ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2141/2021

Ședința publică din data de 01 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 decembrie 2017 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuș, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Municipiul Oradea, a solicitat anularea Deciziei nr. 7443/24.10.2017, emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, prin care s-a respins integral cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 și parțial cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 și obligarea acestui pârât la emiterea unei decizii pe fond pentru imobilul (casă demolată și teren) situat în Oradea, județul Bihor, înscris inițial în cf. x Oradea, nr. top. x, 26, 27 conform cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 și cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003.

Prin sentința civilă nr. 153/CA/2018 - P.I. din 03 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuș, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Municipiul Oradea.

Împotriva sentinței civile nr. 153/CA/2018 - P.I. din 03 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuș, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și ale art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reținând în mod greșit că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu ar rezulta că preluarea abuzivă ar fi avut loc în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Recurenta-reclamantă arată că a depus la dosar autorizațiile de construire și procesele-verbale de recepție care, în opinia sa, dovedesc faptul că pe amplasamentul imobilului solicitat spre retrocedare au fost construite blocuri, în acest sens fiind și planul de amplasament realizat de un expert judiciar, prin care au fost identificate blocurile construite pe parcelele ce fac obiectul cererii de retrocedare.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că din probele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost proprietatea sa, în cauză operând o prezumție de preluare abuzivă, în condițiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării în patrimoniul statului.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 decembrie 2018, intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În opinia intimatului-pârât, actul administrativ atacat este întemeiat pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ca act normativ special în domeniul retrocedării imobilelor care au aparținut cultelor religioase, conform căruia prezumția de preluare abuzivă invocată de recurenta-reclamantă, operează doar în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului român prin act de donație.

Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că imobilul a fost donat statului român, în mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 03 ianuarie 2019, intimatul-pârât Municipiul Oradea, prin Primar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimatul-pârât a învederat, în esență, că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că reclamantei îi revenea sarcina probei cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, însă aceasta nu a făcut dovada prin niciun mijloc de probă că imobilul în litigiu a fost preluat de către statul român în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

5.1. Prin notele de ședință înregistrate la dosarul cauzei la data de 25 ianuarie 2021, recurenta-reclamantă Parohia Romano - Catolică Seleuș a solicitat aplicarea în cauză a dispozițiilor legale privind prezumția legală relativă a preluării abuzive a imobilului în litigiu, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost completat prin art. II din Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013.

5.2. Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei, intimații-pârâți Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare și Municipiul Oradea, prin Primar, au învederat că solicitarea recurentei-reclamante este inadmisibilă, întrucât prevederile art. 4 din Legea nr. 22/2020 se pot aplica doar cererilor de retrocedare aflate în procedura administrativă.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor și apărărilor formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă Parohia Romano - Catolică Seleuș a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, Decizia nr. 7443/24.10.2017, emisă de intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, prin care s-au respins cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 și, parțial, cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003, depuse de reclamantă, cu privire la retrocedarea imobilului situat în municipiul Oradea, județul Bihor, înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Seleuș, nr. top. x, 26, 27. În motivarea deciziei contestate s-a reținut că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Soluționând cauza, instanța de fond a apreciat neîntemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reținând, în esență, că nu au fost administrate probe din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de statul român în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei contestații împotriva deciziilor Comisiei Speciale de Retrocedare, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, instanța de recurs reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Analizând sentința recurată prin raportare la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat.

Soluția instanței de fond nu este însușită de instanța de control judiciar, în raport de modificarea adusă O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020, care vizează regimul juridic al probatoriului în litigiile care intră sub incidența acestui act normativ, legiuitorul urmărind simplificarea dovezii preluării abuzive a imobilului.

Înalta Curte reține că prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și pentru completarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 01 septembrie 2005, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2)".

Din conținutul textului legal mai sus redat, rezultă că legiuitorul a instituit o prezumție legală relativă de preluare abuzivă a bunului, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării acestuia.

Fiind în prezența unei prezumții instituită de legiuitor pentru a ușura dovada nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanțial, instanța de control judiciar reține că în baza art. 6 alin. (1) și (6) din C. civ., această prezumție se aplică pentru viitor atât în raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât și cu privire la efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfășurare la aceeași dată.

Așa fiind, dispozițiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 22/2020, urmează să se aplice pe viitor tuturor cererilor aflate în curs de soluționare la Comisia specială, precum și cererilor aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ în procedura reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, deținătorul imobilului putând răsturna prezumția doar în fața instanței, prin orice mijloc de probă, în condițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru aceste motive, respectând principiul disponibilității și cel al dublului grad de jurisdicție, precum și în vederea asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea efectuării controlului de legalitate al deciziei contestate din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuș, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuș împotriva sentinței civile nr. 153/CA/2018 - P.I. din 03 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2021.