ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4259/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat actiune avand ca obiect "anulare rezoluție IJ – Rezoluția nr. 2835/A/7.10.2019, dosar nr. x". Reclamanta a solicitat anularea rezolutiilor emise și pe cale de consecință continuarea verificărilor în vederea tragerii la răspundere a magistratului - judecator B..

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 954 din 6 octombrie 2020 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, având ca obiect "anulare rezoluții emise de Inspecția Judiciară – Rezoluțiile nr. x/21.11.2019 și nr. 2835/A/29.08.2019".

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței atacate și rejudecând cauza în fond anularea Rezoluției din data de 21.11.2019, emisă în dosarul x prin care s-a respins plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 2835/A din data de 07.10.2019, emisă în lucrarea cu nr. x, din data de 29.08.2019, împotriva judecătorului B..

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că soluțiile instanței de fond și a Inspecției Judiciare sunt nelegale și netemeinice, arătând că nefondat s-a reținut prin rezoluția de clasare că în urma verificărilor prealabile nu se pot reține indicii pentru săvârșirea unor abateri disciplinare în sarcina judecatorului reclamat, respectiv că această soluție nu ar fi fost în fapt motivată. Astfel, recurenta a sustinut că în speță judecatorul reclamat ar fi încălcat în mod evident mai multe norme de drept aplicabile, evaluare care nu ar necesita efectuarea unor operațiuni de interpretare, analiză și sinteză și nici realizarea unor construcții juridice.

În continuare, recurenta a făcut o descriere a faptelor pe care le reclamă ca reprezentand abateri disciplinare, menționând și fapte cu caracter penal în privința cărora a precizat că a formulat plângere penală, dar nu împotriva magistratului indicat în plângerea disciplinară. Recurenta a sustinut că s-ar impune continuarea cercetărilor în vederea identificării tuturor abaterilor disciplinare săvârșite de judecatorul indicat în plângerea sa, cu referire la modul de repartizare a dosarelor, respectiv la exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență de către același judecător. Recurenta a trecut în revistă mai multe litigii și elemente de conținut foarte detaliate din litigiile sale cu fratele său și cu alte persoane, referitor la judecata în diferite grade de jurisdictie, dar cu trimitere mai accentuată asupra judecății în apel, la instanță din care face parte judecatorul reclamat, însă tabloul complet al stării de fapt invocate de reclamanta A. acoperă fapte pretins nelegale ale mai multor persoane, atât parțile adverse ale acesteia din litigiile de pe rolul instantelor din județul Bihor, inclusiv cauza strămutată pe raza altei curți de apel, cât și fapte cu conotație disciplinară ori chiar penală care ar putea fi reținute în sarcina persoanelor angrenate într-un fel sau altul în soluționarea litigiilor unde recurenta A. este parte.

În cuprinsul cererii de recurs A. a mai invocat nereguli privind exercitarea unor atribuții administrative, ca președinte de secție, la înregistrarea și repartizarea dosarelor pe completurile de judecată, precizând că judecătorul reclamat trebuia să se abțină de la judecarea acelei cauze înregistrate ca litigiu comercial/litigiu între profesioniști (dosarul nr. x/2013), deși în opinia recurentei acest dosar ar fi trebuit trimis instantei de fond spre rejudecare, iar împrejurarea că soluția Tribunalului Bihor, completul de judecată din care a făcut parte și judecatorul reclamat, a fost răsturnată de Curtea de Apel Oradea în calea de atac nu ar putea să înlăture răspunderea disciplinară a judecătorului de la Tribunalul Bihor pentru gravă neglijență sau rea-credință.

Recurenta A. sustine că aparența de imparțialitate a magistratului reclamat nu mai putea să fie luată în serios în ceea privește soluționarea dosarelor civile în care petenta A. era parte, din cauza istoricului acumulat de aceasta în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor profesionale de către magistratul antementionat si sustine că abaterile discplinare imputabile acestui magistrat se circumscriu acestor stări de fapt, detaliate în plângerea discplinară și în cererea de chemare în judecată din prezenta cauză de contencios administrativ.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Din întregul conținut al cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă se desprinde concluzia că recurenta A. a fost deranjată de numeroasele modificări în compunerea completului A3 apel, pretinzând că ar fi fost exercitate manevre dolosive de către partea adversă, prin intermediul magistratului B., în scopul ca partea adversă să câștige procesul, ceea ce reprezintă o apreciere subiectivă a recurentei în sensul că sub aspect procedural și al aplicării dreptului substanțial judecătorul reclamat ar fi comis nelegalități și ar fi determinat încălcarea multor dispoziții de procedură civilă și din Legea nr. 304/2004 modificată și Legea nr. 303/2004 modificată și republicată, (inclusiv art. 6 din CEDO privind procesul echitabil).

Astfel, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii – Inspecția Judiciară în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, exercitarea acestui drept nu poate însă pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse doar căilor legale de atac, astfel că principiul independenței Justiției protejează autoritatea de lucru judecat ți, direct prin normele constituționale (art. 124-126) care consacră independența judecătorilor ți a Puterii Judecătorești, împiedică orice altă autoritate publică să cenzureze Puterea Judecătorească.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a susținut și instanța de fond, verificările administrative efectuate de Inspecția Judiciară trebuie să respecte astfel principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și cel al autorității de lucru judecat a hotărârilor rămase definitive și irevocabile, astfel cum sunt prevăzute în art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

O consecință firească a interpretării semnifică faptul că, în exercitarea atribuțiilor sale, Inspecția Judiciară trebuie să respecte dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.

Instanța de control judiciar constată că atât intimata-pârâtă Inspecția Judiciară cât și instanța de fond au reținut corect faptul că în actualul context normativ, punerea în discuție a aspectelor sesizate de recurentă, care vizează de fapt chestiuni de judecată, respectiv raționamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării și aplicării textelor de lege incidente în speță, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunțate și prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiție. Așadar, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție valabilitatea actelor întocmite de judecători și pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare.

În acest context, recurenta nu poate solicita Curții de Apel să oblige Inspecția Judiciară la declanșarea cercetării disciplinare prealabile și sancționării disciplinare a unor magistrați, deoarece această interpretare a Legii nr. 317/2004 în forma sa actuală excede atât față de dispozițiile Legii nr. 303/2004, cât și față de prevederile constituționale din art. 134 ce reglementează regimul constituțional al răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

Mai mult decât atât, dreptul de petiționare reglementat de art. 51 din Constituție, respectiv art. 52 din legea fundamentală referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică nu sunt de natură să determine în mod automat angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a unui magistrat împotriva căruia se formulează o plângere pentru modul de instrumentare și soluționare a unui litigiu/dosar.

Pe de altă parte, competența de a decide direct cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, potrivit art. 133 alin. ultim din Constituția României, aparține Înaltei Curți de Casație ți Justiție, prin mecanismul statuat tot de art. 133 din Constituție, anume prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii.

Instanța de control judiciar constată că reaua-credință invocată de recurentă, presupune intenția frauduloasă a magistraților reclamați; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane.

Or, în cauza de față, nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează reaua-credință a judecătorilor la care face referire recurenta, în așa fel încât corect s-a reținut că nu se se pune problema anulării rezoluției atacate și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă analizarea, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 954 din 6 octombrie 2020 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2021.