ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 729/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 19.06.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Patriarhia Română, Mitropolia Ardealului și Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- anularea în totalitate a Hotărârii de caterisire nr. 1/14.03.2017 a Consistoriului Eparhial Oradea, a Hotărârii nr. 2/27.07.2017 a Consistoriului Mitropolitan Sibiu și a Hotărârii nr. 13332/20.12.2017 a Consistoriului Superior Bisericesc, pentru nerespectarea prevederilor legislației canonice, statutare și a Regulamentului Autorităților Canonice Disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române și, pe cale de consecință, să dispună reintegrarea sa ca preot co-slujitor în cadrul Parohiei Beiuș IV.

- anularea în totalitate a Deciziei Chiriarhale nr. 585/15.03.2017 emisă de B. al Oradiei, Deciziei nr. 2/27.06.2017 a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului precum și a Hotărârii nr. 13323/20.12.2017 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâtele Mitropolia Ardealului, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei și Patriarhia Română au invocat excepția inadmisibilității acțiunii (ce derivă din necompetența generală a instanțelor în soluționarea litigiului de față) în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 modificată și completată și art. 156 alin. (6) din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, solicitând, pe cale de cosecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 147 din 01 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâte și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Patriarhia Română, Mitropolia Ardealului și Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul nu și-a structurat criticile conform temeiurilor de drept invocate, arătând în esență următoarele aspecte:

Deoarece instanța de fond a considerat că problema disciplinară nu poate fi dedusă judecății instanței civile, rezultă că acțiunea formulată nu era de competența Curții de Apel Oradea, ca instanță civilă.

În această situație, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv în procedura de regularizare, instanța de fond trebuia să solicite părților să se pronunțe asupra competenței materiale generale a instanței, această excepție fiind de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. l C. proc. civ.

Or, excepția nu a fost pusă în discuția părților, ceea ce înseamnă că, judecând cauza, curtea de apel s-a considerat competentă și, în consecință, trebuia să soluționeze cauza pe fond, iar nu exclusiv prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii.

Recurentul a criticat și interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, arătând că prin cererea de chemare în judecată a contestat doar modul de aplicare, respectiv încălcarea de către instanțele de judecată bisericești a prevederilor regulamentului de judecată bisericesc în adoptarea hotărârilor și nu a supus judecării de către instanțele civile nici cercetarea sa disciplinară și nici problemele de disciplină internă cu privire la care s-au pronunțat instanțele bisericești.

Apreciază recurentul, că instanțele civile sunt competente material să judece acțiunile împotriva hotărârilor instanțelor bisericești atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanțelor bisericești pentru nerespectarea propriului regulament de judecată. Autonomia comunităților religioase nu trebuie să ducă în mod exclusiv la împiedicarea liberului acces la justiție al personalului clerical în situațiile în care chiar instanțele canonice încalcă procedura de cercetare disciplinară inclusiv prin adoptarea hotărârilor.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Prin întâmpinările înregistrate la dosar, intimatele-pârâte Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Mitropolia Ardealului și Patriarhia Română au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate; suplimentar, intimata-pârâtă Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei a invocat excepția inadmisibilității/nulității recursului pentru nemotivare, arătând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul- reclamant a formulat răspuns la fiecare dintre întâmpinările formulate în cauză. A solicitat respingerea excepției nulității recursului invocată de intimata pârâtă Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, arătând că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 10 februarie 2022.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

În fapt, recurentul a fost preot al Bisericii Ortodoxe în Parohia Beiuș IV, județul Bihor din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, până la momentul caterisirii (pierderea preoției pentru totdeauna și a posibilității ocupării unui post neclerical în activitățile bisericești) prin Hotărârea nr. 1/14.03.2017 a Consistoriului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei.

Această hotărâre a fost aprobată prin Decizia Chiriarhală nr. 585/15.03.2017 emisă de B., Episcopul Oradiei.

Căile de atac exercitate la instanțele superioare au fost respinse. Apelul a fost respins prin Hotărârea nr. 2/18.05.2017 a Consistoriului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, iar recursul, prin Hotărârea nr. 13323/20.12.2017 a Consistoriului Suprior Bisericesc.

După epuizarea căilor de atac, recurentul-reclamant s-a adresat Curții de Apel Oradea, pe calea unei acțiuni în contencios administrativ, solicitând anularea hotărârilor de caterisire ale instanțelor bisericești și reintegrarea ca preot în cadrul Parohiei Beiuș IV.

Soluționând cauza, prima instanță în mod corect a statuat cu privire la competența soluționării cauzei, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii ce derivă din necompetența generală a instanțelor judecătorești, invocată prin întâmpinare, cu respectarea prevederilor art. 131 alin. (1) și art. 132 C. proc. civ.

Soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este legală și temeinică, iar criticile formulate de recurentul-reclamant vor fi respinse ca nefondate.

Actele cu caracter jurisdicțional contestate în cauză au fost emise în baza Regulamentului autorităților canonice, disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pentru sancționarea disciplinară a recurentului-reclamant, în calitate de preot.

Față de natura juridică a actelor deduse judecății și de autoritatea emitentă, instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea în în cauză a dispozițiilor art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, conform cărora " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanțelor civile ", precum și a prevederilor art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare și canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituționalitate din perspectiva încălcării art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională a constatat că " (...) instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că "principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare". (Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

Pe cale de consecință, în mod legal instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a actelor administrativ-jurisdicționale cu un regim special (potrivit normelor legale citate).

Recurentul-reclamant susține că instanțele civile sunt competene material să judece acțiunile împotriva hotărârilor instanțelor bisericești atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanțelor bisericești pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, însă nu aduce niciun argument juridic în combaterea considerentelor pentru care prima instanță a pronunțat soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

Înalta Curte reține că dreptul pretins de recurent nu constituie un "drept civil", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată civile, chiar și în situația în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea și nulitatea hotărârilor bisericești, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

IV. Soluția Înaltei Curți asupra recursului și temeiul de drept al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.

Jud. fond. x a constatat corect necompetența generală a instanțelor judecătorești și din acest motiv, a respins ca inadmisibilă acțiunea recurentului-reclamant.

În speță, sunt aplicabile prevederile art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, conform cărora " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanțelor civile ", precum și prevederile art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare și canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituționalitate din perspectiva încălcării art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională a constatat că " (...) instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că "principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare". (Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

În consecință, instanța de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanța de contencios constituțional și nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care recurentului i s-a aplicat sancțiunea caterisirii.

Înalta Curte reține că dreptul pretins de recurent nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată civile, chiar și în situația în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea și nulitatea hotărârilor bisericești, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

admis excepția inadmisibilității acțiunii ce derivă din necompetența generală a instanțelor de judecată, invocată de pârâți și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la modalitatea de soluționare a excepției

Analizând criticile aduse sentinței atacate, Înalta Curte constată că, deși recurentul reclamant a invocat formal în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., el nu a susținut că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază și nici nu a indicat eventualele motive contradictorii ori străine de natura cauzei, care ar conduce la casarea acesteia, criticile formulate prin cerere referindu-se, de fapt, la modalitatea de soluționare a excepției de necompetență generală a instanței și la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente, acestea subsumându-se exclusiv motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind modalitatea de soluționarea a excepției necompetenței generale a instanței nu pot fi primite.

Recurentul susține că, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv în procedura de regularizare, instanța de fond trebuia să solicite părților să se pronunțe asupra necompetenței generale a instanței, excepție de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. l C. proc. civ.

Critica este nefondată și va fi respinsă ca atare, având în vedere dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial.

Prin urmare, verificarea competenței generale a instanței nu se face înainte de prima zi de înfățișare, în procedura de regularizare, ci la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

În speță, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii ce rezultă din necompetența generală a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtele Mitropolia Ardealului și Patriarhia Română prin întâmpinare.

Or, din cuprinsul art. 132 C. proc. civ. rezultă că atât părțile, cât și instanța, din oficiu, pot pune în discuție competența acesteia.

În plus, recurentul reclamant se află în eroare când susține că prima instanță nu ar fi pus în discuția părților această excepție.

Din actele dosarului rezultă că la primul termen de judecată din 01.10.2018, instanța a pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilitații acțiunii, fiind consemnate în încheierea de dezabateri atât concluziile pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei cât și cele formulate de apărătorul recurentului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte împărtășește considerentele și soluția primei instanțe, criticile formulate de recurentul-reclamant urmând a fi respinse ca nefondate.

Actele cu caracter jurisdicțional contestate în cauză au fost emise în baza Regulamentului autorităților canonice, disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pentru sancționarea disciplinară a recurentului-reclamant, în calitate de preot.

Față de natura juridică a actelor deduse judecății și de autoritatea emitentă, instanța de fond a constatat corect necompetența generală a instanțelor judecătorești și din acest motiv, a respins ca inadmisibilă acțiunea recurentului-reclamant.

În speță, sunt aplicabile prevederile art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, conform cărora " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanțelor civile ", precum și prevederile art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare și canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituționalitate din perspectiva încălcării art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională a constatat că " (...) instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că "principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare". (Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

În consecință, instanța de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanța de contencios constituțional și nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care recurentului i s-a aplicat sancțiunea caterisirii.

