ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 961/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 04.02.2019, pe rolul Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), a solicitat anularea Deciziei nr. 126757/21.09.2018, a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.07.2018 și a Procesului-verbal nr. x/25.07.2018, emise de pârâtă. Cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că, în perioada 07.05.2018 - 25.07.2018, D.G.A.M.C. - Serviciul de inspecție fiscală nr. 18 - Regiunea Brașov a efectuat un control inopinat în baza adresei ANAF - DGAMC - Serviciul Analiză Risc nr. 183/23.04.2018, ca urmare a analizării așa-ziselor neconcordanțe privind modul de calcul și declarare a cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat înscrise în declarațiile anuale privind impozitul pe profit - D101 pentru anii 2015 și 2016. Prin sentința civilă nr. 62/22.05.2019, așa cum a fost îndreptată prin încheierea camerei de consiliu din 20.08.2019, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a anulat Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.07.2018 și Procesul-verbal nr. x/25.07.2018, acte fiscale emise de pârâtă; a obligat pe pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei A. S.A. suma de 5620,77 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 62/22.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, a declarant recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8) din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 6106/07.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 62/2019 din 22 mai 2019 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 22.01.2022, sub dosar nr. x/2019.

Hotărârea primei instanțe, în fond după casare. Prin sentința nr. 42 din data de 17 martie 2022, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 42 din data de 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține greșita aplicare a prevederilor Codul fiscal cu privire la baza de calcul și limita deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau de mecenat și cheltuielile privind bursele private susținând că, instanța de fond: • nu precizează care este prevederea legală în baza căreia a adoptat definiția impozitului datorat și în baza căreia aceasta a pronunțat soluția respingerii cererii de chemare în judecată - motivul evident fiind acela că o astfel de prevedere legală nu există; • nu aplică în concret prevederile legale ce fac obiectul prezentului dosar, respectiv art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal raportat la art. 194, alin. (a) din vechiul Codul fiscal (în ceea ce privește anul fiscal 2015), precum și art. 25, alin. (4) din actualul Codul fiscal raportat la art. 22, alin. (2) din Codul fiscal (în ceea ce privește anul fiscal 2016). Prevederile legale a căror aplicare și interpretare fac obiectul prezentului dosar și care au fost omise a fi analizate de instanța de fond sunt următoarele: • în ceea ce privește anul fiscal 2015: potrivit prevederilor art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 3 la mie din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat". În același timp, potrivit prevederilor art. 194, alin. (2) din vechiul Codul fiscal, scutirea privind profitul investit în echipamente tehnologice "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă." • în ceea ce privește anul fiscal 2016: potrivit prevederilor art. 25, alin. (4), lit. i) Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 0,5% din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat'. în același timp, potrivit prevederilor art. 22, alin. (2) din Codul fiscal, scutirea privind profitul investit "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă." Așadar, din analiza celor de mai sus se poate observa că nu există diferență în ceea ce privește baza de calcul a celor două noțiuni, motiv pentru care instanța de fond, prin sentința recurată, aplică în mod nelegal normele incidente și adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor privind bursele private prin alterarea formulei de calcul prevăzute de lege, respectiv prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit. În continuare, susține că problema stabilirii noțiunii de "impozit pe profit datorat" a fost deja clarificată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care în Dosarul nr. x/2019, prin Decizia nr. 365/26.01.2022, a respins recursul formulat de aceeași pârâtă DGAMC, confirmând soluția pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în sentința nr. 182/10.07.2019, în sensul că: "În lipsa unor dispoziții exprese, întrucât nu există diferențe în ceea ce privește baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal". Ignorarea, de către