ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2198/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 26.02.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Timiș, a solicitat:

- obligarea pârâtei la repararea prejudiciului material și moral creat prin emiterea unui act administrativ fiscal nelegal, prejudiciu estimat la data de 31 decembrie 2017 la suma de 130.753.853,80 RON echivalentul a 19.056.411,95 euro la cursul de 4,5 RON/euro din care prejudiciu material suferit în perioada 1 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2017 în valoare de 126.253.853,80 RON echivalentul a 28.056.411,95 euro la cursul de 4,5 RON/euro și prejudiciu moral în cuantum de 4.500.000 RON echivalentul a 1.000.000 euro la cursul de 4.5 RON/1euro;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a despăgubirilor;

- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauză, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 241 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantei;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii;

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 241 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a declarat recurs incident, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul reclamantei

Reclamanta a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea administrării probei cu expertiza judiciară contabilă.

În motivarea recursului s-a menționat, în esență, că instanța de fond a procedat la respingerea nelegală a cererii de probațiune cu expertiza contabilă, cu teza probatorie formulată și înscrisuri de la foști parteneri de afaceri care au refuzat să mai colaboreze cu recurenta, reținând ca fiind utile soluționării cauzei doar înscrisurile existente la dosar.

În acest sens, precizează recurenta, proba cu expertiza nu este inadmisibilă, astfel cum a reținut instanța de fond, fiind necesară părerea unor specialiști experți care în urma analizării situației financiar contabile, a contractelor pe care societatea le derula si finanțarea de care dispunea anterior emiterii actului administrativ fiscal nelegal și măsurilor de executare dispuse și situația financiară, contractele pe care le derula și finanțarea de care dispunea la data de 31.08.2017, data la care actul administrativ fiscal a fost desființat, precum si cauzele care au determinat scăderea semnificativă a activității de producție și implicit insolvența societății.

Instanța de fond, menționează recurenta, a reținut faptul că nu exista legătură de cauzalitate între actul administrativ nelegal și producerea prejudiciului, însă din motivarea hotărârii rezultă că instanța a analizat doar una din condițiile angajării răspunderii patrimoniale, respectiv legătura de cauzalitate și a omis analizarea celorlalte doua condiții, respectiv existența actului administrativ nelegal și prejudiciul cauzat, condiții necunoscute de judecătorul fondului din moment ce nu au fost analizate.

Astfel, recurenta consideră că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale. Fapta ilicită există, constând în actul administrativ nelegal, fiind de necontestat și este lipsit de relevanță dacă organul fiscal a acționat cu intenție sau din culpă, interpretând în mod eronat dispozițiile legale, urmând ca persoanele vinovate sa răspundă.

Prejudiciul cauzat societății este cert, a mai precizat recurenta, dovedit fiind prin raportul de evaluare întocmit, iar în situația în care ANAF contesta prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre actul administrativ nelegal și prejudiciul cauzat, efectuarea unei expertize contabile judiciare se impunea, urmând ca expertul să verifice activitatea societății până la data inspecției fiscale și a masurilor de executare și după aceasta dată, precum și cauzele care au determinat scăderea semnificativă a activității și prejudiciul suferit.

3.2. Recursul incident

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe calea recursului incident, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a criticat sentința pronunțată de instanța de fond, din perspectiva manierei în care au fost soluționate excepțiile lipsei capacității de exercițiu a reclamantei, inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, solicitând admiterea recursului incident și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepțiilor și anulării acțiunii introductive.

În susținerea criticilor formulate au fost reiterate argumentele expuse în motivarea excepțiilor ridicate în fața instanței de fond, astfel cum au fost detaliate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, cu trimitere la dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014, art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și art. 19 din aceeași lege.

Atât recurenta-reclamantă, cât și recurenta-pârâtă, au depus întâmpinări prin intermediul cărora au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat, pentru considerente identice celor expuse în fața instanței de fond.

II. Analiza cererilor de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate împotriva acesteia, Înalta Curte constată că recursurile declarat în cauză nu sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce succed, în completarea și parțiala substituire a considerentelor primei instanțe.

