ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4148/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin actiunea înregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti-sectia a VIII-a în data de 04.05.2018, astfel cum a fost modificată în data de 27.04.2018, reclamantele A., B., C., D., E., F. și petentele G., H., I. au chemat în judecată pe parații Ministerul Justitiei și Directia Nationala de Probatiune, solicitând instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, să dispună:

Prin cererea din data de 13.06.2018, petentele G., H. și I. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, formuland aceleași pretenții ca reclamantele.

Prin cererea înregistrată în data de 21.06.2019, reclamantele A., B., C., D., E., F. au chemat in judecata pe paratii Ministerul Justitiei si Directia Nationala de Probatiune, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunta, să dispună completarea dispozitivului sentintei civile nr. 957/13.03.2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018, cu soluția asupra cererilor referitoare la sporul pentru condiții de munca grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază.

Reclamantele au afirmat ca prin actiunea introductivă si prin cererea modificatoare au solicitat emiterea unui nou ordin prin care să se dispună aplicarea sporului de 15% din salariul de baza, reprezentand spor pentru conditii de munca grele, vatamatoare sau periculoase, precum si obligarea paratei DNP la plata sumelor reprezentand diferente de drepturi salariale restante cu luarea în calcul a sporului de 15% din salariul de bază, reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămatoare sau periculoase. Au sustinut că instanța nu s-a pronuntat asupra acestor cereri.

Prin sentința civilă nr. 957 din 13 martie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de petentele G., H. și I..

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a intervenientelor pe capătul de cerere având ca obiect obligarea paratului Ministerul Justiției la alocarea de fonduri.

A admis în parte acțiunea completată introdusă de reclamantele A., B., C., D., E., F., și cererea de intervenție principală, formulată de petentele G., H. și I., introduse împotriva pârâților Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune.

A respins capătul de cerere având ca obiect anularea Ordinului Ministerului Justiției nr. 603/C/08.2018 ca lipsit de interes.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea paratului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare și capătul de cerere având ca obiect obligarea paratei Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor salariale dintre cele stabilite prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3396/C/30.08.2018 si cele încasate în perioada 01.01.2018-zi, ca rămase fără obiect.

A obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata către reclamante a sumelor reprezentând actualizarea cu inflația a diferenței dintre drepturile salariale stabilite prin Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate în perioada 01.01.2018-zi și dobânda legală aferentă diferenței dintre drepturile salariale stabilite prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3396/C/30.08.2018 si cele încasate în perioada 01.01.2018-zi, ambele calculate de la data scadenței fiecărei diferențe lunare de plată până la data plății efective a diferențelor.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea de fonduri, ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuala activă.

Prin sentința civilă nr. 2344 din 2 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare dispozitiv a sentinței civile nr. 957 din data de 13.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, formulată de petentele A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu intimații G., H., I., Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune și a dispus completarea dispozitivului sentintei civile nr. 957/13.03.2019, pronuntate în dosarul nr. x/2018 cu urmatoarele dispozitii:

"Respinge cererea reclamantilor A., B., C., D., E., F. de emitere a unui nou ordin prin care sa se dispuna aplicarea sporului de 15% din salariul de baza, reprezentand spor pentru conditii de munca grele, vatamatoare sau periculoase, ca neintemeiata."

"Respinge cererea reclamantilor A., B., C., D., E., F. de obligare a paratei Direcția Națională de Probațiune la plata sumelor reprezentând diferențe de drepturi salariale restante cu luarea în calcul a sporului de 15% din salariul de bază, reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, ca neîntemeiată."

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 957 din 13 martie 2019 a formulat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere soluția instanței de fond de obligare a Direcției Naționale de Probațiune la actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate, respectiv la plata dobânzilor legale, cu motivarea că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale privind condițiile răspunderii civile a Direcției Naționale de Probațiune pentru repararea pagubei.

