ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 378/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 15.02.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu Patriarhia Română și Mitropolia Moldovei și Bucovinei anularea deciziei de caterisire și a celorlalte hotărâri pronunțate în căile de atac formulate.

Prin întâmpinările formulate Mitropolia Moldovei și Bucovinei și Patriarhia Română au invocat inadmisibilitatea cererii motivat de necompetența generală a instanțelor în soluționare litigiului de față conform art. 26 din Legea nr. 489/2006.

La termenul din data de 04.09.2018 instanța a pus în discuție excepția invocată dar și excepțiile invocate de reclamant prin notele depuse pentru acest termen.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 101/2018, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Patriarhia Română și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, ca inadmisibilă.

De asemenea, a respins ca inadmisibile excepțiile de nelegalitate invocate.

Totodată, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Iași a promovat recurs reclamantul A., care vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a arătat că instanța de fond a procedat nelegal la termenul de judecată din data de 4 septembrie 2018, încălcând dreptul la apărare, având în vedere că acesta a fost pus în imposibilitatea de concluzii în cauză prin respingerea cererii de amânare formulată de reprezentantul ales al reclamantului.

Apreciind că pronunțarea săvârșită de instanța de fond în aceste condiții s-a înfăptuit cu încălcarea de către instanță a principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil ceea ce atrage nulitatea hotărârii, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Mai departe, recurentul a susținut că nelegalitatea sentinței în ceea ce privește ordinea de soluționare a excepțiilor invocate în cauză.

Apreciază recurentul că, deși este adevărat că în principiu excepția necompetenței instanței primează în ordinea soluționării excepțiilor, prezenta cauză prezintă o particularitate, respectiv excepția nelegalității dispozițiilor art. 156 alin. (6) din Statutul BOR aprobat prin I-I.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și, subsecvent, a neconstituționalității dispozițiilor art. art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care îngrădesc dreptul de a invoca nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ pe cale de excepție, vizau tocmai acest aspect al necompetenței instanței din prezentul litigiu, constituindu-se astfel în chestiuni prealabile ce trebuiau soluționate înaintea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, și nu invers.

Pentru a putea proceda astfel, instanța de fond a făcut o calificare nelegală a excepției inadmisibilității invocate de intimați prin întâmpinare, fără a o pune în discuția părților și a da posibilitatea contestatorului de a se apăra.

În continuare se arată că prima instanță a respins acțiunea pe excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești fără a cerceta fondul litigiului dedus judecății. Această soluție încalcă dreptul contestatorului la liberul acces la justiție, drept garantat de Constituția României art. 21 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. In același timp necercetarea fondului determina imposibilitatea de plano a oricărui control judiciar în recurs cu privire la admisibilitatea acțiunii introductive de instanță.

Or, încălcarea regulilor de procedură menționate sunt prevăzute sub sancțiunea nulității [art. 174 alin. (1) C. proc. civ..], ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că, pentru a ajunge la această soluție, instanța de fond a recurs la un sofism prezentând ca și temei al admiterii excepției dispozițiile art. 26 din Legea nr. 489/2006, conform cărora "pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice" (alin. (2), interpretându-1 greșit textul legii în sensul în care o instanță judecătorească ar fi necompetentă într-un asemenea litigiu. Or, ceea ce stipulează dispoziția legală evocată este doar faptul că existența și sancțiunea unei abateri disciplinare în materie este data exclusive de statutele și canoanele cultului și nu faptul că o persoană vătămată printr-o decizie care nu respect tocmai statutele și canoanele cultului nu ar putea fi contestată la o instanță civilă (cum este, de altfel, și cazul în speță).

În concluzie, recurentul a opinat în sensul că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, deși permit cultelor să aibă organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii și stipulează că pentru asemenea litigii sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice (alin,2), nu limitează (și nici nu ar avea cum, o asemenea limitare fiind' neconstituțională) accesul persoanei nemulțumite de deciziile pronunțate în jurisdicția administrativă specială la o instanță statală independentă.

Față de aceste a solicitat admiterea recursului casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă intimata-pârâtă Patriarhia Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond.

