ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6106/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul sub nr. x/2019 reclamanta societatea A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili anularea Deciziei nr. 126757/21.09.2018, a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.07.2018 și a procesului-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 62 din 22 mai 2019 a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta, a anulat Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.07.2018 și Procesul-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâtă, a obligat pe pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei suma de 5620,77 RON, cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili solicitând admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. coroborat art. 425 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu modificările și completările ulterioare si art. 6 CEDO, art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, pct. 49 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările si completările următoare, art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 220/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare și pct. 18 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1/2016, casarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu consecința înlăturării obligațiilor de plată a sumelor cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite în sarcina D.G.A.M.C.

Consideră recurenta că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci prima instanța și-a insusit în totalitate argumentele intimatei-reclamante.

Menționează recurenta că prima instanță nu a analizat argumentele invocate de D.G.A.M.C., ci a preluat in integralitate textele de lege pe care le-a considerat ca aplicându-se în prezenta cauză, completând apoi considerentele cu argumentele intimatei reclamante din cererea de chemare în judecată, instanța neexprimându-și în niciun fel argumentul juridic.

În opinia recurentei prima instanță a încălcat dreptul la un proces echitabil, precum și principiile dreptului procesual civil, întrucât nu are nicio garanție că argumentele sale au fost examinate de instanță.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, pct. 49M din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările și completările următoare, art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 220/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare și pct. 18 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 4/2016, cu modificările și completările ulterioare, menționează recurenta că în mod nelegal prima instanță a admis acțiunea societății anulând Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.07.2018 și Procesul-verbal nr. x/25.07.2018.

Menționează recurenta că la calculul limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea intimata-reclamantă a utilizat o bază de calcul eronată în sensul că aplică procentul de 20% la impozitul pe profit calculat aferent profitului impozabil și nu aplică acest procent la impozitul pe profit datorat, adică impozitului pe profit aferent profitului ce se impune cu 16% - (minus) impozitul pe profit scutit potrivit art. 19M din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

În concluzie, intimata-reclamantă a aplicat o facilitate fiscală constând în neplata impozitului pe profit în "limita cheltuielilor cu sponsorizarea" la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit scutit conform art. 19M din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (în suma de 161.222 RON). Astfel, acest impozit pe profit în sumă de 161.222 RON, este de la plată, nu este un impozit pe profit datorat către bugetul de stat, motiv pentru care nu poate fi cuprins în baza de calcul a limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. p) din Codul fiscal.

Astfel, în mod legal, pentru diferența stabilită în sumă de 32.244 RON organul de inspecție a emis Dispoziția de măsuri nr. 30/27.07.2018 prin care societatea este obligată să depună declarația rectificativă cod 101 pentru anul 2015.

În ceea ce privește anul 2016, mențioează recurenta faptul că potrivit Registrului de evidență fiscală și a calculelor efectuate de societate la stabilirea limitei cheltuielilor de sponsorizare deductibile rezultă că intimata-reclamantă stabilește că impozitul pe profit este în sumă de 2.043.192 RON și aferent acestuia aplică limita de 20 % rezultând astfel suma de 408.638 RON ca limită de deductibilitate. Concomitent limita de deductibilitate aferentă cifrei de afaceri este în sumă de 640.437 RON. Astfel, societatea stabilește că suma de 389.049 RON este limita deductibilității ce se scade din impozit.

Menționează recurenta că în speță sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, precum și punctul 18 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1/2016.

În concluzie, intimata-reclamantă a aplicat o facilitate fiscală constând în neplata impozitului pe profit în "limita cheltuielilor cu sponsorizarea" la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit scutit conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare în sumă de 470.342 RON.

Astfel, în mod legal, pentru diferența în sumă de 74.479 RON, organul de inspecție fiscală a emis Dispoziția de masuri nr. 30/27.07.2018 prin care societatea este obligată să depună declarația rectificativă cod 101 pentru anul 2016.

În opinia recurentei, hotararea instanței de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în ceea ce privește soluția instanței de obligare a instituției recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5620,77 RON.

În opinia recurentei soluția este nelegală, întrucât Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu se află în culpă procesuală față de intimata -reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie la speța dedusă judecății, motiv pentru care nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta a susținut în primul rând că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină în respingerea tuturor argumentelor invocate atât ca temei de fapt, cât și ca temei de drept, considerentele acesteia fiind lapidare. Din perspectiva acestor critici, subsumate motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorești se vor arata obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părtilor, expunerea sitautiei de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părtilor.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumentele care trebuie să se raporteze, pe de o parte la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. În caz contrar, hotărârea este lipsită de suport probator și legal.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

În acest context, se poate observa că prima instanța nu a analizat argumentele invocate de recurenta, considerentele instanței de fond rezumându-se la o redare în integralitate a textelor de lege pe care le-a considerat ca fiind aplicabile în prezenta cauză, completându-le apoi cu argumentele intimatei reclamante din cererea de chemare în judecată, nefiind evidențiate considerentele proprii ale judecătorului fondului care au fundamentat soluția dată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca validă critica pârâtei în sensul că judecătorul nu a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care să demonstreze că acesta a analizat probele dosarului, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În concluzie, cele reținute conduc la concluzia necercetării cauzei de către instanța de fond.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În consecință, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile 498 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 62/2019 din 22 mai 2019 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.