ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6116/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 11.04.2016 reclamanta, Administrația Fondului pentru Mediu a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța și în baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.760.401.69 RON reprezentând daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanțarea nerambursabilă acordată, precum și dobânda legală pentru suma acordată, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, calculată de la data plății.

Prin sentința nr. 3074/2016 din 17 octombrie 2016, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a MFP și a Județului Constanța prin Președintele Consiliului Județean Constanța pe care a respins-o ca atare. A respins cererea de introducere în judecată a altor persoane ca neîntemeiată. A respins cererea de suspendare a cauzei formulată de pârâtă, ca nefondată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L și chemații în garanție: STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și JUDEȚUL CONSTANȚA PRIN PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN. A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.996.143,93 RON reprezentând finanțarea acordată și dobânda aferentă conform contractului de finanțare, nr. 643/N din 21.06.2010.

Împotriva sentinței civile nr. 3074/2016 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de fond nu a adus nicio argumentare cu privire la existenta în cuprinsul contractului a unui pact comisoriu de ultim grad, care ar fi permis intimatei să rezilieze contractul și, pe cale de consecință, să solicite direct în instanță restituirea finanțării, instanța de fond, reținând doar faptul că: "aceste măsuri (obligația de informare a intimatei) sunt în concordanță cu prevederile contractului, respectiv art. 6 pct. 6 și pct. 8 care a stabilit în sarcina beneficiarului obligația de a furniza copii ale situației financiare trimestriale și anuale, inclusiv balanțele lunare de verificare ale acestora (...) în 7 zile de la solicitare."

Susține recurenta că instanța de fond nu a argumentat în vreun fel motivele pentru care a respins argumentările societății referitoare la inexistenta unui pact comisoriu expres în contract, care să permită solicitarea repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii de către recurentă a finanțării primite.

Precizează recurenta că AFM a încălcat principiul proportionalității. Reclamanta avea de ales între suspendarea finanțării și rezilierea contractului, iar, mai mult, referitor la această reziliere nu se precizează că intervine fără somație și fără sesizarea instanței de judecată. Principiul proporționalității care prevede că măsurile administrației publice trebuie să fie proporționale, adică trebuie să fie utile, necesare și proporționale.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, apreciază recurenta că în mod eronat instanța de fond a apreciat că atâta vreme cât nu există un raport contractual între societate și chemații în garanție, o asemenea cerere este inadmisibilă.

Această rațiune a instanței de fond este motivată de încadrarea, realizată în fapt de către instanță, iar nu de către intimată, a acțiunii deduse judecații, într-o acțiune în răspundere civilă contractuală.

În acest sens, s-a apreciat că datorită existenței unui contract între societate și AFM, ca și raport juridic de drept material dedus judecății, o cererea de chemare în garanție poate exista doar în situația în care între societate și chemații în garanție ar exista de asemenea raporturi contractuale.

Raționamentul instanței de fond este eronat. Răspunderea civilă contractuală este parte a răspunderii civile, ca și răspunderea civila delictuală.

În ceea ce privește cererea de introducere în cauză a altor persoane, instanța, cu aprecierea eronată a legii, consideră că persoanele menționate nu sunt parte a acestui contract, astfel încât nu se impune introducerea în cauză a acestor persoane în calitate de pârâți, cu continuarea că pârâta trebuie să aibă un interes legitim pe care autoritatea publică are obligația să îi respecte și că această vătămare trebuie să rezulte dintr-un act administrativ sau din refuzul nejustificat al unei autoritari publice.

Pe lângă faptul că aceste afirmații sunt lipsite de o baza legală, chiar daca s-ar presupune că ar avea o bază legală în cazul de față, există un refuz nejustificat al unei autorități publice de a emite sau prelungi autorizația de construire sau certificatul de urbanism.

În ceea ce privește fondul acțiunii, apreciază recurenta că sentința instanței de fond este lacunară câtă vreme instanța de fond reține în argumentarea sa doar faptul că intimata are dreptul să constate rezilierea contractului și să solicite restituirea finanțării, neținând cont de principiul proportionalitatii, care prevede că măsura trebuie să fie necesaraă și proporțională. Menționează recurenta că, atât timp cât este deja dublu penalizată prin faptul că a avut nenumărate dosare cu instituția locală, care i-a blocat întreaga activitate, este penalizată prin faptul că a cheltuit mai mulți bani proprii decât cei primiți de la AFM și prin faptul că nu a realizat proiectul și stă cu lucrările nefinalizate și la ora actuală. Or, urmeză a se observa faptul că, intimata nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor atragerii răspunderii contractuale, iar instanța de fond nu a argumentat în niciun fel respingerea apărărilor recurentei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte hotărârea recurată, și în rejudecare va respinge acțiunea ca neîntemeiată, menținând în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă că, societatea recurentă a fost parte contractantă în contractul de finanțare nerambursabilă nr

.