În esență a susținut că în ceea ce privește necompetența generală a instanțelor judecătorești de a soluționa prezenta cauză, susține că art. 156 alin. (6) din Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române prevede, în virtutea autonomiei cultelor și a competențelor specifice lor, faptul că hotărârile instanțelor de disciplină și judecată bisericească nu sunt supuse controlului instanței civile. În acest sens invocă și art. 29 alin. (3) și alin. (5) din Constituția României din care rezultă laicitatea statului și separația dintre stat și biserică.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 14 octombrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ.

Poblema juridică disputată în speță vizează necompetența generală a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzelor, respectiv aplicarea legii nr. 554/2004 în contextul existenței unor norme derogatorii reglementate prin dispozițiile art. 26 din legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și H.G. nr. 898/2008 sau altfel spus, calificarea aspectelor contestate ca fiind probleme de disciplină internă ale cultelor religioase.

Preliminar, Curtea reține că actul atacat de reclamant este adoptat pe baza normelor și regulamentelor bisericești.

Din probatoriul administrat a rezultat că recurentul-reclamant A. a avut calitatea de preot iar prin actele contestate s-a dispus iar apoi s-a confirmat sancționarea acestuia cu pedeapsa caterisirii (pierderea preoției pentru totdeauna și a posibilității ocupării unui post neclerical în activitățile bisericești) prevăzută de art. 5, capitolul B, alin. (1), lit. b) din Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 11, 28 alin. (1), (34) alin. (1) lit. a) și b) din Regulament cu reținerea circumstanțelor agravante prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. b), f) și g) din Regulament.

Referitor la excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, analizând natura actului atacat, instanța de fond a observat că decizia de caterisire și a celorlalte hotărâri pronunțate în căile de atac formulate este un act de organizare internă a unei structuri bisericești.

Or, validarea, punerea în aplicare sau cenzurarea unui asemenea act, cade în competența exclusivă a organelor interne ale Bisericii Ortodoxe Române, așa cum rezultă din Statutul său de organizare și funcționare (art. 58 din Statutul B.O.R).

Astfel, controlul judecătoresc ar constitui o ingerință nepermisă în organizarea internă a unui cult religios recunoscut de lege, dar și o încălcare a art. 29, alin. (3) și (5) din Constituția României: Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii (...) cultele religioase sunt autonome față de stat și de bucură de sprijinul acestuia.

Aceste norme constituționale definesc principiul autonomiei cultelor și reprezintă o dovadă a faptului că legiuitorul a înțeles să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ceea ce privește modul lor de organizare și funcționare.

Și Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor cuprinde dispoziții în acest sens: -art. 8 prevede: (1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice .

(3) Cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși .

-art. 26 dispune: (1) Cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.

(2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.

(3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.

Toate aceste reglementări sunt în deplin acord cu dispozițiile art. 9, alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit cărora libertatea religioasă nu poate face obiectul unor restrângeri decât în ipoteza în care se impun măsuri pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altor persoane.

Rezultă astfel că în cauză, nefiind vorba despre contravenții sau infracțiuni, singurele cazuri în care se poate aplica legislația de drept comun, actul contestat nu poate fi supus controlului instanțelor judecătorești, competența cu privire la acesta revenind exclusiv organelor proprii de disciplină bisericească.

Interpretarea în acest mod a normelor legale arătate mai sus nu este de natură a aduce atingere principiilor constituționale referitoare la liberul acces la justiție și la egalitatea în drepturi.

Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că aceste principii fundamentale nu sunt încălcate. S-a reținut de către instanța de contencios constituțional faptul că instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte, apreciindu-se că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.

S-a mai reținut că personalul clerical din cadrul unor culte se află în situații diferite față de cetățenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice și canonice speciale iar ceilalți cetățeni se supun normelor juridice cu caracter general de aplicabilitate.

Legat de principiul egalității, s-a constatat că în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamente juridice diferite, justificate obiectiv și rațional, pentru situații diferite, în speță tratamentul diferit fiind justificat prin statutul diferit al membrilor clerului (Decizia nr. 640/2008 a Curții Constituționale).

Printr-o altă decizie (448/2011), Curtea Constituțională a statuat că principiile autonomiei și unității cultului nu ar mai fi respectate dacă instanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare.

Aceste considerente au fost reiterate de Curtea Constituțională și în ultima decizie pronunțată cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (2), art. 23 alin. (1) și (2) și art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 489/2006, respectiv prin Decizia nr. 403/2016 în care Curtea Constituțională s-a raportat inclusiv la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un "drept civil", care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenție. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în același sens, al inaplicabilității art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunțată în Cauza E Dudova și Zdenek D împotriva Republicii Cehe, reținând că procedura urmată de reclamanți nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în fața instanțelor de judecată cehe.