instanța de fond, a celor statuate în mod definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin hotărârea menționată (și paragraful citat mai sus), imprimă caracter nelegal sentinței recurate și din perspectiva încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431, alin. (2) C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă greșita aplicare a prevederilor Codul fiscal prin corelarea cu legislația secundară în materie fiscală având în vedere că, prima instanță a reținut că: "În mod corespunzător Curtea constată că societatea reclamantă în mod greșit și-a legitimat metoda de calcul pe exemplul indicat în Normele metodologice, în condițiile în care exemplul în discuție tratează problema singulară a deductibilității cheltuielilor de sponsorizare, în timp ce în cauză problema este una distinctă: anume, cum se aplică limita de deducere în condițiile existentei cumulative a unui profit reinvestit și a unor sponsorizări, ambele urmăndu-și regimul propriu (efectele juridice pe fiecare an fiscal în parte), fără a le combina până la anihilarea reciprocă a efectelor pe care fiecare dintre acestea le produce". În acest sens, precizează că instanța de fond a preluat criticile pârâtei, fără însă a analiza exact normele legale incidente și argumentele societății reclamante din cuprinsul actelor depuse la dosar. Or, pârâta a preluat doar prima parte a afirmației acesteia, referitoare la faptul că aceasta a procedat la fel ca în exemplul din normele metodologice, fără a prelua și detalierea afirmației care clarifică în ce sens societatea a procedat ca în exemplul invocat, respectiv "La fel am procedat și noi, exact ca în exemplul din norme, adică am calculat profitul impozabil la care am aplicat cota de 16% rezultând impozitul pe profit. La acesta am aplicat 20% iar valoarea rezultată am comparat-o cu suma reprezentând 0,5% din cifra de afaceri. Suma mai mică a fost 20% din impozitul pe profit". Cu alte cuvinte, prin afirmația făcută, Societatea a arătat că a respectat exemplul din norme în sensul etapelor calculelor respective: a calculat profitul impozabil, a aplicat cota de impozit în urma căreia a rezultat impozitul pe profit la care a aplicat procentul de 20% la fel ca la punctul 18 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, respectiv ca la punctul 49 1 din Normele metodologice aferente vechiul Codul fiscal, tocmai in vederea respectării art. 25, alin. (4), lit. i) Codul fiscal, art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal și ca să compare suma respectivă cu valoarea reprezentând 0,5%/3 la mie din cifra de afaceri. Prin ultima critică, recurenta-reclamantă susține nelegalitatea sentinței recurate în raport de încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat. Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătura cu soluționarea acestuia din urmă. Textul legal consacră, așadar, efectul pozitiv al lucrului judecat, care împiedică apariția unor soluții contradictorii; astfel, o dată ce o anumită problemă de drept a fost dezlegată de o instanță de judecată, printr-o hotărâre definitivă, o altă instanță nu mai poate da o soluție diferită aceleiași chestiuni. În speță, lucrul anterior judecat îl reprezintă stabilirea bazei de calcul pentru determinarea limitării deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat, iar celălalt litigiu în care s-a dat dezlegarea legală acestei probleme de drept îl reprezintă Dosarul nr. x/2019, în care ÎCCJ a analizat și a dezlegat, cu titlu definitiv, exact aceeași chestiune de drept dedusă judecății în prezenta cauză. Prin Decizia nr. 365/26.01.2022, instanța supremă a stabilit, astfel, că "În lipsa unor dispoziții exprese, întrucât nu există diferențe în ceea ce privește baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal". La termenul de judecată din data de 28.02.2022 din prezenta cauză, în fața instanței de fond a depus la dosar decizia definitivă menționată mai sus, arătând Curții de Apel Brașov că aceasta nu are doar o simplă valoare de practică judiciară, ci are valența unui veritabil efect pozitiv al lucrului judecat, chestiunea dedusă judecății în prezenta cauză fiind practic dezlegată de către instanță în modul arătat. Cu toate acestea, Curtea de Apel Brașov a ignorat dispozițiile art. 431, alin. (2) C. proc. civ., procedând la o analiza proprie, vădit nelegală a problemei juridice deduse judecății, pronunțând o sentință nelegală și din perspectiva arătată în cadrul acestui punct.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 126757/21.09.2018, a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/27.07.2018 și a Procesului-verbal nr. x/25.07.2018, emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.). Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili reținând că, impozitul pe profit datorat de societatea în litigiu este cel rezultat după aplicarea facilității reprezentând profit reinvestit, adică din impozitul pe profit calculat pentru anul 2015, respectiv 2016 se scade impozitul pe profit scutit potrivit art. 19 4 din Legea nr. 571/2003, art. 22 din Legea nr. 227/2015 și rezultă un impozit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizarea, în condițiile în care cheltuielile cu sponsorizarea, efectuate conform prevederilor Legii nr. 32/1994 sunt nedeductibile la calculul impozitului pe profit, conform prevederilor art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 227/2015 (această terminologie fiind utilizată expres la rândul 46 din declarația privind impozitul pe profit, rând care ar avea un caracter eminamente superfluu în lipsa unei legitimări fiscale). Concluzionând, prima instanță a constatat că societatea reclamantă în mod greșit și-a legitimat metoda de calcul pe exemplul indicat în Normele metodologice, în condițiile în care exemplul în discuție tratează problema singulară a deductibilității cheltuielilor de sponsorizare, în timp ce în cauză problema este una distinctă: anume, cum se aplică limita de deducere în condițiile existenței cumulative a unui profit reinvestit și a unor sponsorizări, ambele urmându-și regimul propriu (efectele juridice pe fiecare an fiscal în parte), fără a le combina până la anihilarea reciprocă a efectelor pe care fiecare dintre acestea le produce. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă critică hotărârea primei instanțe din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor Codul fiscal referitoare la baza de calcul și limita deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private, așa cum rezultă din dispozițiile art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal raportat la art. 194, alin. (a) din vechiul Codul fiscal (în ceea ce privește anul fiscal 2015), precum și art. 25, alin. (4) din actualul Codul fiscal raportat la art. 22, alin. (2) din Codul fiscal (în ceea ce privește anul fiscal 2016). În ceea ce privește anul fiscal 2015: potrivit prevederilor art. 21 alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 3 la mie din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat". În același timp, potrivit prevederilor art. 194 alin. (2) din vechiul Codul fiscal, scutirea privind profitul investit în echipamente tehnologice "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă." În ceea ce privește anul fiscal 2016: potrivit prevederilor art. 25 alin. (4), lit. i) Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 0,5% din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat". În același timp, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) din Codul fiscal, scutirea privind profitul investit "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă." Așadar, se poate observa că nu există diferență în ceea ce privește baza de calcul a celor două noțiuni, motiv pentru care inspectorii fiscali, prin masurile dispuse, adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor privind bursele private prin alterarea formulei de calcul prevăzute de lege, respectiv prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 194 alin. (2) din vechiul Codul fiscal. Or, din moment ce ambele noțiuni se raportează la aceeași sintagmă - "impozit pe profit datorat", în mod normal acestea se raportează și la aceeași bază de calcul, respectiv la aceeași valoare, acest lucru fiind în concordanța cu regula de interpretare logică, exprimată prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Astfel, contrar susținerilor organului de control, având în vedere că baza de calcul a limitării deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor cu bursele private nu s-a modificat din 2005 și până în prezent, în mod evident aceasta nu avea cum să fie direct influențată de facilitatea reprezentând scutirea pentru profitul reinvestit (având în vedere că între cele două facilități legiuitorul nu a creat nicio legătură, ambele aplicând-se prin raportare la impozitul pe profit datorat). Așa fiind, Înalta Curte constată că, din moment ce prevederile vechiul Codul fiscal sunt extrem de clare în sensul că limitarea de 20% se aplică impozitului pe profit datorat (astfel cum acesta este inserat la rândul 26 din declarație) și nu la altă bază de calcul (stabilită de organul fiscal în lipsa oricărui temei legal), cum ar fi valoarea de la rândul 46 "impozit pe profit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizare și/sau mecenat și burse private". În acest sens sunt și instrucțiunile de completare a formularului 101, care menționează că "la rândul 47 se înscriu