Dreptul comun în materia răspunderii civile a autorității publice îl constituie C. civ., care în art. 1357 alin. (1) prevede următoarele: "Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Dispozițiile speciale în ceea ce privește condițiile răspunderii autorității publice se regăsesc în Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. (1) lit. i) definește noțiunea de "refuz nejustificat" ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane".

De asemenea, art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, definește noțiunea de "exces de putere" ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

Raportat la prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, condițiile răspunderii autorității administrative pentru repararea pagubei, sunt următoarele:

- să existe un drept subiectiv al persoanei care se pretinde vătămată;

- să existe o faptă ilicită a autorității administrative constând în refuzul nejustificat de soluționare a unei cererii referitoare la dreptul subiectiv al persoanei care se pretinde vătămată;

- să existe prejudiciul pretins;

- să existe legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta autorității.

După cum rezultă din documentele depuse la dosarul de fond, înainte de primul termen de judecată acordat în cauză a fost emis OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a fost modificat în sensul solicitat de către reclamante și interveniente, OMJ nr. 603/C/08.02.2018 (a căruia anulare s-a cerut prin cererea de chemare în judecată).

De asemenea, în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în luna septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru reclamante și interveniente, plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 și cele încasate.

În mod greșit instanța de fond a obligat recurenta-pârâtă Direcția Naționale de Probațiune la actualizarea cu indicele de inflație la data plății a sumelor datorate, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile a Direcției Naționale de Probațiune.

În acest sens, arătă că, începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat un drept subiectiv al reclamantelor și intervenientelor, respectiv o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, adică în procent total de aproape 30% din salariul de bază (astfel cum s-a acordat prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018).

Astfel cum a arătat mai sus, OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază intimatele a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 potrivit căruia "Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi (1) Suma sporurilor (L) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, Soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

În ceea ce privește acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, recurenta solicită a se constata caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale, având în vedere că în conformitate cu art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V - Familia Ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională din Legea - cadru nr. 153/2017, sporurile care li se cuvin intimatelor, potrivit legii, nu sunt de 25%, respectiv de 5%, existând posibilitatea ca acestea sa fie stabilite și în procent mai mic, întrucât sunt "până la 25%", respectiv "până la 5%", după cum urmează: "(...) personalul de probațiune beneficiază si de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar (..)".

Mai mult, Direcția Națională de Probațiune în calitate de ordonator terțiar de credite are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 potrivit cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...).

Rezultă așadar că textul nu garantează reclamantei obținerea unui cuantum cumulat al sporurilor în procent fix din salariul de bază, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări:

- încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% și până la 5%;

- interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite".

Arată recurenta că în practica judiciară s-a subliniat pe bună dreptate că "sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 30%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal. Altfel spus, art. 25 alin. (1) din dispozițiile proprii Legii-cadru nr. 153/2017 nu reprezintă un temei valid pentru vreun pretins drept al salariatului la acordarea de sporuri în cuantum de 30% din salariul de bază/indemnizația de încadrare".

Prin urmare, în mod greșit a dispus instanța de fond actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, care, deși reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plății, neexistând o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite la efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În mod similar, recurenta arată că soluția instanței privind obligarea DNP la plata dobânzilor legale este criticabilă având în vedere că acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Or, așa cum am arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu putem vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care solicită să se constate că nu se justifică nici plata acestora.

3.2. Împotriva sentințelor civile nr. 957 din 13 martie 2019 și nr. 2344 din 2 octombrie 2019 au formulat recurs A. în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamanților E., B., F., C., D..

În motivarea recursului formulat împotriva sentinței nr. 957 din 13 martie 2019 recurentele au invocat motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. "Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Prin cererea introductivă s-a solicitat obligarea paratului M.J. la emiterea unui nou ordin prin care sa se dispună aplicarea sporurilor de:

- 15% din salariul de baza, reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase;

- 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică;

- 5% pentru păstrarea confidențialității.

