Decizia nr. 3944/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 5077/2017 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâtul Județul Constanța, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.049.038,87 RON, reprezentând: - 140.844,75 RON - valoare finanțată la cerere de tragere nr. x/15.04.2011; - 1.107.270,18 RON - valoare finanțată la cerere de tregere nr. x/01.06.2012; - 636.668,66 RON - valoare finanțată la cererea de tragere nr. x/10.06.2013.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 5077 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii și, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâtul Județul Constanța.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta Administrația Fondului pentru Mediu, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.049.038,87 RON. Reclamanta a formulat totodată cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, invocând împrejurarea că, deși la Curtea de Apel București sentința civilă nr. 5077/20.12.2017 apare că i-a fost comunicată, totuși, aceasta nu a fost primită și înregistrată la registratura sa. Acest aspect rezultă din Registrul de intrări al Administrației Fondului pentru Mediu din data de 08.02.2018, dată la care instanța de fond susține că a fost semnată dovada de comunicare. În considerarea celor prezentate, în opinia recurentei-reclamante, neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege se datorează unor cauze obiective, independente de voința sa, motiv pentru care, solicită admiterea cererii de repunere în termenul de recurs. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține, în esență, că sentința de fond este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă reia aspectele particulare ale litigiului, arătând motivele pentru care, în opinia sa, instanța de fond a reținut în mod greșit că Administrația Fondului pentru Mediu nu a dovedit neexecutarea culpabilă a contractului de finanțare de către pârât. Contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta-reclamantă apreciază că, întrucât proiectul ce face obiectul contractului de finanțare nerambursabilă nr. 868/N/10.01.2020 nu a fost finalizat în termenul contractual, respectiv până la data de 31.12.2015, Județul Constanța se află în culpă, încălcând prevederile art. 4.4.1. din contract unde se stipulează că beneficiarul este obligat "să asigure executarea proiectului cu diligența necesară și eficiență, în conformitate cu prezentul contract", supunându-se, totodată, și dispozițiilor art. 5.5.1. din contract, potrivit cărora "nerespectarea de către beneficiar a oricăreia dintre obligațiile/clauzele asumate prin prezentul contract constituie caz de culpă".

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Județul Constanța a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, susținând că nu pot fi reținute argumentele recurentei. Primirea sentinței civile este confirmată de dovada comunicării acesteia, dovadă aflată la dosarul cauzei. Cât privește neînregistrarea sentinței civile în registrul AFM nu este de natură a dovedi faptul că documentul respectiv nu a fost primit. Înregistrarea sau neînregistrarea actelor de procedură în registrul de intrări al AFM este o chestiune ce ține de organizarea internă a instituției și care nu poate avea influență asupra neîndeplinirii actelor de procedură. Arată că, potrivit art. 165 pct. 1 C. proc. civ., "Procedura se socotește îndeplinită: 1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal; (...)". De asemenea, a invocat excepția nulității recursului din dublă perspectivă, a lipsei mențiunii referitoare la numele consilierului juridic care a întocmit cererea de recurs, mențiune prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. și a neîncadrării criticilor de recurs în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestei excepții, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 15.09.2021. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de repunere în termenul de declarare a recursului și asupra excepției tardivității recursului II.1. Analizând cererea recurentei-reclamante Administrația Fondului pentru Mediu de repunere în termenul de recurs, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru considerentele arătate în continuare. În ceea ce privește cererea recurentei-reclamante de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Este de precizat că, potrivit art. 186 C. proc. civ., instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului procedural imperativ. În lumina reglementărilor legale menționate anterior, este cert că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda acest beneficiu doar părții. Astfel, prin motive temeinic justificate, doctrina și jurisprudența arată că înțelege acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute, precum forța majoră. În speță, recurenta a invocat necomunicarea sentinței de fond la data de 08.02.2018, respectiv data imprimată pe dovada de comunicare către aceasta a actului de procedură, aflată în dosarul Curții de Apel București, susținând că, în Registrul de intrări al AFM aferent zilei de 08.02.2018, nu este înregistrată nicio mențiune în acest sens. În contextul prezentat, în conformitate cu dispozițiile enunțate în precedent, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depășirea termenului procedural de recurs, neînregistrarea sentinței civile în registrul AFM, situație invocată în cauza pendinte. Pe de altă parte, analizând dovada de comunicare a sentinței civile nr. 5077/20.12.2017, aflată la dosarul de fond, Înalta Curte constată că acest act de procedură a fost comunicat reclamantei la data de 08.02.2018, dovada de înmânare restituită la dosar, fiind completată de funcționarul delegat al reclamantei, care s-a legitimat cu carte de identitate, a semnat și a aplicat ștampila Administrației Fondului pentru Mediu. În contextul expus, Înalta Curte reține că, neînregistrarea sentinței civile în registrul AFM nu este de natură a dovedi împrejurarea că respectivul act de procedură nu a fost primit de către recurentă, fiind doar o chestiune ce ține de organizarea sa internă, ceea ce înseamnă că motivul invocat de aceasta pentru repunerea în termenul de recurs nu poate reprezenta un caz temeinic justificat, în sensul ipotezei descrise de art. 186 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează instituția repunerii în termen. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile stipulate de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., cererea de repunere în termenul de declarare a recursului fiind neîntemeiată. II.2. Examinând cu prioritate excepția tardivității declarării recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, urmând a o admite, pentru considerentele arătate în continuare. Căile de atac, termenele și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc judecata unui proces. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare." Termenul de 15 zile are caracterul unui termen legal, imperativ și absolut, a cărui încălcare atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac. În speță, sentința atacată a fost comunicată reclamantei la data de 08.02.2018, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (2) C. proc. civ., termenul de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a împlinit la data de 26.02.2018 într-o zi lucrătoare, ceea ce face ca înregistrarea prin poștă a recursului la data de 23.11.2018, să fie realizată peste termenul legal stipulat în acest sens. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite excepția tardivității invocată din oficiu și, pe cale de consecință, va respinge recursul ca tardiv formulat. PENTRU ACESTE MOTIVE,