ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4077/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 08.02.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Amenajarea Domeniului Public 4 S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

(i) anularea Dispoziției obligatorii nr. 242320/25.08.2017 și a Raportului de inspecție economico- financiară nr. 5082/25.08.2017, cu privire la toate măsurile și constatările din cuprinsul acestora ca fiind nelegale și netemeinice;

(ii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest litigiu, constând în onorariu avocat și taxa judiciară de timbru.

1.2. Prin încheierea din data de 10.09.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât și a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017

Prin încheierea de ședință din data de 10.09.2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 785 din 4 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta Amenajarea Domeniului Public 4 S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finantelor Publice, astfel cum a fost precizată;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 97/P/07.12.2017 și în parte Dispoziția nr. 242320/25.08.2017 și Raportul de inspecției economico-financiară nr. 5082/25.08.2017, exclusiv în privința măsurii nr. 3, privind necesitatea reîntregirii patrimoniului prin recuperarea contravalorii amenzii contravenționale;

(iii) a respins în rest cererea, ca nefondată;

(iv) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 785 din 4 martie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta Amenajarea Domeniului Public 4 S.A., iar pârâtul Ministerul Finanțelor a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din 10.09.2018 și a sentinței nr. 785 din 4 martie 2019, pronunțate de aceeași instanță.

3.1. Recurenta-reclamantă Amenajarea Domeniului Public 4 S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, în sensul anulării doar a Măsurii nr. 2 din Dispoziția obligatorie nr. 242320/25.08.2017 și Raportul de inspecție economico - financiară nr. 5082/25.08.2017.

Recurenta-reclamantă susține că sentința cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept materiale.

Astfel, în considerentele sentinței recurate, se reține, pe de o parte, că societății recurente i se aplică dispozițiile O.G. nr. 26/2013, în sensul că exista obligativitatea aprobării bugetului de către Consiliul Local Sector 4 București, în reprezentarea Sectorului 4 al Municipiului București, întrucât s-ar afla în portofoliul de întreprinderi al acestuia din urmă.

Pe de alta parte, deși Sectorul 4 al Municipiului București deține o participație de 99,99% din capitalul social, instanța ignoră dispozițiile Legii nr. 31/1990 precum și dispozițiile din Actul constitutiv al societății, care derogă de la norma de drept invocată anterior.

Comparând aceste susțineri rezultă o contradictorialitate în ceea ce privește considerentele care au condus la adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată în ceea ce privește Măsura nr. 2 din Dispozitia obligatorie nr. 242320/25.08.2017 și a Raportului de inspecție economico-financiară nr. 5082/25.08.2017, emise de către pârâtă. Elementele contradictorii constau în faptul că instanța ignoră cu desăvârșire faptul că societatea este controlată, în mod absolut, de către acționarul majoritar.

Raportat la împrejurarea că AGA este numită de către Consiliul Local al Sectorului 4 al Municipiului București, rezultă că actele care emană de la AGA sunt însușite, până la proba contrară, de către mandantul din prezenta cauză, în speță, Consiliul Local.

În acest sens, recurenta face trimitere la art. 2 din Hotărârea nr. 206/17.08.2017 a Consiliului Local al Sectorului 4 al Municipiului București privind aprobarea Regulamentului AGA și al reprezentantilor la Amenajarea Domeniului Public 4 (A.D.P. 4) S.A., care prevede că "Se mandatează în mod expres reprezentanții Consiliului Local Sector 4 în Adunarea Generală a Acționarilor ai S.C. Amenajarea Domeniului Public 4 (A.D.P. 4) S.A., să aprobe, voteze, modifice și să rectifice toate documentele menționate în Regulamentul prevăzut la art. 1 ."

În ceea privește Măsura nr. 2 dispusă de D.G.I.E.F., pentru netransmiterea bugetului de venituri și cheltuieli către Consiliul Local sector 4, societății i-a fost imputată nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013, în acest sens fiind dispusă măsura supunerii spre aprobare de către societate a bugetului de venituri și cheltuieli către Consiliul Local sector 4, ceea ce contravine dispozițiilor legale.