Recurentele au arătat că în mod greșit instanța de fond a interpretat disp. art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Dispozițiile legale invocate prevăd un cuantum maxim de 30% al sporurilor "acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite". Aceasta este singura condiție de plafonare a valorii sporurilor. Atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că, la nivel de ordonator de credite - Ministerul Justiției - prin acordarea tuturor celor trei sporuri cerute către recurente s-ar depăși plafonul maxim de 30% ordonator de credite, apreciază că sunt îndreptățite la plata acestor drepturi salariale.

Exista situații în care nu toate categoriile de angajați din cadrul D.N.P. au dreptul la toate cele trei sporuri menționate, motiv pentru care este evident ca la nivel de ordonator principal de credite pot fi acordate, pentru anumite categorii de angajați, sporuri în cuantum total maxim de 45%.

Prin urmare, rezultă că, în cazul în care salariile de bază depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite și aplicate potrivit dispozițiilor legii-cadru și calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora (mergând până la maximul prevăzut de lege), singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Mai mult, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca obiectul cererii de chemare în judecata, sub aspectul acordării sporurilor, vizează un cuantum maxim al acestora de 30%. Petitul cererii de chemare în judecata este foarte clar, mentionandu-se toate cele trei categorii de sporuri de care ar trebui să beneficieze, respectiv 15% (pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase), 25% (pentru risc și suprasolicitare neuropsihică) și 5% (pentru păstrarea confidențialității).

În aceeași maniera eronată au fost interpretate și disp. art. 4 si 5 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017. Recurentele arată că este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că ordonatorul de credite este suveran în a stabili mărimea fiecărui spor în parte, întrucât legea prevede doar cuantumul maxim al acestora.

La nivelul ordonatorului de credite, Ministerul Justiției, nu exista situații în care angajații care beneficiază de aceste sporuri sa primească un cuantum mai mic decât cel prevăzut de lege. In consecință, toți angajații îndreptățiți să primească sporul de risc si suprasolicitare (25%) și sporul de confidențialitate (5%), primesc în cuantum maxim.

Nici Ordinul nr. 603/C/08.02.2018 si nici Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018 nu menționează că pentru anumiți angajați sporul de risc și suprasolicitare și sporul de confidențialitate se acorda unor angajați în cuantum diminuat față de valoarea maximă prevăzută de lege și nici că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se acorda unor angajați sau se acorda într-un cuantum mai mic decât maximul prevăzut de lege, tocmai pentru a nu se depăși plafonul de 30% ordonator de credit.

Prin hotărârea dată instanța de fond a încălcat disp. art. 6 din Legea nr. 153/2017 potrivit cărora "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii (...) b) principiul nediscriminării în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală (..-)".

Solicitările cu privire la acordarea sporurilor s-au întemeiat pe recomandările de aplicare a prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 emise te M.M.J.S. în ceea ce privește salarizarea personalului din familia ocupațională "Justiție" din anul 2018, precum și pe faptul că nu trebuie să existe o discriminare de salarizare în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

In analiza temeiniciei acestor susțineri, recurenții solicită să se aibă în vedere Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru același grad, gradație, treaptă, funcție se vor avea în vedere și hotărârile judecătorești definitive și/sau irevocabile prin care s-au câștigat drepturi salariale, ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională/în cadrul aceleiași familii ocupationale, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții de muncă.

Intenția legiuitorului prin reglementarea adusa prin Legea nr. 153/2017 a fost aplicarea unitară a legislației în materie și înlăturarea situațiilor de discriminare între aceleași categorii profesionale, prin crearea unei salarizări egale în cadrul acestora.

