D.G.R.F.P. Timișoara – Serviciul de soluționare contestații prin Decizia nr. 1014/327/17.07.2015, în baza art. 214 din O.G. nr. 92/2003, până la soluționarea cauzei penale. Aceasta deoarece Procesul-verbal înregistrat la A.J.F.P. Timiș sub nr. x/02.06.2015, cuprinzând constatările preluate în Raportul de inspecție fiscală nr. x/03.06.2015 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/3.06.2015, a fost înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș prin sesizarea penală nr. 2940/09.06.2015, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Prin acțiunea de față, societatea reclamantă a solicitat anularea atât a Deciziei nr. 1014/327/17.07.2015, cât și Raportului de inspecție fiscală nr. x/03.06.2015 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/3.06.2015, cu motivarea că procesul penal stagnează de 2 ani și nici nu se poate dispune nicio măsură de către instanța de judecată întrucât nu e începută urmărirea penală și se află în imposibilitate de a se apăra.

Prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea în anularea Deciziei nr. 1014/327/17.07.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

În speța de față, judecătorul fondului, în mod corect a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, arătându-se că raportat la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă formulat prin Decizia nr. 1014/327/17.07.2015, emisă de către D.G.R.F.P. Timișoara - Serviciul de soluționare contestații și data înregistrării acțiunii în contencios la instanța de judecată împotriva acesteia, respectiv 03.10.2017, s-a constatat că acțiunea este formulată peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din coroborarea prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 cu ale art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 rezultă că recurenta-reclamantă avea la dispoziție, pentru contestarea Deciziei nr. 1014/327/17.07.2015, un termen de 6 luni care a început să curgă la data comunicării deciziei, respectiv 13.08.2015, termen pe care societatea nu l-a respectat, acțiunea fiind formulată la data de 03.10.2017, mai mult de 2 ani de la data comunicării deciziei, astfel că, în mod corect s-a reținut că este prescrisă.

Mai mult, chiar în dispozitivul deciziei de suspendare a cărei anulare se solicită prin prezenta acțiune, organul de soluționare a indicat faptul că această decizie poate fi contestată potrivit prevederilor legale la instanța de judecată competentă în termen de 6 luni de la primirea acesteia.

În ceea ce privește criticile recurentei în sensul că nesoluționarea sesizării penale este vătămătoare pentru societate, iar nesoluționarea de către instanța de contencios administrativ a acțiunii duce la imposibilitatea de a se apăra, sunt neîntemeiate.

Decizia de impunere nr. x/3.06.2015 emisă de A.J.F.P. Timiș este un act administrativ fiscal, fiind emis în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale conform art. 41 din O.G. nr. 92/2003, fiind supus procedurii de contestare reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003.

Potrivit art. 205 raportat la art. 207 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ, sub sancțiunea decăderii. Conform art. 218 din același act normativ deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Din cele ce preced rezultă că, obiectul acțiunii în contencios administrativ fiscal îl constituie anularea deciziei de soluționare a contestației.

În procedura de soluționare a contestației prin decizie emisă de organul fiscal competent, potrivit art. 216 și 217 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestația poate fi admisă în tot sau în parte, poate fi respinsă ca neîntemeiată sau pentru neîndeplinirea unor condiții procedurale ori se poate dispune suspendarea în tot sau în parte a soluționarii acesteia.

Aceste dispoziții adoptate prin decizia de soluționare a contestației atunci când produc o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale contribuabilului implicat în procedura de inspecție fiscală finalizată sau temporizată prin aceast act administrativ pot fi contestate în fața instanțelor de contencios administrativ și fiscal.

Soluția adoptată de organul fiscal în procedura de soluționare a contestației administrative determină și influențează viitorul cadrul procesual în care poate fi învestită instanța de control procesual.

Prin urmare, numai analiza pe fond a dispozițiilor din decizia de impunere suplimentară prin decizia de soluționare a contestației administrative permit contribuabilului, sub rezerva vătămării drepturilor și intereselor sale legitime, contestarea în justiție în aceleași limite cu cele din contestația administrativă a deciziei de soluționare a contestației în principal și deciziei de impunere în secundar, precum și a raportului de inspecție fiscală privit ca operațiune administrativă care precede și fundamentează cele două acte, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Corespunzător, neanalizarea pe fond a impunerii suplimentare și pronunțarea unei soluții de respingere a contestației administrative în temeiul unei excepții procesuale sau de suspendare a soluționării contestației administrative, nu permit instanței de contencios administrativ și fiscal analiza omissio medio a legalității inspecției fiscale și a actelor prin care a fost finalizată, pentru că actul principal care se contestă este decizia de soluționare a contestației și de plano acest act administrativ nu conține dispoziții vătămătoare pentru contribuabil sub acest aspect, organul fiscal competent nepronunțând o soluție de validare în fond a inspecției fiscale efectuate și rezultatului ei, care constă în impunerea suplimentară a contribuabilului.

Cu toate acestea, dreptul la acces la justiție nu este blocat pentru persoana care reprezintă subiectul raportului de drept fiscal a cărui analiză a făcut obiectul contestației administrative.

Persoana vătămată prin această decizie poate contesta în justiție acest act administrativ solicitând înlăturarea efectelor sale vătămătoare prin anularea lui, urmare a demonstrării nelegalității respingerii pe cale de excepție a contestației sau a măsurii de suspendare a soluționării acesteia, cu obligarea corespunzătoare a organului fiscal la soluționarea pe fond a acestei căi administrative de atac.

În acest cadru însă, nu poate fi analizată impunerea suplimentară a contribuabilului, pentru că suplimentar de cele anterior arătate, s-ar nesocoti normele procesual fiscale, care cu caracter imperativ reglementează condițiile de exercițiu și de soluționare a contestației administrative. Cu caracter de exemplu, contribuabilul nu se poate plânge în fața instanțelor judecătorești competente de efectele vătămătoare ale deciziei de impunere atunci când nu a formulat în termenul legal contestația administrativă și organul fiscal a constatat intervenită excepția decăderii sau când a fost admisă o altă excepție procesuală dirimantă ori când s-a constatat existența unor împrejurări, care legal, impun temporizarea soluționării contestației.

Prin acțiunea de față, recurenta nu contestă refuzul organelor fiscale de soluționare a cererii sale, ci înseși Decizia nr. 1014/327/17.07.2015, Raportul de inspecție fiscală nr. x/03.06.2015 și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/3.06.2015. Or, în privința Deciziei nr. 1014/327/17.07.2015 a fost depășit termenul de contestare, iar celelalte acte nu pot fi cenzurate de către instanță câtă vreme nu există o soluție a organelor fiscale în contestația administrativă care să analizeze fondul impunerii, soluționarea contestației fiind doar suspendată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Prin urmare, Înalta Curte constată că soluția adoptată de judecătorul fondului este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile, astfel că, pentru menținerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul exercitat de A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva sentinței nr. 16 din 19 ianuarie 2018 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.