Pentru a determina dacă prevederile legale sunt aplicabile reclamantei, trebuie stabilit dacă aceasta se încadrează în categoriile de operatori economici la care face referire art. 4 alin. (1) lit. a) - c) din O.G. nr. 26/2013, citat de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013, la care face referire echipa de control din cadrul Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generala de Inspecție Economico-Financiara.

Obligația de a prezenta, în vederea aprobării, bugetul de venituri și cheltuieli organelor administrației publice centrale sau locale, exista numai in cazul operatorilor economici care au obligația de a avea bugetul de venituri și cheltuieli aprobat potrivit art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din O.G. nr. 26/2013.

În conformitate cu art. 4 alin. (1) lit. a), bugetele de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici se aprobă prin hotărâre a Guvernului sau prin hotărâre a consiliului local, județean, respectiv a Consiliului Municipiului București, după caz, inițiate de ordonatorii principali de credite in subordinea, in coordonarea, sub autoritatea sau în portofoliul cărora se afla operatorii economici din categoria prevăzută la art. 1 lit. a) si b).

Potrivit Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, ordonatori principali de credite sunt, printre altele, primarii unităților administrativ-teritoriale, primarul general al Municipiului București, primarii sectoarelor Municipiului București si președinții consiliilor județene.

Arată reclamanta că este societate pe acțiuni deținută în proporție de 99,999873% de Consiliul Local al Sectorului 4 București, cu un număr de 3.064.083 de acțiuni, o acțiune fiind deținuta de ADP, reprezentând 0,000127% din capitalul social.

Ordonatorul principal de credite, Primarul Sectorului 4, nu are atribuții de coordonare în ceea ce o privește, iar aceasta din urmă nici nu se afla în raporturi de subordonare, autoritate sau în portofoliul ordonatorului principal de credite.

Având în vedere că nu se află în subordonarea, coordonarea, autoritatea sau în portofoliul ordonatorului principal de credite, respectiv Primarul Sectorului 4, reclamantei nu îi sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013 și astfel nici obligațiile impuse de art. 6 alin. (1).

Arată că trebuie făcută distincție între categoriile de autorități ale administrației publice locale, Consiliul Local si Primarul Sectorului 4 reprezentând instituții diferite, cu atribuții diferite stabilite de Legea administrației publice locale nr. 215/2001. Mai mult decât atat, Consiliul Local al Sectorului 4 nu are, potrivit prevederilor Legii nr. 273/2006, calitatea de ordonator principal de credite.

Și în caz contrar, rolul ordonatorilor principali de credite este reglementat de Legea nr. 273/2006, care, la art. 22 alin. (1) stabilește că ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin bugetele locale, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, și aproba efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispozițiilor legale.

Reclamanta nu se încadrează în categoria instituțiilor publice, întrucât ordonatorul principal de credite nu îi repartizează credite bugetare, ADP 4 funcționând în baza Legii nr. 31/1990, fără a beneficia de alocari bugetare de la ordonatorul principal de credite, iar singura sursa de venituri a societății provine din desfășurarea activităților comerciale care fac obiectul de activitate al acesteia.

Tot in ceea ce privește Măsura nr. 2, arată că argumentele pârâtului sunt fundamentate pe o interpretare eronata a legii, intrucat bugetul de venituri si cheltuieli a fost aprobat potrivit prevederilor legale aplicabile de către reprezentanții Consiliului Local al Sectorului 4 București in AGA, care au mandate de reprezentare deplin, fiind abilitați sa aprobe bugetul entitatii.

Având în vedere faptul că forma mandatului prin care au fost desemnați reprezentanții Consiliului Local este o hotărâre de consiliu, actele adoptate de reprezentanți, în temeiul mandatului, au aceeași valoare juridică cu actul prin care mandatul a fost acordat, sunt incidente dispozițiile art. 2013 alin. (2) din C. civ.