În raport de toate aceste considerente, este lipsită de relevanță opinia formulată de către recurent privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor din România, devenit ulterior Legea nr. 489/2006.

În consecință, contrar criticilor formulate, chiar dacă parohiile și consistoriile sunt persoane juridice de utilitate publică, ele nu sunt "autorități publice " în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din legea nr. 554/2004 și nici actele emise de acestea nu sunt acte administrative astfel cum sunt definite de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege.

Față de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Referitor la critica privind aspectul că prima instanță a respins acțiunea pe excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești fără a cerceta fondul litigiului dedus judecății precum nesoluționarea în ordine a excepțiilor invocate cu care instanța a fost învestită, acestea nu pot fi reținute.

Ca regulă generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei (art. 248 alin. (1) C. proc. civ..).

În considerarea acestei reguli doctrinale vor fi rezolvate mai întâi excepțiile referitoare la investirea instanței (excepția de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepția privind lipsa procedurii prealabile și obligatorii) - pentru că "ne apare firesc a se acorda întâietate excepțiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanța a fost investită printr-o cerere care nu îndeplinește condițiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele esențiale - părțile, obiectul sau semnătura"

Urmează să fie soluționată apoi excepția de necompetență care este de ordin publică când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești - competență generală, când pricina este de competența unei instanțe de alt grad - competență materială, și când pricina este de competență unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, competență teritorială exclusivă, S.S.M.D.

Or, pentru determinarea ordinii în care instanța se pronunță asupra excepțiilor procesuale invocate concomitent, trebuie avut în vedere, pe de altă parte, criterial impus de legiuitor în art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, criteriul propus de doctrină. De la caz la caz ordine se determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele, atunci când unul singur nu este suficient pentru demersul propus.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Este adevărat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este cel al dreptului la apărare (art. 13 din noul C. proc. civ.): ambele părți (reclamantul, pârâtul) trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de actele dosarului, de a propune probe în apărare, de a pune în discuție pretențiile părții adverse și de a apela la serviciile unui apărător calificat (avocat, consilier juridic).

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurentul reclamant nu se circumscriu acestui motiv de casare.

În mod eronat se susține că instanța de fond i-ar fi încălcat judecătorului pârât dreptul la apărare.

Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanție procesuală, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, a invocat argumente și a propus probe, pe care instanța de fond le-a analizat și asupra cărora s-a pronunțat motivat.

Împrejurarea că cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare trimisă de apărătorul ales, a fost respinsă, nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalității, instanței de fond, în raport cu caracterul supletiv al dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ. și cu faptul că cererea de amânare nu a fost însoțită de niciun înscris justificativ.

Așadar, părțile au posibilitatea, în virtutea dispozițiilor art. 222 C. proc. civ. să solicite un singur termen pentru lipsă de apărare, iar solicitarea adresată instanței trebuie să fie temeinic motivată, oricare dintre părți putând solicita un termen pentru lipsă de apărare.

Așa cum reiese din cuprinsul sentinței recurate, în cauză, recurentul a depus o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, la data de 4 septembrie 2018, cu o zi înaintea termenului de judecată, cerere care i-a fost respinsă motivat, astfel că nu reprezintă un argument în sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Un alt motiv pentru care nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare, este acela că, potrivit dispozițiilor art. 221 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecății se poate încuviința o singură dată. Din redactarea textului legal, rezultă că judecătorul nu este obligat, ci poate, pentru motive temeinice, să amâne cauza.

În acest context, părțile au posibilitatea, în virtutea dispozițiilor art. 222 C. proc. civ. să solicite un singur termen pentru lipsă de apărare, iar solicitarea adresată instanței trebuie să fie temeinic motivată, oricare dintre părți putând solicita un termen pentru lipsă de apărare. Or, în cauza de față, la data de 15 iunie 2018 (fila nr. x ds fond), instanța tocmai pentru a asigura dreptul la apărare al recurentului a amânat pronunțarea la data de 4 septembrie 2018.

Tot nefondată se vădește a fi și mențiunea relativ la încălcarea principiului contradictorialității.

Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

III. Temeiul procesual al soluției date recursului

Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, instanța de fond hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel că nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 101 din 4 septembrie 2018 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.