ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 676/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 1349 C. civ., la plata următoarelor sume de bani:

- 368.173,20 RON reprezentând diferența de bani dintre factura fiscala de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON și suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri;

- 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor cumpărate și distruse de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri;

- 7.088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor;

- 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate;

- 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat, mărfurile neputând a fi valorificate în condițiile legale stabilite de Legea societăților comerciale și Codul fiscal, societatea practicând un adaos comercial de vânzare de 10%;

- 200.000 RON reprezentând daune morale, activitatea societății fiind suspendată din cauza lipsei lichidităților în urma incidentului în baza căruia ne-a fost indisponibilizată marfa și, ulterior, vândută la un preț modic sau distrusă din cauza expirării acesteia.

1.2. La termenul de judecată din 2 august 2017, Tribunalul București a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, conform precizării orale formulate de reclamantă, prin avocat.

1.3. Prin sentința civilă nr. 5570 din 3 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca inadmisibilă.

1.4. Prin decizia nr. 1141 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat;

(ii) a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., a casat sentința civilă nr. 5570/03.10.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.5. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 4198 din 19 iunie 2018, Tribunalul București a dispus următoarele:

(i) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice si a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român;

(ii) a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice;

(iii) a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului următoarele sume: 368.173,20 RON reprezentând diferența de bani dintre factura fiscala de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON și suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri in urma licitației din 31.08.2015, 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor sechestrate și distruse, 7.088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor, 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate, 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat;

(iv) a respins cererea de acordare a daunelor morale (v) a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 16.598 RON.

1.6. Prin decizia nr. 125 din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată și a menținut soluția atacată cu privire la excepțiile formulate.

1.7. Prin decizia nr. 3384 din 3 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția nulității recursului, invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată;

(ii) a respins recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat;

(iii) a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal;

(iv) a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

1.8. Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 iulie 2021, sub nr. x/2017**.

Prin decizia civilă nr. 2 din 7 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis apelul promovat de apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român;

(ii) a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

(iii) a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată;

(iv) a admis în parte acțiunea;

(v) a respins capetele de cerere privind obligarea la plata sumei de 8.410,67 RON, reprezentând contravaloare mărfuri cumpărate și distruse, a sumei de 7.088 RON, reprezentând contravaloare transport marfă, a sumei de 13.360 RON, reprezentând contravaloare chirie, ca neîntemeiate;

(vi) a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 10.878,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată;

(vii) a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 2 din 7 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât invocă greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, învederând că, prin decizia de casare nr. 3384/03.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, care reprezintă un caz particular de răspundere civilă delictuală, fără însă a analiza cauza și sub aspectul împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Arată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal de a porni o acțiune în repararea pagubei. De asemenea, și jurisprudența CEDO a reținut că dreptul de acces la instanță nu este absolut, putând fi limitat, respectiv supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele de prescripție.

Astfel fiind, arată recurentul, cum art. 52 alin. (3) din Constituție nu prevede condițiile în care operează termenul de prescripție, sunt incidente prevederile din legile naționale, referitoare la dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 538 - 542 C. proc. pen.. În raport de aceste prevederi legale, învederează că Ordonanța procurorului dată în dosarul penal nr. x/2014 a fost emisă la 16.10.2015, iar intimata avea dreptul de a formula acțiune, conform art. 541 C. proc. pen., în termen de 6 luni de la acest moment, însă acțiunea a fost depusă la 18.05.2017, cu depășirea termenului amintit.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în nume propriu, recurentul-pârât susține că instanța a omis a se pronunța asupra acestei excepții, care a făcut obiectul cererii de apel. În apel a fost invocată atât excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, în nume propriu. Prin decizia de casare a fost analizată cererea de chemare în judecată doar din perspectiva antrenării răspunderii Statului Român pentru erori judiciare, rămânând ca, în rejudecare, instanța de apel să reanalizeze cadrul procesual și să dispună cu privire la lipsa calității procesuale a Ministerului Finanțelor, astfel că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 501 C. proc. civ., nesocotind limitele casării.

