ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 560/2021

Ședința publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București- sectia a VIII-a contencios admistrativ la data de 02.08.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. și DD., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat:

- Ordinului MJ nr. 1472/C/24.05.2017, în ceea ce privește VRS aferentă drepturilor salariale ale tuturor reclamanților pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinului MJ nr. 1487/C/24.05.2017, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanților R. și N. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinului MJ nr. 1488/C/24.05.2017, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanților G. și AA. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016.

- Ordinului MJ nr. 1475/C/24.05.2017, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei C. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinului MJ nr. 2027/C/24.05.2016, în ceea ce priveste VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei Z. pentru perioada 01.06.2016-01.10.2016;

- pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015.

- pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016.

Prin sentința nr. 1010 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale;

(iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. și DD., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

(iv) a anulat în parte:

- Ordinul MJ nr. 1472/C/24.05.2017, în ceea ce privește VRS aferentă drepturilor salariale ale tuturor reclamanților pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 1487/C/24.05.2017, în ceea ce privește VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanților R. și N. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 1488/C/24.05.2017, în ceea ce privește VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamanților G. și AA. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 1475/C/24.05.2017, în ceea ce privește VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei C. pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016;

- Ordinul MJ nr. 2027/C/24.05.2016, în ceea ce privește VRS aferentă drepturilor salariale ale reclamantei Z. pentru perioada 01.06.2016-01.10.2016;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților pe baza unei VRS de 405 RON, pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 și pe baza unei VRS de 445,5 RON, pe perioada 01.12.2015-01.10.2016.

(vi) a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 1010 din 7 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

În motivarea recursului, recurentul-pârât arată că instanța de fond a respins eronat excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în baza art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, reținând că reclamanții au formulat acțiunea cu respectarea termenului prevăzut de lege, care se calculează de la comunicarea ordinului contestat.

În condițiile în care intimații-reclamanți nu au atacat ordinele emise începând cu 9.04.2015, cererea prin care se pretinde modificarea drepturilor salariale pentru o perioadă în care nu s-a parcurs procedura prealabilă în termenul legal, apare ca fiind prescrisă, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, față de temeiul invocat.

Pe fond, în ceea ce privește obligarea MJ la emiterea ordinelor de salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu 09.04.2015, majorată cu 10% începând cu 01.12.2015, recurentul-pârât a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, arătând că la data de 24.05.2018, a fost emis OMJ nr. 2066/C/2018 prin care s-a stabilit în favoarea judecătorilor și asistenților judiciari o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 – 31.12.2017.

Prin urmare, având în vedere că prin OMJ nr. 2066/2018 reclamanților le-au fost acordate drepturile salariale solicitate și chiar mai mult prin aplicarea unei VRS de 463,5 RON, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune au arătat că instanța de fond în mod corect a reținut că nu s-a făcut dovada comunicării către reclamanți a ordinelor de salarizare, astfel încât nu se poate pune în discuție o eventuală parcurgere tardivă a procedurii prealabile, chestiune care, de altfel, nici nu a făcut obiect de analiză în cadrul răspunsului la plângerea prealabilă.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii prin raportare la emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, au arătat că, până în prezent, nu au fost emise ordinele individuale pentru reclamanți, iar ordinul colectiv invocat de recurent nu le-a fost comunicat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, legat de greșita aplicare a legii de către prima instanță prin respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte constată că pârâtul a invocat această excepție raportat la prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 și la lipsa unei contestări de către reclamanți a ordinelor salariale emise începând cu data de 9.04.2015.

Prima instanță a reținut, în primul rând, că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt relevante sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, întrucât textul de lege reglementează procedura prealabilă administrativă, a cărei neîndeplinire în condițiile și termenele prevăzute de lege nu atrage sancțiunea prescripției, ci inadmisibilitatea acțiunii.

Totodată, a reținut că prin ordinele contestate, pârâtul Ministerul Justiției a recalculat drepturile salariale retroactiv, cu începere din data de 09.04.2015, în baza unei valori sectoriale mai mici de 405 RON, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți să pună în discuție corectitudinea acestei recalculări. Reclamanții au formulat plângere prealabilă, înregistrată sub nr. x/2017, prin care au solicitat recalcularea drepturilor salariale cu începere din data de 09.04.2015, pe baza unei VRS de 405 RON, care a fost respinsă de Ministerul Justiției prin adresa nr. x/2017, ca neîntemeiată.

În condițiile în care, în speță nu s-a făcut dovada datei comunicării către intimații-reclamanți a ordinelor atacate, astfel încât să se poată pune în discuție o eventuală parcurgere tardivă a procedurii prealabile, chestiune care, de altfel, nici nu a fost invocată în cadrul răspunsului la plângerea prealabilă, prima instanță a respins excepția prescripției ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că, în realitate, argumentele recurentul-pârât vizează inadmisibilitatea acțiunii, pentru neparcurgerea procedurii plângerii prealabile de contestare a ordinelor salariale emise începând cu data de 9.04.2015, procedură care nu este supusă în cauza de față dispoziției legale referite de recurent, ci art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea – cadru nr. 284/2010 care reglementează procedura de contestare a actelor administrative emise de ordonatorii de credite în stabilirea drepturilor salariale.

Cu privire la acest aspect, se constată că reclamanții aveau atât calea procedurală a contestării ordinelor salariale, situație în care trebuiau să respecte rigorile contestației efectuate în termenul prevăzut de legea specială, cât și calea procedurală a acțiunii de obligare la emiterea unor noi ordine de salarizare, situație în care trebuia respectată doar cerința efectuării unei solicitări pe cale administrativă către pârât.

Or, din petitul acțiunii rezultă că reclamanții au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în constatarea refuzului nejustificat al Ministerului Justiției de rezolvare a cererii de emitere a unor noi ordine de salarizare, prin care să li se recalculeze drepturile salariale cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 și de 445,5 RON pe perioada 01.12.2015-01.10.2016, în temeiul unor prevederi legale și ca efect al hotărârilor interpretative date de Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiate pe decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, situație în care nu era necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

De altfel, prin decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, că dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.

Adică, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă categoriile de drepturi reglementate de lege ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații fiind aplicabil dreptul comun, care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite. Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile.

Deși decizia pronunțată în interesul legii priveste relația dintre angajator și angajați, considerentele acestei decizii sunt incidente și în cazul Ministerului Justiției care, în exercitarea atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, emite ordine prin care stabilește cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanții, având atribuții partajate în acest domeniu cu angajatorul, tribunal/curte de apel (căruia îi revine obligația de plată a salariilor astfel stabilite).

Cât privește susținerile referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare individuale pentru fiecare reclamant judecător, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON pe perioada 09.04.2015-01.12.2015 și de 445,5 RON pe perioada 01.12.2015-01.10.2016.

Ordinul MJ nr. 2066/C/24.05.2018 (la nivelul tuturor instanțelor) pe care se sprijină invocarea incidentului procedural este ulterior pronunțării hotărârii recurate și recunoaște în favoarea reclamanților, începând cu 9.04.2015, o indemnizație brută corespunzătoare unei valori de referință sectoriale mai mari de 405, majorate apoi, de la 1.12.2015, cu 10%.

Emiterea ordinului colectiv, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare brute cuvenite reclamanților, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea.

Socotind ordinul menționat o punere în executare parțială a sentinței recurate, în contextul în care, până la momentul pronunțării prezentei hotărâri, nu s-a făcut dovada emiterii noilor ordinele individuale de salarizare, Înalta Curte nu poate primi excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1010 din 7 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.