ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3384/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 4198/19.06.2018, pronunțată după casare cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice si a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului următoarele sume: 368.173,20 RON reprezentând diferența de bani dintre factura fiscala de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON și suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri in urma licitației din 31.08.2015, 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor sechestrate și distruse, 7.088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor, 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate, 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat. Cererea de acordare a daunelor morale a fost respinsă. Pârâții au fost obligați la plata unor cheltuieli de judecată către reclamantă, în sumă de 16.598 RON.

Prin decizia nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., s-a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată și s-a menținut soluția atacată cu privire la excepțiile formulate.

3.1 Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român:

Recurentul a declarat recurs împotriva soluției de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. În acest sens a susținut că atât instanța fondului, cât și instanța de apel aveau la îndemână Decizia de casare a Curții de apel București (Decizia nr. 1141/28.02.002.2018), care s-a pronunțat în ceea ce privește această excepție, trasând limitele în care instanța reînvestită avea să se comporte în soluționarea acesteia.

O deosebită importanță, sub acest aspect o constituie faptul că instanța de casare (Curtea de Apei București), în primul ciclu procesual, a tranșat problema lipsei calității procesuale pasive doar din prisma greșitei încadrări în drept -Legea nr. 554/2004, (pe care a făcut-o instanța de fond) a acțiunii, deschizând calea invocării acestei excepții în lumina noii calificări în drept - art. 1349 noul C. civ., obligații de care, apreciază că, nici instanța fondului, dar nici instanța de apel nu au ținut cont.

De asemenea, se impune a observa împrejurarea că apelul Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu, nu a fost soluționat. În acest sens, în speță, apelul promovat împotriva sentinței civile nr. 4198/19.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a de contencios administrativ și fiscal, a fost formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, precum și în reprezentarea Statului Român.

Așa fiind, Decizia nr. 125/23.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de către Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a fost dispusă în contradictoriu cu Statui Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a exista vreo referire la calea de atac promovată de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu - lăsând astfel nesoluționat apelul formulat de această instituție.

3.2 Recursul reclamantei S.C. A. SRL

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat în susținerea recursului său motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susținerea recursului, a arătat că temeiul juridic al cererii sale îl constituie răspunderea civilă delictuală întrucât răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este o răspundere civilă delictuală. Ea are ca finalitate repararea integrală a prejudiciului cauzat și repunerea victimei în situația anterioară (restitutio in integrum).

Instanța de apel a argumentat faptul că, pe de o parte, temeiul de drept este altul în cazul de față, iar pe de altă parte că recurenta nu a făcut dovada faptului că mărfurile au fost vândute la un preț derizoriu, că a fost prejudiciată de activitatea de urmărire penală desfășurată asupra sa, nefiind îndeplinite condițiile disp. art. 1357 din C. civ.

Or, în opinia recurentei-reclamante, răspunderea generală a Statului pentru erori judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială este întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin 3 din Constituție. În cazul în care eroarea judiciară se datorează faptelor unor persoane sau autorități care nu au calitatea de magistrați, răspunderea Statului va deriva direct din textul constituțional, neexistând în prezent o altă reglementare. De asemenea, elementele răspunderii civile delictuale se analizează și prin raportare la prevederile art. 1349 și 1357 din noul C. civ., în lipsa unor alte prevederi referitoare la condițiile răspunderii.

În ceea ce privește condițiile răspunderii, recurenta-reclamantă arată că răspunderea Statului se angajează în prezența condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul injust produs. Or, aceste condiții erau îndeplinite în speță.

Astfel, repararea prejudiciului cauzat și despăgubirea justă a agentului comercial este necesară în păstrarea balanței între aplicarea legii și desfășurarea normală a activităților comerciale, vătămarea invocată constă în aceea că societatea comercială a fost prejudiciată de vânzarea bunurilor într-o valoare modică, parte din mărfuri fiind distrusă prin expirare și revânzare, deși se afla în custodia statului, iar în dosarul penal deschis de organele judiciare nu exista o infracțiune săvâșită care să conducă la luarea unor astfel de măsuri, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs rezultând chiar din ordonanța procurorului de clasare, acesta constatând inexistența infracțiunii și restituirea sumelor de bani rezultate din vânzarea bunurilor.

Prețul derizoriu la care se face referire în decizia civilă atacată rezultă din diferența de preț dintre factura de achiziție din Bulgaria, prețul înregistrat în contabilitatea recurentei prin aplicarea adausului comercial și suma restituită în urma vânzării forțate a bunurilor. Demersul de a solicita vânzarea bunurilor ce făceau obiectul sechestrului de către societate a fost unul legitim și concret, nu unul vag așa cum a reținut instanța de apel, demersul rămânând la faza de cerere fără a fi dat vreun răspuns din partea organelor de urmărire penală. Societatea a făcut tot posibilul pentru valorificarea bunurilor la un preț cât mai apropiat de valoarea de achiziție dar există diferență între valoarea mărfurilor în momentul achiziționării și valoarea lor la momentul valorificării când termenul de valabilitatea s-a redus iar pentru unele produse a expirat.