Consideră recurentul-pârât că în speță sunt incidente dispozițiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă, în opinia sa, că în litigiile privind repararea pagubei în caz de eroare judiciară, Ministerul Finanțelor acționează în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu în nume propriu. Și în decizia de casare nr. 3384/03.06.2021 s-a reținut că, în cauză, nu suntem în prezența unui litigiu generat de emiterea unui act administrativ, care ar fi putut constitui o premisă a atragerii răspunderii în litigiu a autorității ministeriale.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile din recurs formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor, atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant al Statului Român, privesc, pe de-o parte, soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune (subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, omisiunea soluționării unei excepții procesuale, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor în nume propriu (subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de recurs referitor la omisiunea soluționării unei excepții procesuale, având în vedere că eventuala validare a acestei critici ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare, făcând de prisos analiza aspectelor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

II.1. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel nu a omis a analiza una dintre excepțiile invocate prin cererea de apel, astfel că nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în nume propriu au fost invocate de pârât prin întâmpinare, în primul ciclu procesual, fiind respinse prin sentința civilă nr. 5570 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, invocate în susținerea excepției.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. Prin decizia nr. 1141 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantei, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe, însă a respins recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, menținând astfel soluția dată celor două excepții procesuale.

În rejudecarea fondului, în al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 4198 din 19 iunie 2018 Tribunalul București a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în nume propriu. Această soluție a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 125 din 23 noiembrie 2018, care a reținut că dezlegarea dată de această instanță prin hotărârea de casare din primul ciclu procesuale (n.r. decizia nr. 1141/28.02.2018) este definitivă, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, în raport de împrejurarea că, în al doilea ciclu procesual, Ministerul Finanțelor nu a reiterat excepțiile pe baza unei alte cauze (n.r. alta decât Legea nr. 554/2004).

Împotriva deciziei Curții de Apel București, Ministerul Finanțelor a declarat recurs, atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român, criticând soluția din apel sub aspectul soluționării celor două excepții. Prin decizia nr. 3384/03.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul astfel declarat, reținând că:

"În primul ciclul procesual instanța de recurs a statuat că instanța de fond a analizat acțiunea din perspectiva prevederilor legii nr. 554/2004 în condițiile în care temeiul de drept al pretențiilor formulate de reclamantă era reprezentat de normele referitoare la răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, a reținut că această excepție a fost invocată tot în raport de prevederile Legii contenciosului administrativ, această normă nefiind aplicabilă în speță.

În fond după casare pârâții au reiterat excepția prin concluziile orale, susținând că nu există niciun raport juridic fiscal între Ministerul Finanțelor Publice și reclamantă. Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, soluția fiind menținută de instanța de apel.

În cadrul deciziei atacate prin prezentul recurs în mod corect s-a reținut că problema calității procesuale pasive a fost soluționată în primul ciclu procesual, iar după casare, pârâtul nu a reiterat această excepție pe baza unei alte cauze, ci a formulat susțineri orale cu privire al această excepție, astfel încât tribunalul a fost nevoit să reamintească limitele casării.

Susținerile recurentului pârât în sensul că avea posibilitatea să pună în discuția instanței, în al doilea ciclu procesual, calitatea sa procesuală dintr-o altă perspectivă nu au legătură cu cererile formulate în fața instanțelor de fond, o excepție a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice într-o acțiune vizând angajarea răspunderii Statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nefiind formulată în cauză. Așa cum a reținut instanța de apel, pârâții s-au limitat la reiterarea excepției invocate în primul ciclu procesual fără a invoca o nouă excepție, întemeiată pe argumente diferite în raport cu cea analizată în cadrul primului recurs."

Prin urmare, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în nume propriu a fost dezlegată cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, iar pe de altă parte, este de observat că limitele deciziei de casare nr. 3384/03.06.2021 nu impuneau o reanalizare a acestei excepții de instanța de apel, astfel că nu se poate reține o omisiune a Curții de Apel București de a analiza toate apărările formulate de pârât.

Astfel, în ceea ce privește primul aspect, Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 430 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, raportat la prevederile art. 431 din același cod și coroborate cu prevederile art. 634 C. proc. civ., care stabilesc care sunt hotărârile judecătorești considerate a avea caracter definitiv și data de la care dobândesc acest caracter.

În speță, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în nume propriu a fost dezlegată prin sentința civilă nr. 5570 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii sale, iar această soluție a fost menținută de instanța de control judiciar, căpătând caracter definitiv conform deciziei nr. 1141 din 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În consecință, soluția Tribunalului București are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, statuând definitiv cu privire la justificarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor (în nume propriu) în prezenta cauză.