644/N21.06.2010 încheiat cu intimata-reclamantă, contract ce a avut ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile în valoare de 19.587.167,16 RON reprezentând 44% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile pentru implementarea proiectului "Construire noi capacitate de producere a energieie elctrice - 7 centrale eoliene în Comuna Vulturu Jud. Constanța."

În cadrul executării Contractului, AFM a finanțat o cerere de tragere în valoare de 1.760.401,69 RON, sumă achitată cu OP nr. x/21.12.2011.

Prin prezenta acțiune s-a solicitat restituirea sumei menționate în considerarea faptului că rezilierea contractului a intervenit prin emiterea notificării transmise prin adresa nr. x/29.12.2015.

Prin Sentința recurată, instanța de fond a reținut că, "măsurile dispuse de reclamantă sunt conform prevederilor contractului de finanțare nerambursabilă, respectiv art. 6, art. 8, art. 9 din contract, potrivit cărora se stabilește în sarcina beneficiarului finanțării obligația de a furniza copii ale situațiilor sale financiare trimestriale, semestriale și anuale și să transmită AFM orice altă informație sau documente relevante pentru prezentul contract în termen de maxim 7 zile de la cerere, iar AFM are dreptul să ia măsuri fără punerea în întârziere, sistarea definitivă și rezilierea unilaterală a contractului cu recuperarea sumelor virate către beneficiar. Potrivit art. 9 pct. 9 pct. 3 din contract, în caz de reziliere beneficiarul este obligat la plata de daune interese în cuantum egal cu suma trasă din finanțare".

Instanța de control judiciar observă că, în cuprinsul contractului de finanțare nu este prevăzut un pact comisoriu expres, de gradul IV, astfel încât să opereze rezilierea contractului de finanțare printr-o simplă notificare, fără intervenția instanței și pe cale de consecință să se poată solicita, în mod direct restituirea finanțării.

Astfel, se observă că dispozițiile contractuale sunt în sensul că AFM va notifica beneficiarul în maxim 5 zile de la constatarea unui caz de culpă și în cazul în care deficiențele menționate în notificare nu sunt înlăturate în maxim 30 de zile de la data notificării AFM are dreptul să ia măsuri, fără punerea în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă: sistarea temporară a utilizării finanțării până la remedierea cauzelor care au dus la sistare; sistarea definitivă și rezilierea unilaterală, fără nicio altă formalitate prealabilă a contractului cu recuperarea sumelor virate către Beneficiar.

Pe de altă parte la art. 8.1 se menționează că nerespectarea de către beneficiar a oricăreia dintre obligațiile sale constituie caz de culpă.

Din interpretarea dispozițiilor art. 8.3 din contract se poate observa că nu este vorba de un pact comisoriu de gradul IV, astfel încât rezilierea contractului să intervină fără intervenția instanței,

Acest aspect rezultă din faptul că se instituie o situație alternativă pe care o poate adopta intimata-reclamantă în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de către partea contractantă, câtă vreme se menționează faptul că aceasta are fie varianta sistării temporare a finanțării, fie varianta sistării definitive și rezilierea unilaterală a contractului.

Or, instanța observă că această situație alternativă instituită în favoarea intimatei-reclamante nu imprimă clauzei de la art. 8.3 natura juridică a unui pact comisoriu expres, câtă vreme pentru aceleași cazuri de culpă aceasta are varianta sistării temporare a finanțării până la remedierea cauzelor care au dus la sistare.

Pe de altă parte, instanța de fond, la momentul pronunțării hotărârii recurate, nu a analizat clauza prevăzută la art. 8.3 din contractul încheiat între părți în raport de clauza prevăzută la art. 9.2 din contract, care se referă la încetarea contractului prin reziliere la inițiativa AFM dacă beneficiarul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contract și în situația intervenirii unui caz de culpă prevăzut al art. 8.2. Or, obligațiile prevăzute la pct. 8.2 se referă la cazuri de culpă limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol, diferite de cazurile de culpă generale prevăzute la art. 8.1.

În concluzie, contrar celor reținute de instanța de fond, solicitarea directă a daunelor interese, fără solicitarea rezilierii contractului nu poate fi primită, mai ales în considerarea faptului că daunele interese sunt datorate în cazul neexecutării culpabile a unor obligații asumate de către recurenta-pârâtă, situație care în mod cert trebuie constatată de către instanță.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea introductivă de instanță ca neîntemeiată. Va menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3074/2016 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, respinge cererea introductivă de instanță ca neîntemeiată.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.