În acest sens, Înalta Curte reafirmă că instanța de control judiciar poate menține soluția instanței de fond, înlăturând argumentele care nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic și completând astfel sau, după caz, substituind parțial motivarea acesteia.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia îi sunt circumscrise criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că aceasta se consideră nemulțumită de hotărârea atacată sub un dublu aspect.

O primă critică este reprezentată de încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la încuviințarea probelor, fără însă ca acestea să fie indicate nici chiar generic, constând în respingerea de către instanța de fond a cererii de probațiune cu expertiza judiciară fiscal-contabilă solicitată de recurenta-reclamantă în dovedirea pretențiilor formulate, fapt care, în opinia recurentei a condus la încălcarea dreptului său la apărare.

Din această perspectivă, Înalta Curte menționează că argumentele concrete invocate de recurentă privesc în realitate aspecte care țin de necesitatea și utilitatea probelor solicitate a fi administrate în cauză, aspect care nu este supus controlului de legalitate exercitat în acest stadiu procesual.

Sub imperiul acestui motiv de casare, recurenta își exprimă nemulțumirea față de respingerea cererii sale privind efectuarea unui raport de expertiză judiciară fiscal-contabilă.

Aceste critici însă nu pot constitui obiect al controlului de legalitate exercitat în recurs, întrucât vizează modul în care instanța de fond a apreciat asupra necesității efectuării unui asemenea raport de expertiză, această chestiune reprezentând un motiv de netemeinicie care, în actuala reglementare, nu poate forma obiect de analiză în această cale extraordinară de atac.

În plus este de menționat că instanța de fond este suverană în ceea ce privește stabilirea situației de fapt, raportat la probele administrate în cauză, iar instanța de recurs are obligația verificării aplicării corecte a legii în raport de situația astfel stabilită. Practic, în recurs se judecă exclusiv în drept numai hotărârea recurată. Sunt și rămân câștigate cauzei faptele, astfel cum au fost apreciate de judecătorul fondului.

Cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de nelegalitate vizează greșita apreciere a instanței de fond referitoare la nedovedirea legăturii de cauzalitate dintre actul administrativ fiscal anulat și prejudiciul clamat de recurenta-reclamantă, respectiv la concluzia eronată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale.

Relativ acestei critici, Înalta Curte precizează că alin. (1) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează o situație de excepție de la regula instituită prin art. 8 din același act normativ, acela al acțiunilor "de plină jurisdicție", în sensul de acțiune complexă care să conțină și capătul de cerere referitor la despăgubiri, atât pentru daunele morale, cât și pentru cele materiale.

În mod normal, cererea de despăgubiri trebuie să reprezinte un capăt secundar de cerere în cadrul acțiunii principale, pentru a da posibilitatea instanței care analizează legalitatea actului sau contractului administrativ să decidă și asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.

Tot în legătură cu acest aspect, Înalta Curte precizează că, în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea interesată se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au fost supuse verificării instanței de contencios administrativ.

Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ., în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Așadar, Înalta Curte conchide în sensul că întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent celei în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de soluționare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Din această perspectivă, se constată că actul administrativ pretins nelegal de către reclamanta-recurentă a fost desființat în procedura recursului grațios și nu prin hotărâre judecătorească, urmare a verificării temeiniciei și legalității acestuia de către instanța de contencios administrativ. Or, procedura de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere, reglementată de art. 268 Codul de procedură fiscală este una administrativ-jurisdicțională care nu prezintă decât vaste similitudini cu procesul civil, contestația formulată împotriva deciziei de impunere nefiind similară, în sensul Legii nr. 554/2004, cu acțiunea în contencios fiscal subiectiv "de plină jurisdicție", astfel cum s-a arătat în precedent.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod evident, în litigiul pendinte legătura de cauzalitate sus-evocată nu subzistă și ca atare, în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, deși admiterea acesteia ar fi condus tot la respingerea acțiunii introductive, astfel cum instanța de fond a înțeles să soluționeze acțiunea reclamantei.

În altă ordine de idei, Înalta Curte conchide că instanța de fond a apreciat în mod corect asupra neîndeplinirii în cauză a condițiilor pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a organului fiscal, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea deciziei de impunere desființate prin decizia de soluționare a contestației administrative, respectiv împrejurarea că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.