Autoritatea de lucru judecat a soluției date asupra excepției în primul ciclu procesual a fost constatată în al doilea ciclu procesual, atât în fond, de către Tribunalul București (prin sentința civilă nr. 4198/19.06.2018), cât și în apel, de către Curtea de Apel București (decizia civilă nr. 125/23.11.2018), iar în recurs, prin decizia nr. 3384/03.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat validitatea argumentației acestor instanțe. Așadar, contrar susținerilor recurentului-pârât, prin decizia de casare din al doilea ciclu procesual nu a fost analizată cererea de chemare în judecată doar din perspectiva antrenării răspunderii Statului Român pentru erori judiciare, ci au fost examinate și aspectele referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în nume propriu, instanța de casare ajungând la concluzia că acest aspect a fost dezlegat încă din primul ciclu procesual, în urma soluționării definitive a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de acest pârât.

Pe de altă parte, și astfel ajungem la cel de-al doilea aspect, instanța de apel avea obligația, în condițiile art. 501 C. proc. civ., să rejudece cauza în limitele dispuse prin decizia nr. 3384/03.06.2021 a Înaltei Curți. Or, instanța de casare a dispus retrimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, respectiv "pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de valoarea prejudiciului", oferind și o serie de îndrumări referitoare la aspectele ce trebuie lămurite. Așadar, Înalta Curte nu a dispus rejudecarea vreunei excepții procesuale, ci doar a aspectului de fond referitor la valoarea prejudiciului, dat fiind că despăgubirile solicitate de reclamantă cuprindeau mai multe componente (contravaloare mărfuri distruse, contravaloare chirie, contravaloare cheltuieli transport, etc.), iar decizia recurată nu lămurea pe deplin modul de calcul a valorilor corespunzătoare acestor componente.

Astfel fiind, instanța de apel nu a procedat contrar prevederilor art. 501 C. proc. civ., cum susține recurentul-pârât, ci, dimpotrivă, a respectat limitele casării și îndrumările instanței de recurs, examinând cauza fără a intra în analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în nume propriu, dezlegată definitiv în primul ciclu procesual.

Pentru aceste aspecte, constatând că în speță nu se identifică aspectul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, referitor la omisiunea analizării unei excepții procesuale, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2. Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, care va fi menținută, pentru considerentele ce se succedă, care le vor substitui pe cele ale instanței de apel.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin notele scrise depuse în dosarul instanței de apel la data de 20.09.2021, în rejudecarea apelului, după casarea dispusă prin decizia Înaltei Curți nr. 3384/03.06.2021.

Excepția a fost invocată în raport de dispozițiile art. 541 C. proc. pen., care prevăd că acțiunea pentru repararea pagubei cauzate de eroarea judiciară poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară. În acest sens, pârâtul a susținut că termenul de 6 luni se calculează de la data de 16.10.2015, la care Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov a emis Ordonanța de clasare în dosarul penal nr. x/2014, iar acest termen nu a fost respectat, acțiunea în despăgubiri fiind înregistrată la 18.05.2017.

Soluționând această excepție, instanța de apel a respins-o, reținând în esență că, în cazul dat, existența erorii judiciare a fost constatată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin considerentele deciziei de casare nr. 3384/03.06.2021.

Înalta Curte constată că soluția dată excepției este corectă, însă considerentele pe care se întemeiază nu pot fi menținute, neputându-se susține că eroarea judiciară a fost constatată prin decizia nr. 3384/03.06.2021, cu ocazia analizării condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite.

După cum în mod corect a susținut în recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu este imprescriptibil, iar în speță nu sunt aplicabile doar dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, care reglementează la nivel de principiu fundamental răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (text constituțional valorificat în decizia de casare din perspectiva înțelesului sintagmei de "eroare judiciară" și a încadrării situației de fapt din speță în această sintagmă), ci și prevederile art. 541 C. proc. pen., care reglementează condițiile și termenul de formulare a acțiunilor în despăgubiri datorate erorilor judiciare. În consecință, prescripția dreptului material la acțiune se analizează în raport de acest text de lege, iar în speță începutul curgerii termenului, astfel cum în mod corect a susținut pârâtul Ministerul Finanțelor, este determinat de data emiterii ordonanței de clasare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov. Această ordonanță reprezintă actul care constată neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală și care, conform considerentelor deciziei de casare nr. 3384/03.06.2021, constată existența erorii judiciare, respectiv desfășurarea urmăririi penale și dispunerea sechestrului asigurător pe bunurile aparținând societății comerciale pentru o faptă neprevăzută de legea penală. Mai exact, ordonanța de clasare reprezintă actul constatator al erorii judiciare, la care se referă art. 541 C. proc. pen., eroare a cărei existență a fost doar confirmată, iar nu constatată prin decizia de casare a Înaltei Curți.