Or, dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013 prevăd obligativitatea aprobării bugetului de venituri si cheltuieli prin hotararea consiliului local, mandatarea unor reprezentanți ai Consiliului Local, pentru aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli, nu se poate realiza decât sub forma unei hotarari de consiliu local, lucru care s-a întâmplat.

Nu se poate susține ca reclamanta nu a respectat prevederile legale în ceea ce privește întocmirea documentelor, atât timp cât a respectat dispozițiile legale, documentând bugetele pe baza anexelor și prevăzând în mod suplimentar și alți indicatori.

3.2. Recurentul-pârâtul Ministerul Finanțelor și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 10.09.2018, recurentul-pârât a criticat soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, sub ambele aspecte invocate.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în anularea Dispoziției obligatorii nr. 242320/25.08.2017, a arătat recurentul-pârât că soluția de respingere este nelegală, întrucât constatările instanței de fond, potrivit cărora "deși reclamanta nu indică în mod expres faptul că înțelege să solicite anularea deciziei 97/07.12.2007 de soluționare a contestației, acest aspect se desprinde din cererea de chemare în judecată" contravin dispozițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2011 și H.G. nr. 101/2012, care reglementează posibilitatea reclamantului de a solicita exclusiv anularea deciziei de soluționare a plângerii prealabile, în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat de reclamantă ca fiind anularea Dispoziției obligatorii nr. x și a Raportului de inspecție economico-financiară, nefiind pusă în discuție anularea deciziei de soluționare a plângerii prealabile în condițiile Legii nr. 554/2004, în mod eronat instanța de fond a extins cadrul procesual, sub aspectul obiectului cererii de chemare în considerându-se învestită inclusiv cu anularea Deciziei nr. 97/2017.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Raportului de inspecție economico-financiară, arată că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că prin acest raport nu sunt stabilite măsuri în sarcina operatorului economic, acesta având exclusiv rolul de a prezenta constatările inspecției economico-financiară din punct de vedere faptic și legal, fără a stabili, a modifica sau a stinge drepturi și obligații în sarcina operatorului economic.

Recurentul-pârât a criticat și sentința recurată în ceea ce privește soluția de anularea a Măsurii nr. 3, arătând că instanța nu a luat în considerare în motivarea soluției pronunțate prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 1 19/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, cu modificările și completările ulterioare, care au stat la baza măsurii dispuse de organul de inspecție economico-financiară, conform cărora, "Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public".

Conform art. 26 din actul normativ anterior citat "Prevederile prezentei ordonanțe se aplică și altor persoane juridice decât instituțiile publice, dacă aceste persoane juridice gestionează fonduri publice cu orice titlu și/sau administrează patrimoniul public în privința gestionării fondurilor publice și administrării patrimoniului public în cauză".

Prin urmare, din analiza prevederilor legale mai sus invocate, rezultă că persoanele juridice care gestionează fonduri publice și/sau administrează patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară, cu respectarea principiilor legalității, economicității, eficacității, eficienței și regularității.

În acest context, având în vedere că intimata-reclamantă este societate pe acțiuni, în subordinea Consiliului Local al Sectorului 4 București, măsura de recuperare a amenzii contravenționale, dispusă de către organul de inspecție economico-financiară în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 este corectă și întemeiată.

Recurentul-pârât a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului prin care a solcitat respingerea recurului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând încheierea și sentința recurate prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

2.1. Recursul reclamantei Totul Verde S.A. (fostă Amenajarea Domeniului Public 4 S.A.)

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, criticile expuse nu se subsumează decât pct. 8 al acestui articol, urmând a fi analizate din această perspectivă, câtă vreme aspectele referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor instanței de fond sunt în legătură directă cu argumentația subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod.

Pe de altă parte, criticile din recurs se referă exclusiv la măsura nr. 2 din Dispoziția obligatorie nr. 242320/25.08.2017, confirmată prin Decizia MFP nr. 97/2017.