Înalta Curte reține că dreptul pretins de recurent nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată civile, chiar și în situația în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea și nulitatea hotărârilor bisericești, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

IV. Soluția Înaltei Curți asupra recursului și temeiul de drept al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 147 din 01 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, republicată:

"(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.

(3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional."

De asemenea, la art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, se prevede:

"(6) în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile.

Raportat la dispozițiile precitate, față de natura juridică a actelor deduse judecății și de autoritatea emitentă, instanța de fond a constatat corect necompetența generală a instanțelor judecătorești și din acest motiv, a respins ca inadmisibilă acțiunea recurentului-reclamant.

Actele jurisdicționale emise de autoritățile cultelor religioase nu sunt susceptibile de controlul instanțelor judecătorești care compun autoritatea judecătorească potrivit art. 124 și art. 126 din Constituție, revizuită.

în ceea ce privește dezlegarea dată excepției inadmisibilității acțiunii.

Prima instanță a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incindente în cauză, apreciind că actele emise de intimații pârâți în materie de disciplină internă bisericească nu sunt cenzurabile de instanțele de judecată.

Pe lângă incidența art. 156 alin. (6) din din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/20078, conform căruia " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanțelor civile ", aplicabile în cauză sunt și dispozițiile art. 26 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare și canonice, text de lege care a fost supus controlului de constituționalitate din perspectiva art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că " (...) instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului."(Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011).

În consecință, instanța de judecată nu poate ignora interpretarea dată de instanța de contencios constituțional și nu poate analiza hotărârile emise de B.O.R. prin care recurentului i s-a aplicat sancțiunea caterisirii.

Dreptul pretins de recurentul nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din CEDO, deoarece procedura urmată de recurent nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată civile, chiar și în situația în care, se contestă, după cum afirmă acesta, doar nelegalitatea și nulitatea hotărârilor bisericești, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

Recurentul-reclamant susține că instanțele civile sunt competene material să judece acțiunile împotriva hotărârilor instanțelor bisericești atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanțelor bisericești pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, însă nu aduce niciun argument juridic în combaterea considerentelor pentru care prima instanță a pronunțat soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

De asemenea, a mai reținut Curtea de Apel, că instanțele judecătorești nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun. Mai mult, dreptul pretins de reclamant nu constituie un "drept civil", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din CEDO, deoarece procedura urmată de reclamant nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecata civile, chiar și în situația în care se contestă, cum afirmă reclamantul, doar nelegalitatea și nulitatea hotărârilor bisericești, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

Dreptul pretins de recurentul-reclamant nu constituie un "drept civil ", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din CEDO, deoarece procedura urmată de reclamant nu se referă la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată civile, chiar și în situația în care, se contestă, cum afirmă reclamantul, doar nelegalitatea și nulitatea hotărârilor bisericești, ca urmare a încălcării regulamentelor proprii, inclusiv în căile de atac.

soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, revizuită și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, dat fiind că a acceptat limitarea lor parțială prin manifestarea libertății individuale și a libertății religioase la data dobândirii calității de membru al clerului.

Controlul judecătoresc solicitat prin acțiune ar constitui o ingerință nelegală în organizarea internă autonomă a unui cult religios recunoscut și în libertatea religioasă a recurentului-reclamant, dar și o încălcare a principiilor constituționale privind laicitatea statului și nediscriminarea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice pe motive de credință religioasă.

a Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

Corect a observat curtea de apel că limitarea accesului la instanță în aceste situații este justificată și a fost aleasă în mod liber de reclamant la intrarea în categori ile reglementate de aceste acte și că jurisprudența CEDO nu garantează un acces absolut la tribunale, ci permite marja de apreciere a statului, justificată, în cazul de față, de respectarea principiului autonomiei cultelor.

Controlul judecătoresc solicitat prin acțiune ar constitui o ingerință nelegală în organizarea internă autonomă a unui cult religios recunoscut și în libertatea religioasă a recurentului-reclamant, dar și o încălcare a principiilor constituționale privind laicitatea statului și nediscriminarea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice pe motive de credință religioasă.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, republicată:

"(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.

(4) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.

(5) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional."

De asemenea, la art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, se prevede:

"(6) în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile."

În mod corect a reținut prima instanță că aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea cultelor de a avea propriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare și canonice. Instanțele judecătorești nu sunt, astfel, competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

Însăși Legea fundamentală consacră separarea statului de biserică, autonomia cultelor incluzând capacitatea de conducere potrivit statutelor proprii, iar CEDO, în jurisprudența sa, a statuat că existența autonomă a comunității religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 26.10.2000, pronunțată în cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei).