Susținerile paratului din cadrul întâmpinării formulate în fata instanței de fond și reținute de instanță, în cuprinsul hotărârii recurate, în sensul că dispozițiile art. 25 alin. (1) din actul normativ menționat, fixează doar pragul maxim pentru ordonatorul de credite, pârâtul având libertatea de a acorda sporuri, al cărora cuantum să fie chiar mai mic, contravin scopului pentru care a fost adoptată legea salarizării unitare. Prin aceasta modalitate de punere în practică a legislației se creează situații discriminatorii între categorii de personal ce ar trebui să beneficieze de drepturi salariale egale, toți făcând parte din familia ocupatională "Justiție". Nu se poate reține existența unor modalități de aplicare a legii diferite în cadrul aceleiași familii ocupaționale, principiul consacrat chiar prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

În consecința, aplicarea unitară a legii trebuie făcută de toți ordonatorii de credite din familia ocupatională "Justiție", fără a se crea discrepanțe în cadrul sistemului de salarizare a acestui personal. Acest aspect a fost, de altfel, urmărit și de M.M.J.S., în cadrul recomandărilor făcute curților de apel, ICCJ si M.J.

3.3. În motivarea recursului formulat împotriva sentinței nr. 2344 din 2 octombrie 2019, recurenții - reclamanți au susținut că au arătat și prin acțiunea introductivă de instanța, faptul că în cazul în care salariile de bază depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite și aplicate potrivit dispozițiilor legii-cadru și calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora (mergând până la maximul prevăzut de lege), singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv, ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că, la nivel de ordonator de credite -Ministerul Justiției - prin acordarea tuturor celor trei sporuri cerute către recurenți s-ar depasi plafonul maxim de 30%/ordonator de credite, se apreciază că recurenții sunt îndreptățiți la plata acestor drepturi salariale.

Prin hotărârea dată instanța de fond a încălcat disp. art. 6 din Legea nr. 153/2017 potrivit cărora "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurare de salarii de baza egale pentru munca cu valoare egală (...)".

Solicitările cu privire la acordarea sporurilor s-au întemeiat pe recomandările de aplicare a prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 emise de M.MJ.S. în ceea ce privește salarizarea personalului din familia ocupatională "Justiție" din anul 2018, precum si pe faptul că nu trebuie să existe o discriminare de salarizare în cadrul aceleiași familii ocupationale.

În analiza temeiniciei acestor susțineri, recurenții solicită a se avea în vedere Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru același grad, gradație, treaptă, funcție se vor avea în vedere și hotărârile judecătorești definitive și/sau irevocabile prin pare s-au câștigat drepturi salariale, ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională/în cadrul aceleiași familii ocupationale, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții de muncă.

Intenția legiuitorului prin reglementarea adusa prin Legea nr. 153/2017 a fost aplicarea unitara a legislației în materie și înlăturarea situațiilor de discriminare între aceleași categorii profesionale, prin crearea unei salarizări egale în cadrul acestora.

Interpretarea dată de instanța de fond textelor de lege invocate și aplicarea acestora în prezenta speța, în aceasta modalitate, creează situații discriminatorii între categorii de personal ce ar trebui să beneficieze de drepturi salariale egale, toți făcând parte din familia ocupatională "Justiție". Nu se poate reține existența unor modalități de aplicare a legii diferite în cadrul aceleiași familii ocupaționale, principiul consacrat chiar prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursurilor formulate de reclamante ca nefondate și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

4.2. Recurentele-pârâte A., B., C., D., E., F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcția Națională de Probațiune ca nefondat, arătând că în mod greșit apreciază recurenta-parata ca instanța de fond a făcut o aplicare greșita a normelor de drept material în ceea ce privește soluția de obligare la paratei la actualizarea sumelor datorate cu rata inflației si la plata dobânzii legale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018 au fost stabilite drepturile salariale cuvenite la data de 01.01.2018, în temeiul Legii nr. 153/2017, în sensul că salariul de bază a fost plafonat la nivelul celui din anul 2022, potrivit art. 38 alin. (6) din lege, însă sporurile au fost stabilite prin majorarea celui aflat în plata în decembrie 2017 și nu prin raportare la noul salariu de bază de la nivelul anului 2022.