Scăderea cu 75% a producției în perioada anilor 2014-2017 sau posibila creștere a producției cu 50% pentru fiecare an din aceeași perioadă, având ca punct de referință rezultatele economice din perioada anilor 2011-2013, astfel cum reclamanta susține în motivarea acțiunii introductive, nu sunt de natură a determina legătura directă dintre efectele actului administrativ-fiscal desființat/nelegal și rezultatele economico-financiare ulterioare epocii emiterii acestuia și nici cu afectarea iremediabilă a reputației și imaginii societății, în condițiile în care fluctuația firească a pieței pe care funcționa reclamanta, potrivit obiectului său de activitate, nu constituie un element care să confere siguranță și să imprime o notă de certitudine în afaceri, distinct de împrejurarea că, funcție de evoluția acestei piețe, politica de afaceri a societății putea fi una circumstanțiată acestei evoluții, total diferită de cea practicată în anii 2011-2013, ceea ce determină caracterul lipsit de predictibilitate ori certitudine al prejudiciului pretins a fi fost suferit de aceasta, precum și excluderea naturii cauzale sau determinante a efectelor Deciziei de impunere xnr. 405/2015 în producerea acestui prejudiciu, prin raportare la circumstanțele menționate.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs învederează că în stabilirea prejudiciului suferit și a legăturii de cauzalitate trebuie avută în vedere și natura juridică a actelor administrativ-fiscale și în consecință aplicabilitatea eventuală a dispozițiilor legii speciale în materie, respectiv prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, potrivit cărora, pentru sumele nedatorate, nerestituite sau nerambursate în termenul legal, contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispozițiilor art. 182 din Codul de procedură fiscală.

În fapt, această dobândă reprezintă o sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor - în speță societatea reclamantă - care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor fiscale prin Decizia de impunere nr. x/22.07.2015, desființată în calea recursului grațios prin Decizia nr. 33/27.04.2017 privind soluționarea contestației administrative, emisă în procedura reglementată de dispozițiile art. 268-279 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind echivalentă cu dispozițiile art. 1535 C. civ., potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Recurenta pe cale incidentală Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a criticat hotărârea instanței de fond pentru greșita soluționare a excepțiilor lipsei capacității de exercițiu a reclamantei, inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, solicitând admiterea recursului incident și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepțiilor și anulării acțiunii introductive.

De menționat este faptul că sancțiunea anulării acțiunii intervine numai în cazul promovării acesteia de către o persoană lipsită de capacitate de exercițiu. Inadmisibilitate acțiunii sau prescripția dreptului material la acțiune sunt sancționate însă cu respingerea acțiunii.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o corectă dezlegare excepției lipsei capacității de exercițiu a societății reclamante, în condițiile în care prin hotărârea de deschidere a procedurii generale a insolvenței nu a fost ridicat dreptul de administrare al administratorului statutar al acesteia, prin încheierea civilă nr. 703/26.09.2016 pronunțată de Tribunalul Arad desemnat administrator special al societății, coroborat cu împrejurarea că, pentru susținerea acțiunii de către administratorul special C., administratorul judiciar desemnat și-a exprimat avizul/autorizarea, după cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/10.09.2018 .

În ceea ce privește excepțiile inadmisibilității acțiunii introductive și prescripției dreptului material la acțiune, ținând seama de împrejurarea că pe calea recursului incident se urmărește schimbarea hotărârii primei instanțe, conform prevederilor art. 491 coroborat cu art. 472 C. proc. civ., precum și de faptul că eventuala admitere a oricăreia dintre acestea ar fi determinat aceeași soluție de respingere a acțiunii, Înalta Curte apreciază că este inutil a mai proceda la efectuarea examenului de legalitate al manierei în care cele două excepții au fost soluționate, fiindcă admiterea recursului, din acest punct de vedere, nu ar avea ca rezultat schimbarea soluției, urmare a rejudecării, decât în privința modului de soluționare a excepțiilor, însă nu și a soluției de respingere a acțiunii.

Constatând că soluția instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate de către recurente, pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va proceda la respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 241 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal și recursul incident formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2021.