ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 365/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând anularea în totalitate a Deciziei nr. 126756/21.09.2018 privind soluționarea contestației și, pe cale de consecință, anularea în totalitate a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/24.07.2018 și a Procesului-verbal nr. x/24.07.2018.

Prin sentința nr. 182 din 10 iulie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat Decizia nr. 126756/21.09.2018 privind solutionarea contestației administrativ- fiscale, Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/24.07.2018 și Procesul-verbal nr. x/24.07.2018.

Împotriva sentinței nr. 182 din 10 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Procedura derulată în recurs

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Analiza cererii de recurs

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a dat o interpretare eronata dispozițiilor art. 21. alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind vechiul Codul fiscal si art. 21 alin. (4) lit. i) din noul Cod. fiscal, precum si a dispozițiilor art. 19

4

alin, (2) din Legea nr. 571/2003. privind vechiul Codul fiscal, respectiv art. 22 alin. (2) din Legea nr. . 227/2015.

In aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea a reținut eronat că reclamanta a utilizat o bază de date corectă la stabilirea limitei minime a sumelor aferente cheltuielilor de sponsorizare si/sau mecenat deductibile.

De asemenea, Curtea neîntemeiat a apreciat că atât limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare si/sau mecenat, cât si scutirea privind profitul reinvestit trimis la același reper atunci când sunt determinate în cuantumul lor, respectiv la "impozitul pe profit datorat", fără ca legislația fiscală să facă nicio diferențiere între aceste doua moduri de calcul.

Referitor la. constituirea bazei de calcul al limitării sponsorizării de 20% din impozitul pe profit datorat, învederam instanței de recurs faptul ca din înregistrările contabile efectuate de societate nu a rezultat acest aspect, societatea neînregistrând în evidentele contabile suma de 11.102.208 RON. In fapt, aceasta a înregistrat în evidentele contabile doar valoarea impozitului, de plata, adică ceea ce rămâne de plata după scăderea sumelor scutite prin nota contabila 691=4411 astfel cum rezulta din registrul de evidenta fiscala,

Totodată, instanța de fond nu a avut în vedere faptul ca intimata reclamanta a procedat la întocmirea declarației 101"DecIarație privind impozitul pe profit", în conformitate cu instrucțiunile de completare prevăzute de OPANAF nr. 1950/2012 privind aprobarea modelului si conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor și taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă, sărind de la completarea rândului 44.1 la completarea rândului 47 din cuprinsul declarației. 101.

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că societatea. reclamanta dublează baza de calcul folosită pentru determinarea limitei deductibilității cheltuielilor cu sponsorizarea astfel: utilizează cuantumul profitului reinvestit ca bază de calcul în stabilirea limitei deductibilității cheltuielilor cu sponsorizarea și la momentul determinării acestuia (moment la care societatea nu are de plata impozit aferent acesta fiind scutit) cât si ulterior la momentul folosirii rezervelor, moment în care profitul respectiv va deveni impozabil și va fi cuprins din nou în baza de calcul utilizată la determinarea limitei deductibilității cheltuielilor cu sponsorizarea.

Fata de cele de mai sus, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că la calculul limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea societatea utilizează o baza de calcul eronată în sensul că aplică procentul de 20% la impozitul pe profit calculat aferent profitului impozabil - anexa nr. 6 si nu aplica acest procent la impozitul pe profit datorat, adică impozitul pe profit aferent profitului ce se impune cu 16% - impozitul pe profit scutit potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

Mai mult, instanța de fond nu a luat în considerare, faptul că înscrisurile din declarația 101 reprezintă în fapt o centralizare și totodată o cheie de control a modulul de calcul și virare a impozitului pe profit, aceste informații trebuie regăsite până la sumele înscrise în Balanța de Verificare analitică.

Deși reclamanta în susținerea corectitudini aplicării prevederilor legale privind modul de calcul a profitului impozabil, impozitului pe profit datorat si a sumelor scutite din impozitul pe profit datorat, a dezvoltat etapele de lucru cronologic, așa cum se poate observa mai sus la lit. a), b), c) și d) creând o falsă impresie de exactitate și perseverență a operațiunilor evidențiate în contabilitatea societății, învederam instanței de recurs că reclamanta nu a evidențiat în realitate în contabilitate nici impozitul pe profit datorat în suma de 11.007.298 RON nici sumele scutite din impozitul datorat.

În final recurenta susține că contrar aprecierii instanței de fond cu privire la principiului "in dubro contra fiscum, " conform căruia neclaritățile din lege trebuie interpretate în favoarea contribuabililor, s-a arătat instanței de recurs faptul ca sumele impuse ca urmare a neconcordantelor declarative constatate, nu sunt în scopul colectării nejustificate de obligații fiscale la bugetul de stat asa cum susține reclamanta sub diferite forme, ci in vederea aplicării uniforme, unitare si fără a se solicita un regim preferențial prin interpretări vădite, a unor prevederi legale, în fapt cat se poate de clare.

Analizând recursul Înalta Curte reține că în raport de conținutul sentinței de analiza efectuată de judecătorul fondului motivele de critică vizează aspecte punctuale.

În fapt instanța a comparat care dintre cele două interpretări ale textelor de lege - mai sus menționate, respectiv ale reclamantului și ale pârâtului este corectă.

Analizând sentința, Înalta Curte reține că în mod corect s-a purces la interpretarea noțiunii de "impozit pe profit datorat".

Astfel, cum de altfel a susținut și instanța de fond în lipsa unor dispoziții legale exprese, întrucât nu există diferențe în ceea ce privește baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Așadar, in cuprinsul vechiul Codul fiscal, legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care doua facilitați fiscale nu pot fi aplicate în același timp ase vedea prevederile art. 194 alin. (10) din vechiul Codul fiscal potrivit cărora nu se pot acorda doua facilitați fiscale concomitent pentru achiziția de mijloace fixe noi, respectiv scutirea de impozit reinvestit aferenta achiziției acestora si utilizarea metodei de amortizare accelerata pentru aceleași mijloace fixe.

Astfel, este evident ca în baza principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", cele doua facilități fiscale care fac obiectul prezentei analize pot fi aplicate concomitent, din moment ce nu exista o interdicție în acest sens.

Mai mult, vechiul Codul fiscal nu prevede vreo ierarhizare a facilităților fiscale, respectiv o ordine in care acestea trebuiau aplicate, motiv pentru care aplicarea facilitaților fiscale trebuie să se raporteze la aceeași baza de calcul.

Cât privește aplicarea corectă de către instanța de fond a principiului "in dubio contra fiscum", interpretarea - critica pe care recurenta o oferă, se referă la cu totul altceva ocolind esența aspectului.

De altfel, trebuie să se ia în considerare și faptul că legiuitorul a stabilit o limită - scăzută, a deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat, astfel că o nou diminuare a deductibilității această cheltuială ar fi nejustificată.

În aceste condiții în raport de motivele invocate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Ca parte căzută în pretenții recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Cum motivele invocate nu se încadrează în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a-l respinge ca nefondat.

Recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. cuantumul acestora fiind în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 182 din 10 iulie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă DGAMC la plata către intimata-reclamantă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuielilor de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.