sumele reprezentând cheltuielile cu sponsorizarea și/sau mecenatul, precum și cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii, în limitele și în condițiile prevăzute la art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, din anul curent", fără a stabili o legătură cu valoarea prevăzută la rândul 46 de mai sus, respectiv cu sintagma "impozit pe profit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizarea". În plus, este imposibil de afirmat că limitarea de 20% a deductibilității cheltuielilor cu sponsorizarea și/sau mecenatul și cheltuielile privind bursele private este calculată în funcție de baza de calcul prevăzută la rândul 46 "Impozit pe profit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizare și/sau mecenat și burse private", din moment ce prevederile vechiul Codul fiscal sunt extrem de clare, în sensul că procentul de 20% se aplică la valoarea impozitului pe profit datorat, iar orice interpretare contrara nu reprezintă decât o adăugare la lege. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod greșit echipa de inspecție fiscală a apreciat că inadvertențele constatate au rezultat din faptul că societatea a utilizat la calculul limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea o bază de calcul eronată, prin aceea că a aplicat procentul de 20% la impozitul pe profit calculat aferent profitului impozabil, iar nu aferent impozitului pe profit datorat, cum era corect, impozitului pe profit datorat fiind diferența dintre impozitul pe profit aferent profitului ce se impune cu 16% - (minus) impozitul pe profit scutit potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Cu alte cuvinte, în mod greșit societatea a aplicat o facilitate fiscală constând în neplata impozitului pe profit în "limita cheltuielilor cu sponsorizarea" la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit scutit conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Concluzionând, Înalta Curte constată că atât limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat, cât și scutirea privind profitul reinvestit trimit la același reper atunci când sunt determinate în cuantumul lor, respectiv la "impozitul pe profit datorat", fără ca legislația fiscală sa facă nicio diferențiere între aceste două moduri de calcul. În plus, prevederile fiscale nu prevăd nicio prioritate de aplicare a facilităților fiscale, motiv pentru care în mod greșit susține intimata-pârâtă că prima dată se scade din impozitul pe profit suma cu titlu de scutire de impozit pe profit aferentă investițiilor realizate și abia apoi se aplică procentul de 20% pentru determinarea limitei deductibilității. Din moment ce Codul fiscal (atât Legea nr. 571/2003, cât și Legea nr. 227/2015) și normele metodologice de aplicare a prevederilor Codul fiscal nu conțin nicio interdicție expresă de aplicare concomitentă a celor doua facilități fiscale, rezultă că nu există niciun impediment legal ca recurenta-reclamantă să determine sumele deductibile din impozitul pe profit prin raportare la aceeași bază de calcul, respectiv la aceeași valoare. În lipsa unor dispoziții legale exprese, întrucât nu există diferențe în ceea ce privește baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Concluzionând, Înalta Curte constată că organul fiscal de soluționare a contestației nu a arătat în mod clar și textual de ce interpretarea pe care a reținut-o în legătură cu limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat este cea corectă, susținând doar că reclamanta a aplicat o facilitate fiscală la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit și că sintagma "impozitul pe profit datorat" se referă la o bază de calcul echivalentă cu rezultatul scăderii din impozitul pe profit a sumei reprezentând scutire aferentă investițiilor realizate. Or, așa cum s-a reținut mai sus, legiuitorul nu a precizat care este interpretarea univocă a sintagmei "impozitul pe profit datorat" în situația în care două facilități fiscale se aplică concomitent, astfel încât, în lipsa clarității acestei noțiuni reglementate de Codul fiscal, Înalta Curte constată că, în virtutea principiului in dubio contra fiscum, prevalează interpretarea pe care recurenta-reclamantă a atribuit-o textelor art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, atunci când a stabilit limita deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, iar susținerile și criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe sunt întemeiate și vor fi admise.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamantă, va anula Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscal nr. 30/27.07.2018 și Procesul-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17276,38 RON reprezentând onorariu avocat.