Deși din argumentele anterior expuse rezultă atât prescriptibilitatea dreptului la acțiune, cât și momentul începerii curgerii termenului de prescripție (raportat la data actului care constată existența erorii judiciare), Înalta Curte constată că invocarea de către recurentul-pârât a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu a fost făcută cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Potrivit art. 2512 C. civ., "Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință", iar art. 2513 C. civ. statuează, "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.". În speță, pârâtul a depus întâmpinare în dosarul instanței de fond la data de 17.07.2017, fără a invoca această excepție; de asemenea, excepția nu a fost invocată nici la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, în speță la termenul din 19.09.2017 (la termenul anterior, din 02.08.2017, instanța dispunând completarea cadrului procesual pasiv, conform precizărilor reclamantei). Prin urmare, invocarea de către pârât a excepției prescripției în al treilea ciclu procesual, în fața instanței de apel, depășește în mod evident termenul prevăzut de art. 2513 C. civ., pârâtul fiind decăzut din dreptul de a mai invoca excepții de ordine privată, în temeiul art. 185 raportat la art. 246 alin. (2) și art. 247 C. proc. civ.

Într-adevăr, în primul ciclu procesual, instanța de fond a stabilit că acțiunea este formulată potrivit procedurii contenciosului administrativ, motiv pentru care a respins acțiunea ca inadmisibilă, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Această soluție a fost desființată de Curtea de Apel București, care a stabilit că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală și a trimis cauza spre rejudecare. Ulterior, în al doilea ciclu procesual, după judecarea cauzei în fond și apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, în recurs, că temeiul de drept al cererii nu este reprezentat doar de reglementarea cuprinsă în C. civ. referitor la răspunderea pentru fapta proprie, ci și de normele referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare.

Statuările Înaltei Curți din cuprinsul deciziei nr. 3384/2021 nu produc însă efectul repunerii pârâtului în termenul de invocare a excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art. 541 C. proc. pen., câtă vreme instanța de casare a procedat la o încadrare juridică a acțiunii, iar nu la modificarea cauzei și obiectului cererii. Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel că judecătorul nu este obligat să se limiteze la normele de drept indicate de părți, ci va avea în vedere toate normele incidente în raport de pretențiile concrete ale reclamantului. Prin urmare, încadrarea juridică a cererii de către judecătorul cauzei are menirea de a constata regulile de drept după care se va judeca pricina, fără a schimba limitele învestirii instanței, astfel cum au fost fixate de reclamant prin cerere.

Mai bine spus, cadrul legal incident era aplicabil încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamant. Acesta, în temeiul principiului disponibilității, a expus pretențiile și motivele de fapt și de drept pe care se sprijină cererea, față de care instanța de recurs a constatat că cererea de despăgubiri se supune și normelor referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare. Cum dispozițiile art. 541 C. proc. pen. erau aplicabile acțiunii încă de la momentul introducerii sale pe rolul instanței de contencios administrativ, pârâtul Ministerul Finanțelor avea obligația de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune în termenul prevăzut de art. 2513 C. civ., iar depășirea termenului nu poate fi justificată prin împrejurarea că abia în recurs s-a menționat în mod expres de către instanța de judecată incidența normelor referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare.

Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut și la pct. II.1, Înalta Curte constată că instanța de apel avea obligația, în condițiile art. 501 C. proc. civ., să rejudece cauza în limitele dispuse prin decizia nr. 3384/03.06.2021 a Înaltei Curți. Or, instanța de casare a dispus retrimiterea cauzei pentru rejudecarea pe fond a apelului. În limitele casării, instanța de apel urma să dezlege aspectul de fond referitor la valoarea prejudiciului, în raport de îndrumările instanței de casare, iar nu prescripția dreptului material la acțiune, față de care greșit consideră recurentul-pârât că, nefiind tranșată de instanța de recurs, putea fi invocată în rejudecare, în fața instanței de apel.

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune a primit o soluție corectă de respingere, urmând a fi menținută, cu înlocuirea considerentelor instanței de apel cu cele din prezenta decizie.

În consecință, în speță nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar cum anterior Înalta Curte a constatat că nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile din recurs nu au aptitudinea de a conduce la reformarea deciziei atacate. În acest sens, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 2 din 7 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.