ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6705/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în data de 27.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe parații Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, solicitând anularea în parte a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantei, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite reclamantei cu începere din data de 01.01.2018, în baza Legii nr. 153/2017 și să aloce fondurile necesare plății diferențelor salariale, obligarea pârâtei Direcția Națională de Probațiune la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate, pe perioada 01.01.2018-zi, actualizate cu inflația și cu dobanda legală calculate de la data scadenței fiecarei plăți lunare până la data achitării efective și integrale a diferențelor, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4681 din 14 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în privința capătului de cerere privind obligarea Minuisterului Justiției la alocarea de fonduri. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, au fost respinse capetele de cerere privind anularea în parte a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantei și privind obligarea MJ la emiterea unui nou ordin, ca rămase fără obiect, a fost respins capatul de cerere privind obligarea Ministerului Justitiei la alocarea de fonduri, ca fiind introdus de o persoana fără calitate procesuală activă, și a fost obligată pârâta DNP la plata către reclamantă a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate, pe perioada 01.01.2018-zi, actualizate cu inflația și cu dobanda legala calculate de la data scadenței fiecarei plăți lunare până la data achitării efective și integrale a diferențelor, fiind respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru următoarele motive:

Recurenta arată că în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în luna septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru reclamantă plata "diferenței dintre drepturile salariate cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate".

Recurenta arată că a formulat calea de atac de față, criticând hotărârea pronunțată de instanța de fond sub aspectul actualizării cu indicele de inflație la data plății a sumelor achitate, precum și în ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe, având în vedere că prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., care obligă creditorul la repararea prejudiciului doar în situația întrunirii condițiilor răspunderii civile.

Astfel, în cazul de față, pentru a putea obliga pârâta DNP la actualizarea sumelor datorate cu rata inflației și la plata dobânzilor legale, era necesar ca instanța să fi constatat nelegala emitere a OMJ nr. 603/C/2018, or, aceasta a reținut în considerentele hotărârii contrariul, apreciind că "se impune și acordarea inflației și a dobânzilor legale, dar nu ca urmare a constatării vreunei ilegalități săvârșite la emiterea Ordinului MJ nr. 6031 CI08.08.2018, ci ca urmare a emiterii Ordinului MJ nr. 3396/CI30.08.2018", prin acest din urmă act administrativ fiind majorate sporurile reclamantei, din motive de oportunitate, spre limita maximă prevăzută de lege per ordonator de credite, respectiv 30% din salariul de bază.

Recurenta solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile și, pe cale de consecință, nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflației și nici acordarea dobânzilor legale.

Arată că începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază (astfel cum s-a acordat prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018) și prin urmare lipsește elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existența unei fapte ilicite.

Susține recurenta că OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază intimata-reclamantă a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază, în vederea respectării dispozițiilor art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017.

Cu privire la acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, recurenta a invocat caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale, având în vedere că Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator terțiar de credite, are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...).

Or, oportunitatea se află în strânsă legătură cu puterea discreționară a administrației publice, ceea ce înseamnă facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile aplicabile la cazul concret.

Nu în ultimul rând, recurenta subliniază că limita prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 nu privește fiecare salariat în parte, aceasta fiind stabilită per ordonator de credite, ceea ce întărește și mai mult caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale.

Recurenta reține că actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plății, însă susține că nu există o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor menționate în actul normativ incident, considerent pentru care nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce privește plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Or, așa cum am arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care arată că nu se justifică nici plata acestora.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Recurentul-pârât a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea admiterea recursului și respingerea cererii privind plata diferențelor de drepturi salariale în temeiul OMJ 3396/C/2018 ca fiind rămasă fără obiect.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, intimatei-reclamante i-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite la data de 01.01.2018, în temeiul Legii nr. 153/2017, în sensul că salariul de bază i-a fost plafonat la nivelul celui din anul 2022 (10.002 RON) potrivit art. 38 alin. (6) din lege, iar sporurile au fost stabilite prin majorarea cu 25% a sporurilor obținute în luna decembrie 2017, noile cuantumuri fiind de 1120 RON spor condiții vătămătoare și 697 RON spor suprasolicitare și confidențialitate cumulate.

Înalta Curte constată că, pe parcursul judecății, Ministerul Justitiei a emis Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a modificat Ordinul MJ nr. 603/C/08.08.2018, în sensul că drepturile salariale ale reclamantei au fost recalculate, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2018, iar sporurile i-au fost acordate la nivelul maxim de 30% din salariul de baza (2500 RON suprasolicitare si 500 RON confidențialitate, totalizand 3.000 RON, adica 30% din salariul de baza de 10.002 RON).

Pentru aceste considerente cererea reclamantei de anulare a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 și de emitrere a unui nou ordin a rămas fără obiect, întrucât solicitarile reclamantei au fost rezolvate prin Ordinul MJ nr. 3396/C/30.08.2018.

Criticie formulate de recurentă vizează exclusiv aspectul actualizării sumelor ce i se cuvin reclamantei cu indicele de inflație la data plății, precum și în ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe.

Înalta Curte, analizând motivele de recurs în raport cu dispozițiile legale incidente, constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt dedusă judecății.

În conformitate cu art. 1531 din Noul C. civ. (art. 1084 vechiul C. civ.), pentru repararea prejudiciului suferit, creditorul are dreptul la daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflației damnum emergens (pierderea efectivă), cât și a dobândei legale, lucrum cessans (beneficiul nerealizat).

Natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale, respectiv daune compensatorii.

Este nefondată critica susținută de recurentă, în sensul că nu există o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor solicitate în actul normativ, considerent pentru care nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei și, nefiind vorba de o neexecutare a unei obligații, nu se justifică plata acestora.

Dispozițiile art. 1535 alin. (1) din C. civ. prevăd expres faptul că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

Din interpretarea coroborată a art. 1531 și 1535 din C. civ. rezultă că dobânda legală este datorată indiferent de motivul pentru care creanța nu este plătită la scadență și de existența sau nu a unei culpe a debitorului. În cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu. Dobânda datorată de debitor pentru neîndeplinirea obligației la scadență poartă denumirea de dobândă penalizatoare, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta având un rol sancționator pentru executarea obligației cu întârziere.

Prin raportare la aceste dispoziții legale și văzând prevederile art. 166 din Codul muncii, Înalta Curte constată că pârâtei, în calitate de instituție bugetară implicată în plata drepturilor salariale, îi este imputabilă executarea cu întârziere a creanțelor. Or, în această situație, daunele-interese sub forma dobânzii penalizatoare sunt datorate, fără a fi necesară dovedirea vreunui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză cazul de casare invocat de recurentă, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru care sentința atacată va fi menținută și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 4681 din 14 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.