ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6117/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 31 august 2015 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat și în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, contestație împotriva actului administrativ pe care l-a identificat sub nr. x/19.08.2015, emis de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră - Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră – Sectorul de Poliție Frontieră Stânca, prin care a solicitat anularea măsurii de interzicere de a intra pe teritoriul României pe o perioadă de 5 ani, pentru încălcarea reglementărilor vamale. Prin sentința civilă nr. 190 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 106 3 din O.U.G. nr. 194/2002, competența de soluționare a cauzei revine acestei instanțe, întrucât măsura contestată a fost dispusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1023 din 25 martie 2016, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că actul contestat este Dispoziția nr. 145913/20.08.2015, emisă de către Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, care este o autoritate publică locală, astfel că sunt incidente normele de competență de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Învestit cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 667/2016 din 11 iulie 2016, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârât prin întâmpinare, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Iași și Curtea de Apel București, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului de competență. Prin Decizia nr. 2836 din 26 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins sesizarea privind pronunțarea unui conflict de competență în cauza privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Frontieră și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Iași, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 133 din C. proc. civ., respectiv cerința prevăzută la pct. 2 al art. 133, referitoare la existența unor declinări reciproce de competență, întrucât în speță cele trei instanțe au procedat la declinarea succesivă, iar nu reciprocă, a competenței de soluționare a cauzei. În consecință, Înalta Curte a dispus restituirea dosarului la Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanță care a formulat sesizarea, pentru a fi îndeplinite procedurile legale în vederea transmiterii cauzei la Curtea de Apel Iași, instanță în favoarea căreia Tribunalul Iași a declinat competența de soluționare a pricinii. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2016. Prin sentința nr. 31/2017 din 21 februarie 2017, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Iași, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat din nou dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului ivit. În acest dosar, pârâta Inspectorul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, indicând faptul că actul a fost emis la nivel central. Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 26 octombrie 2017, fiind soluționată prin sentința nr. 72 din 12 ianuarie 2018.

Hotărârea atacată cu recurs Prin Decizia nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, împotriva sentinței civile nr. 72 din 12.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A., Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Iași, Inspectoratul Teritorial al Poliției De Frontieră Iași - Serviciul Poliției De Frontieră Botoșani și Inspectoratul Teritorial al Poliției De Frontieră - Sectorul Poliției de Frontieră Stânca.

Cererea de recurs înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva Deciziei nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs În considerarea dispozițiilor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte analizând condițiile de admisibilitate ale cererii de recurs, va respinge cererea de față, ca inadmisibilă. Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Înalta Curte va avea în vedere că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pot face obiect al recursului doar hotărârile primei instanțe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanței de apel, fiind delimitată astfel, expres și limitativ, categoria hotărârilor judecătorești supuse acestei căi de atac. În aceste condiții, părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. Din datele speței de față rezultă că recursul a fost promovat împotriva deciziei civile nr. 3961 din 5 octombrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care s-a respins ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, împotriva sentinței civile nr. 72 din 12.01.2018, iar respectiva decizie este definitivă și nu putea fi atacată cu recurs. Cu alte cuvinte, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul a declarat recurs împotriva unei hotărâri definitive, care nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, fiind definitivă, ceea ce este inadmisibil.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 457 alin. (1) și art. 483 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.