Se critică și constatarea instanței de fond în sensul că procedura de valorificare s-a făcut în mod legal, neexistând raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Cu privire la acest aspect recurenta-reclamantă arată că a făcut pe deplin dovada că nu a săvârșit vreo faptă penală sau contravențională, astfel că măsurile luate împotriva agentului economic au dus la blocarea activității și pierderea sumelor de bani arătate. Prezumția de nevinovăție trebuie scoasă în evidență și nu găsirea de scuze pentru o activitate de urmărire penală ce părea să ducă la o punere sub acuzare iminentă, ce ar fi avut ca rezultat valorificarea mărfurilor, dar, așa cum rezultă din ordonanța procurorului de clasare a dosarului, nu există infracțiune săvârșită în cauză, deci vânzarea bunurilor s-a făcut în mod legal, față de premisa unei viitoare inculpări, dar netemeinic în raport cu rezultatul final al anchetei, astfel că prejudiciul este cert, iar culpa organului de urmărire penală rezidă tocmai din previzibilitatea acțiunilor sale, efectuarea de verificări într-o cauză neputând produce pe bază de bănuieli prejudicii, pe care ulterior nimeni să nu le suporte.

În concluzie recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanței de fond a fost una temeinică și legală și solicită admiterea recursului recursul, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței civile nr. 4198 din 19.06.2018 a Tribunalului București, secția a II -a contencios administrativ și fiscal ca temeinică și legală.

Reclamantul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului Ministerului Finanțelor Publice ca nefondat, întrucât în al doilea ciclu procesual nu se mai putea invoca excepția lipsei calității procesuale pasive date fiind limitele casării.

De asemenea, a formulat întâmpinare și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. În susținerea întâmpinării se afirmă că prin recurs, reclamanta nu aduce critici concrete motivării deciziei ci se conturează o interpretară contextuală pe care recurenta înțelege să o expună pentru a eluda lipsa de temei al propriului raționament. Nu se arată care ar fi fapta ilicită săvârșită în concret de către Statul Român sau de Ministerul Finanțelor Publice. În eventualitatea unei nelegalități legată de actele de procedură penală ar putea răspunde cel mult instituțiile care au emis astfel de acte, Ministerul Finanțelor Publice neintervenind în activitatea de cercetare penală.

În plus, se afirmă că nu au fost relevate nelegalități ale actelor realizate de organele de cercetare penală, măsura sechestrului asigurător fiind dispusă în conformitate cu legea.

În fața instanței a precizat că înțelege să invoce nulitatea recursului recurentei-reclamante, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

1.1 Chestiuni prealabile

Referitor la excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este neîntemeiată.

În recursul său, recurenta-reclamantă a pus în discuție modalitatea de interpretare și de aplicare a unor norme juridice respective cele referitoare la răspunderea delictuală și răspunderea statului pentru erori judiciare astfel încât criticile se încadrează la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu este repusă în discuție, prin recurs, situația de fapt așa cum a fost reținută de instanța de judecată ci doar semnificația juridică a acesteia în raport cu normele de drept material incidente în speță.

În consecință excepția nulității recursului reclamantei va fi respinsă ca neîntemeiată.

1.2 Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român este nefondat.

Recurentul susține că în primul ciclu procesual instanța de recurs a tranșat problema lipsei calității procesuale pasive doar din prisma greșitei încadrări în drept a acțiunii, deschizând calea invocării acestei excepții în lumina noii calificări în drept - art. 1349 C. civ., obligații de care, apreciază că nici instanța fondului, dar nici instanța de apel nu au ținut cont.

Aceste susțineri sunt neîntemeiate.

În primul ciclul procesual instanța de recurs a statuat că instanța de fond a analizat acțiunea din perspectiva prevederilor legii nr. 554/2004 în condițiile în care temeiul de drept al pretențiilor formulate de reclamantă era reprezentat de normele referitoare la răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, a reținut că această excepție a fost invocată tot în raport de prevederile Legii contenciosului administrativ, această normă nefiind aplicabilă în speță.

În fond după casare pârâții au reiterat excepția prin concluziile orale, susținând că nu există niciun raport juridic fiscal între Ministerul Finanțelor Publice și reclamantă. Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, soluția fiind menținută de instanța de apel.