Pe parcursul judecății cauzei, Ministerul Justitiei a emis Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a modificat Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, în sensul că drepturile salariale ale reclamantelor au fost recalculate, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2018, iar sporurile (de risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidentialitate) le-au fost stabilite prin raportare la salariul de baza aferent anului 2022 și au fost acordate la nivelul maxim de 30% din salariul de bază.

În ceea ce privește plata inflației și a dobânzilor legale, critica recurentei-pârâte DNP este nefondată, instanța de fond a interpretat și a aplicat corect dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Astfel, având în vedere nelegalitatea modului de stabilire a sporurilor prin Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, dar și ca urmare a emiterii Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care se stabilesc drepturile reclamantelor pe care trebuie să le încaseze din 01.01.2018, în mod corect pârâta DNP a fost obligată la acoperirea prejudiciului suferit de titularii drepturilor, prin plata inflației și a dobânzilor sumei datorate recurentelor-reclamante.

În patrimoniul reclamantelor s-a creat un prejudiciu, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, în acest sens fiind necesar a fi avută în vedere și Decizia nr. 2/17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 3 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Deși această decizie a privit acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, s-a reținut, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., că "Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, iar nu și beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului".

Fiind vorba despre o plată datorată salariatului, prin omisiunea emiterii dispozițiilor de salarizare corespunzătoare se creează acestuia un prejudiciu patrimonial și are dreptul la repararea integrală și efectivă a prejudiciului, conform art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să fie încălcat.

Plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), iar actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), dând expresie astel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Cu privire la motivul de recurs invocat de către reclamante în ambele cereri de recurs, referitor la aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte reține că este nefondat, având în vedere faptul că dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, menționează doar nivelul maxim posibil al sporurilor, de 25%, 15%, 5%, și anume un spor de "până la 15%" din salariul de bază pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de "până la 25%" și de un spor pentru păstrarea confidențialității de "până la 5%", aplicate la salariul de bază lunar.

Nivelul concret al sporurilor, însă, este lăsat de legiutor la latitudinea ordonatorului de credite, condiția fiind de a nu se depăși plafonul maxim de 30% pe ordonator de credite, prevăzut de art. 25 din lege, și anume "1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz", astfel că susținerile recurentelor-reclamante sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, "Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator de credite", iar art. 3 alin. (4) din Legea-cadru prevede că "Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu."alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, "Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu".

Sporurile în discuție nu sunt stabilite într-un procent fix, este stabilit doar maximul lor, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior acestui nivelul maxim, având în vedere limita de 30% prevăzută de art. 25 alin. (1) pentru fiecare ordonator de credite.

Cu privire la motivul de recurs invocat în ambele cereri de recurs, referitor la dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte reține că nu poate fi vorba de nicio discriminare față de alți salariați din sistemul bugetar, din categorii profesionale diferite, nefiind în situații comparabile în sensul art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, recurentele nu se află în aceeași situație, îndeplinind funcții și atribuții diferite, fiind supuse deciziei unor ordonatori de credite diferiți.

Prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituțională a subliniat că, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă, în acest sens art. 24 din Legea- cadru nr. 153/2017 stabilind că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII", ca atare stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu, o asemenea soluție legislativă ținând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv "c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală", nici această critică nu poate fi primită, întrucât, potrivit acestui text de lege, doar "salariile de bază" sunt vizate de principiul egalității, nu și celelalte componente ale dreptului salarial, tocmai datorită rolului care revine ordonatorului de credite în sensul acordării sporurilor salariale.

Prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, menționată anterior, Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește critica vizând existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, aceasta nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A. în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamanților E., B., F., C., D. împotriva sentinței civile nr. 957 din 13 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de reclamanții A. în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamanților E., B., F., C., D. împotriva sentinței civile nr. 2344 din 2.10.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 957 din 13 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.