Deși recurentul apreciază că instanțele civile sunt competene material să judece acțiunile împotriva hotărârilor instanțelor bisericești atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanțelor bisericești pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, nu aduce niciun argument în combaterea considerentelor pentru care prima instanță a pronunțat soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

Prima instanță a mai reținut că recurentul-reclamant, deși a recunoscut în răspunsul la întâmpinare, că hotărârile instanțelor biserciești nu sunt atacabile în fața instanțelor judecătorești civile sub aspectul soluționării problemelor de disciplină internă, în speță, acesta contestă tocmai hotărârile instanțelor disciplinară și de judecată eparhiale pronunțate într-o problemă de disciplină internă, care nu implică săvârșirea unor contravenții și infracțiuni. Pentru problema de disciplină internă care a determinat sancționarea recurentului-reclamant cu pedeapsa caterisirii se aplică exclusiv prevederile statutare și canonice de către organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, conform statutelor și reglementărilor proprii.

Prin urmare, instanțele nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

Pe lângă art. 156 alin. (6) din H.G. nr. 53/2008, conform căruia " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanțelor civile ", sunt incidente în cauză și dispozițiile art. 26 din Legea 489/2006, text care a fost supus controlului de constituționalitate din perspectiva accesului la instanță și a fost găsit conform (Decizia 640/2008, Decizia 797/2008, Decizia 448/2011).

instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, precitată).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

Corect a observat curtea de apel că limitarea accesului la instanță în aceste situații este justificată și a fost aleasă în mod liber de reclamant la intrarea în categori ile reglementate de aceste acte și că jurisprudența CEDO nu garantează un acces absolut la tribunale, ci permite marja de apreciere a statului, justificată, în cazul de față, de respectarea principiului autonomiei cultelor.

de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.sub Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Prin urmare, nu se identifică nicio neregul procedurală neregularitate procedurală din Din conținutul acesteia rezultă că prin această hotărâre s-a soluționat o cauză canonică în baza unor dispoziții din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale B.O.R. Prin această hotărâre s-a dispus oprirea reclamantului de la săvârșirea lucrărilor sfinte până la definitivarea procesului penal în care acesta este parte cât și suspendarea acestuia din postul de preot paroh la Parohia L.S.

Se constată astfel că actul atacat de reclamant este o hotărâre adoptată pe baza normelor și regulamentelor bisericești.

Recurentul arată, la pct. l din recurs, că interpretarea instanței de fond dată argumentelor din cererea de chemare în judecată, interpretare strâns legată de prevederile Legii nr. 489/2006, este greșită deoarece s-a considerat că nu poate supune judecății instanței civile problema sa disciplinară.

Susține recurentul că, înainte de prima zi de înfățișare, respectiv în procedura de regularizare, instanța de fond trebuia să solicite părților să se pronunțe asupra competenței generale a instanței, aceasta fiind o excepție de ordine publică, conform art. 129 alin. (2) pct. l C. proc. civ.

Critica este nefondată deoarece, potrivit art. 131 C. proc. civ., verificarea competenței se face la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, iar dacă sunt necesare lămuriri și probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Prin urmare, verificarea competenței instanței nu se face înainte de prima zi de înfățișare, în procedura de regularizare, ci la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

De asemenea, este nefondată și critica recurentului conform căreia instanța de fond ar fi trebuit, în mod obligatoriu, să invoce din oficiu necompetența materială generală a instanței.

Din cuprinsul art. 132 C. proc. civ., rezultă că atât părțile, cât și instanța, din oficiu, pot pune în discuție competența acesteia.

Or, în speță, excepția inadmisibilității acțiunii ce rezultă din necompetența generală a instanțelor judecătorești a fost invocată de intimatele-pârâte Mitropolia Ardealului și Patriarhia Română prin întâmpinare.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției necompetenței generale, recurentul se află în eroare când susține că prima instanță nu ar fi pus în discuție această excepție.

Din actele dosarului rezultă că la primul termen de judecată din 01.10.2018, termen la care s-a și soluționat acțiunea, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilitații acțiunii ce rezultă din necompetența materială generală a instanțelor în soluționarea prezentei cauze, fiind consemnate atât concluziile pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei cât și cele formulate de apărătorul reclamantului.

Referitor la dezlegarea dată excepției, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o judicioasă aplicare și interpretare a legii considerând că cererea de anulare a unor acte emise de pârâți în materie de disciplină internă bisericească nu sunt cenzurabile de instanțele de judecată.