Trecând la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată nefondate.

Măsura nr. 2 dispusă prin Dispoziția obligatorie nr. 242320/25.08.2017 a constat în "Obligarea conducerii ADP să prezinte, de urgență, în vederea aprobării Consiliului Local Sector 4, proiectul de buget venituri și cheltuieli pentru anul 2017, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 5 și art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013".

Recurentei-reclamante i se impută nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013, întrucât nu a transmis bugetului de venituri și cheltuieli către Consiliul Local Sector 4, în termen de 45 de zile de la data aprobării bugetului local, în vederea aprobării, potrivit art. 4 alin. (1) lit. (a) din O.G. nr. 26/2013 și nu a utilizat în perioada 2012 – 2017 formatul și structura bugetului de venituri și cheltuieli și a anexelor de fundamentare aprobate prin OMFP 214/2013, OMFP n.2032/2013 și OMFP nr. 20/2016.

Prin cererea de recurs, recurenta reiterează susținerile din cererea de chemare în judecată, potrivit cărora nu i-ar fi aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013, la care face trimitere art. 6 alin. (1) lit. a) din actul normativ, pe motiv că Primarul Sectorului 4, care este ordonatorul principal de credite în sensul legii, nu are atribuții de coordonare în ceea ce o privește, iar reclamanta nu se află în raporturi de subordonare cu acesta și nici nu se află în portofoliul ordonatorului principal de credite.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor art. 1 și art. 6 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013.

Având în vedere că recurenta-reclamantă este o societate comercială la care statul sau unitățile administrative dețin o participație majoritară, 99,99% din acțiuni fiind deținute de către Consiliul Local Sector 4 București, aceasta face parte dintre subiecții enumerați la art. 1 lit. a)-c) din O.G. nr. 26/2013.

Prevederile art. 6 lit. a) din O.G. nr. 26/2003 menționează explicit că toți operatorii economici dintre cei prevăzuți la art. 1 lit. a)-c), fără nicio deosebire, sunt ținuți să prezinte, în vederea aprobării, bugetul de venituri și cheltuieli "însoțit de anexele de fundamentare, întocmite în conformitate cu prevederile legale în vigoare, organelor administrației publice centrale ori locale, după caz, în subordinea, în coordonarea, sub autoritatea sau în portofoliul cărora se află".

Înalta Curte va înlătura alegațiile recurentei întemeiate pe modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 26/2013, întrucât textul invocat nu are legătură cu obligația legală de prezentare a bugetului (care se regăsește la art. 6, iar nu la art. 4), reglementând exclusiv modalitatea de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli.

În privința obligației de prezentare a bugetului de venituri și cheltuieli, în raport de care s-a constatat încălcarea, prevederile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013, menționează explicit că toți subiecții enumerați la art. 1, categorie din care face parte și reclamanta, au obligația de a prezenta în vederea aprobării bugetul de venituri și cheltuieli organelor administrației publice centrale ori locale, în subordinea, în coordonarea, sub autoritatea sau în portofoliul cărora se află.

Așadar, în executarea acestei obligații a societății, existența unui raport de subordonare/coordonare se apreciază în raport de autoritatea publică locală, iar nu cu privire la ordonatorul principal de credite.

Prin urmare, cu ocazia verificării legalității actului contestat și a identificării titularului obligației de prezentare a bugetului, nu se va avea în vedere conținutul art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013, care privește procedura de aprobare a bugetului, ci conținutul art. 6 alin. (1) al O.G. nr. 26/2013, aplicabil direct situației personale a reclamantei.

În speță, se constată că ADP Sector 4 se află în portofoliul Consiliului Local al Sectorului 4, dat fiind că acesta deține 99,99% din capitalul social al societății, astfel că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține că reclamanta are obligația de a-i înainta Consiliului local bugetul de venituri și cheltuieli, în vederea aprobării.

Urmează a fi înlăturate în concluzie toate susținerile recurentei-reclamante pe marginea aspectelor privitoare la rolul și calitatea ordonatorului de credite, câtă vreme textul care reglementează obligația înaintării bugetului spre aprobare nu face referire la ordonatorul de credite, ci la autoritatea publică centrală/locală.

În ceea ce privește aspectele referitoare la faptul că bugetul a fost aprobat de Consiliul Local, prin participarea acestuia la Adunarea Generală, prin reprezentanți și prin votarea bugetului, Înalta Curte validează raționamentul instanței de fond, reținând, cu priritate, că însuși legiuitorul a prevăzut în mod distinct obligația de prezentare a bugetului de venituri și cheltuieli, spre aprobare, inclusiv în ceea ce-i privește pe operatorii economici la care statul sau unitățile teritoriale dețin o participare principală sau majoritară, deși în mod evident, în considerarea participației pe care o deține, statul desemnează reprezentanți în adunarea generală a societății, iar potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1991, republicat, adunarea generală stabilește bugetul.

Prin instituirea obligației prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013, se stabilește prin lege o garanție suplimentară a legalității întocmirii bugetului de venituri și cheltuieli – pe de o parte prin prezența în adunarea generală în vederea votării bugetului, iar pe de altă parte, prin analiza distinctă efectuată în temeiul art. 6 raportat la art. 4 din O.G. nr. 26/2013.

Nu se poate susține așadar, în mod pertinent, că simpla participare a reprezentanților Consiliului în adunarea generală și votarea bugetului în această calitate, ar reprezenta aprobare de natură a înlocui procedura prevăzută de lege.

Pe de altă parte, legea prevede aprobarea bugetului prin hotărâre a consiliului local, iar simpla participare a reprezentanților consiliului și votarea bugetului în adunarea generală a acționarilor/asociaților nu se finalizează prin hotărâre a consiliului, ci printr-o hotărâre a adunării generale, care are o natură juridică diferită, fiind un act privat, spre deosebire de hotărârile de consiliu local la care face trimitere art. 4 din O.G. nr. 26/2013, care sunt acte de autoritate publică.

Nici faptul că reprezentanții consiliului local în adunarea generală au fost desemnați prin hotărâre a consiliului nu modifică concluzia expusă anterior, atâta vreme cât inclusiv acest mandat de reprezentare nu este emis în regim de putere publică, el vizând exclusiv voința acționarului majoritar în privința exercitării dreptului de vot într-o societate comercială înființată în baza Legii nr. 31/1991 rep.

Pe cale de consecință, câtă vreme O.G. nr. 26/2013 prevede necesitatea adoptării unui act distinct, în regim de putere publică –a unei hotărâri de consiliu local – în scopul aprobării bugetului de venituri și cheltuieli al societății reclamante, lipsa acestuia nu va putea fi înlocuită prin întocmirea unor acte juridice de altă natură.

În ceea ce privește abaterea de la legalitate constatată în legătură cu modalitatea de întocmire a bugetului, se observă că art. 6 alin. (1) din O.G nr. 26/2013 prevede expres că acesta este "însoțit de anexele de fundamentare, întocmite în conformitate cu prevederile legale în vigoare".

Or, atâta timp cât s-a stabilit anterior că recurenta-reclamantă intră sub incidența O.G. nr. 26/2013, aceasta era obligată să respecte formatul prevăzut de OMFP nr. 214/2013, OMFP nr. 2032/2013 și OMFP nr. 20/2016.

Din actele atașate la dosarul cauzei nu rezultă întocmirea bugetelor de venituri și cheltuieli și anexelor de fundamentare, în formatele prevăzute de anexele la actele normative mai sus menționate. Bugetul activității generale 2016, atașat la dosarul cauzei de reclamantă confirmă faptul că acest buget nu respectă formatul impus de lege.

În consecință, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond care a reținut legalitatea măsurii nr. 2 este corectă și se impune a fi menținută.