Pe lângă art. 156 alin. (6) din H.G. nr. 53/2008, conform căruia " În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplina internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanțelor civile ", incidente în cauză și dispozițiile art. 26 din Legea 489/2006, text care a fost supus controlului de constituționalitate din perspectiva accesului la instanță și a fost găsit conform (Decizia 640/2008, Decizia 797/2008, Decizia 448/2011).

Corect a observat curtea de apel că limitarea accesului la instanță în aceste situații este justificată și a fost aleasă în mod liber de reclamant la intrarea în categori ile reglementate de aceste acte și că jurisprudența CEDO nu garantează un acces absolut la tribunale, ci permite marja de apreciere a statului, justificată, în cazul de față, de respectarea principiului autonomiei cultelor.

Din actele dosarului rezultă că la primul termen de judecată din 01.10.2018, termen la care s-a și soluționat acțiunea, instanța a pus în discuția părților această excepția inadmisibilitații acțiunii ce rezultă din necompetența materială generală a instanțelor în soluționarea prezentei cauze, fiind consemnate atât concluziile pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei cât și cele formulate de apărătorul reclamantului.

La al doilea punct din calea de atac, recuentul critică soluția primei instanțe, invocând iarăși că a contestat doar modul de aplicare (încălcarea) de către instanțele de judecată canonice a prevederilor regulamentului propriu al instanțelor de judecată bisericească.

Aprecieazâ recurentul, că instanțele civile sunt competene material să judece acțiunile împotriva hotărârilor instanțelor bisericești atunci când se invocă nulitatea hotărârilor instanțelor bisericești pentru nerespectarea propriului regulament de judecată, însă nu aduce niciun argument în combaterea considerentelor pentru care prima instanță a pronunțat soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

> Potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa și regimul general al cultelor, republicată:

"(1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.

(6) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.

(7) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional."

De asemenea, la art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, se prevede: "(6) în virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, și a competențelor specifice lor, instanțele de judecată bisericească soluționează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanțelor bisericești la toate nivelurile nu sunt atacabile în fața instanțelor civile." în mod judicios a reținut prima instanță, în motivarea sentinței, că aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea cultelor de a avea pr.opriile organe de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, prin aplicarea în mod exclusiv a prevederilor statutare și canonice. Instanțele nu sunt, astfel, competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

însăși Legea fundamentală consacră separarea statului de biserică, autonomia cultelor incluzând capacitatea de conducere potrivit statutelor proprii, iar CEDO, în jurisprudența sa, a statuat ca existența autonomă a comunității religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 26.10.2000, pronunțată în cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei).

Prima instanță a mai reținut că recurentul-reclamant, deși a recunoscut în răspunsul la întâmpinare, că hotărârile instanțelor biserciești nu sunt atacabile în fața instanțelor judecătorești civile sub aspectul soluționării problemelor de disciplină internă, în speță, acesta contestă tocmai hotărârile instanțelor disciplinară și de judecată eparhiale pronunțate într-o problemă de disciplină internă, care nu implică săvârșirea unor contravenții și infracțiuni. Pentru problema de disciplină internă care a determinat sancționarea recurentului-reclamant cu pedeapsa caterisirii se aplică exclusiv prevederile statutare și canonice de către organele proprii de judecată religioasă ale cultelor, conform statutelor și reglementărilor proprii.

Prin urmare, instanțele nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele de judecată naționale nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului (Decizia CCR nr. 640 din 10 iunie 2008, Decizia CCR nr. 448 din 7 aprilie 2011, Decizia CCR nr. 403/2016).

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare (Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, precitată).

Pentru a statua în sensul celor arătate în precedent, prin Decizia nr. 403/2016, instanța de contencios constituțional a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

Dreptul pretins de recurentul-reclamant nu constituie un "drept civil", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenție.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în același sens, al inaplicabilității art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunțată în Cauza C. și D. împotriva Republicii Cehe, reținând ca procedura urmată de reclamanți nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată cehe.

Prin hotărârea Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Sindicatul "Păstorul cei Bun"împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 10 ianuarie 2014, după reanalizarea fondului, Marea Cameră a concluzionat că refuzul instanței naționale de a înregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o aplicație a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit căruia comunitățile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit propriului statut.

Prin Decizia nr. 403/2016, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție, privind accesul la justiție. Astfel, potrivit Curții Constituționale, instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

Pe aceeași linie a jurisprudenței s-a pronunțat și Instanța Supremă încă din anul 2000, prin Decizia nr. 3070 din 3 octombrie 2000 a Curții Supreme de justiție, secția Civilă. în motivarea acestei decizii, Curtea Supremă a apreciat că instanțele inferioare, soluționând contestația (privind revocarea unui preot din funcția de protopop) și considerând că se află în fața unui li