2.2. Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

În ceea ce privește criticile aduse de pârât soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, sub ambele aspecte invocate, pronunțată prin încheierea de ședință din 10.09.2018, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

Excepția inadmisibilității acțiunii în anularea Dispoziției obligatorii nr. 242320/25.08.2017 a fost corect soluționată de instanța fondului.

Potrivit art. 23 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, împotriva dispoziției obligatorii se poate formula plângere prealabilă în temeiul Legii nr. 554/2004, modificată și completată, iar soluționarea plângerii se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia privind soluționarea plângerii prealabile se contestă la instanța de contencios administrativ competentă, în conformitate cu dispozițiile art. 45 din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 94/2011.

Așadar, obiectul acțiunii în instanță îl constituie anularea Deciziei nr. 97/07.07.12.2017 privind soluționarea plângerii împotriva Dispoziției obligatorii nr. 242320/25.08.2017.

Este adevărat că, formal, intimata-reclamantă nu a indicat în mod expres în petitul cererii că solicită anularea Deciziei nr. 97/07.12.2017, însă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, la cap. II- Plângere prealabilă, face referire la faptul că Decizia nr. 97/07.12.2017 este neîntemeiată, iar din motivarea cererii se desprind inclusiv nemulțumiri cu privire la decizia de soluționare a plângerii prealabile.

Mai mult, la termenul de judecată din data de 10.09.2017, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat că înțelege să conteste și Decizia nr. 97/07.07.12.2017 privind soluționarea plângerii.

În aceste circumstanțe, nu i se poate reproșa instanței încălcarea principiului disponibilității, sub aspectul extinderii obiectului cererii dedus judecății, judecătorul fondului stabilind în mod corect că instanța a fost învestită inclusiv cu cererea de anulare a Deciziei nr. 97/07.07.12.2017 privind soluționarea plângerii.

De asemenea, și excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea Raportului de inspecție economico- financiară nr. 5082/25.08.2017 a primit o dezlegare corectă.

După cum bine a reținut judecătorul fondului, față de împrejurarea că Raportul de inspecție economico-financiară este un act premergător emiterii deciziei prin care s-a soluționat plângerea prealabilă, iar în instanță se atacă decizia, în speță devin incidente dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative.

Nu pot fi primite nici criticile la adresa sentinței nr. 785 din 4 martie 2019, ce privesc exclusiv soluția de anulare a măsurii nr. 3 din Dispoziția obligatorie nr. 242320 din 25.08.2017, față de considerentele reținute de instanța de fond.

Prin recursul formulat nu se aduc în concret critici sentinței atacate, ci se reiterează apărările invocate prin întâmpinarea de la fond, cu referire la omisiunea instanței de a analiza legalitatea măsurii dispuse din perspectiva temeiurilor de drept care au stat la baza adoptării acesteia, respectiv art. 5 și art. 26 din O.G. nr. 119/1999, fără a se avea în vedere faptul că instanța de fond a dispus anularea măsurii nr. 3, reținând că nu mai subzistă motivele pentru care a fost prevăzută în sarcina intimatei-reclamante măsura reîntregirii patrimoniului, prin recuperarea amenzii de la persoanele vinovate de săvârșirea contravenției, dat fiind faptul că actul (procesul-verbal de contravenție nr. x/03.08.2017) prin care s-a constatat existența contravenției și, implicit, vinovăția, a fost desființat definitiv, prin decizia civilă nr. 5340/01.11.2018 a Tribunalului București.

Or, recurentul-pârât nu formulează critici prin care să tindă la a demonstra greșita reținere a efectului puterii de lucru judecat, astfel încât criticile sale formulate în recurs sunt străine de argumentele care au fondat soluția instanței.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea încheierii și a sentinței recurate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) și (8) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legale și temeinice încheierea și sentința recurate, urmând să respingă recursurile formulate de reclamanta Totul Verde S.A. (fostă Amenajarea Domeniului Public 4 S.A.) și pârâtul Ministerul Finanțelor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Totul Verde S.A. (fostă Amenajarea Domeniului Public 4 S.A.) și pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 785 din 4 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.