În cadrul deciziei atacate prin prezentul recurs în mod corect s-a reținut că problema calității procesuale pasive a fost soluționată în primul ciclu procesual, iar după casare, pârâtul nu a reiterat această excepție pe baza unei alte cauze, ci a formulat susțineri orale cu privire al această excepție, astfel încât tribunalul a fost nevoit să reamintească limitele casării.

Susținerile recurentului pârât în sensul că avea posibilitatea să pună în discuția instanței, în al doilea ciclu procesual, calitatea sa procesuală dintr-o altă perspectivă nu au legătură cu cererile formulate în fața instanțelor de fond, o excepție a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice într-o acțiune vizând angajarea răspunderii Statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nefiind formulată în cauză. Așa cum a reținut instanța de apel, pârâții s-au limitat la reiterarea excepției invocate în primul ciclu procesual fără a invoca o nouă excepție, întemeiată pe argumente diferite în raport cu cea analizată în cadrul primului recurs.

De altfel, nici în fața instanței de recurs, în al doilea ciclu procesual nu se arată motivele pentru care, în cadrul unei astfel de acțiuni, răspunderea Statului Român ar fi antrenată prin intermediul unei alte instituții decât Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește nesoluționarea unui apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin Decizia nr. 125/23.11.2018 a Curții de Apel București, care face obiectul prezentului recurs, a fost admis "apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Finanțelor Publice". Este, așadar, neîntemeiată susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi omis să se pronunțe asupra apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

1.3 Recursul reclamantei S.C. A. SRL

Cu privire la recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să constate că acesta este fondat.

În ceea ce privește situația de fapt, s-a reținut în mod corect că la data de 7 noiembrie 2014 numitele B. și C., în calitate de reprezentante ale societății D. cu sediul în Ruse - Bulgaria au achiziționat din Polonia cantitatea de 22.327, 45kg mărfuri alimentare și nealimentare.

La data de 12 noiembrie 2014 IPJ Ilfov – Biroul Evaziune Fiscală s-a autosesizat în privința numitelor B. și C. cu privire la comiterea unei eventuale fapte penale de evaziune fiscală prin sustragerea de la plata TVA. Sub aspectul împrejurărilor efectuării controlului și autosesizării organelor de cercetare penală, din procesul-verbal de constatare întocmit la data de 14 noiembrie 2014 reiese că data de 12 noiembrie 2014 în jurul orei 15 agenții de poliție din cadrul IPJ Ilfov - Serviciul de investigare a fraudelor - biroul de evaziune fiscală au identificat un autovehicul din care se depozita marfă pe teritoriul României, deși destinația finală a acestor mărfuri era Bulgaria. Astfel cum reiese din declarația șoferului autoturismului, acesta a fost sunat de către C., în calitate de împuternicit a societății comerciale cumpărătoare, care i-a indicat să descarce marfa în raza localității Popești – Leordeni, în incinta fabricii E.. Se consemnează în procesul-verbal de cercetare că, pe parcursul descărcării autoturismului, la fața locului s-a prezentat F. care a declarat verbal că este prietenul lui C. și a solicitat să o ajute la descărcarea mărfii. Agenții de poliție au individualizat marfa introdusă în depozit.

Conform Ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16 octombrie 2014, prin ordonanța organelor de poliție judiciară din data de 12.11.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală față de B. și C., existând suspiciunea că, deși au achiziționat mărfuri menționând ca destinație finală societatea pe care o administrau din Bulgaria, România fiind declarată doar ca țară de tranzit, în realitate produsele erau depozitate pe raza județului Ilfov fiind ulterior comercializate fără documente justificative către diferiți operatori economici în G. și H..

Tot la data de 12 noiembrie 2014 a fost întocmită factura emisă de către D. cu privire la marfa identificată în depozit în cuantum de 125.100,90 de euro din care reiese că marfa identificată în depozit ar fi fost comercializată către S.C. A. S.R.L., administrată de prietenul uneia dintre suspecte, F..

Cu privire la împrejurările în care factura de vânzare încheiată între D. și A. S.R.L. a fost întocmită există date în Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16.10.2015.

Conform acestui înscris, administratorul societății A. S.R.L. a declarat că la data de 12.11.2014 a fost contactat telefonic de către numita C. care i-a comunicat că a sosit un transport de marfă și că nu se înțelege cu șoferul tirului, acesta refuzând să se deplaseze în Bulgaria, astfel că este nevoită să descarce marfa în depozitul din Popești Leordeni cerându-i ajutorul la descărcarea mărfii. Acesta a mai adăugat că, în timp ce se afla la depozitul din Popești Leordeni împreună cu alți muncitori descărcând marfa, au fost legitimați de organele de poliție sosite în control.

Cu privire la achiziționarea mărfii de la D. numitul F., administratorul A. S.R.L., a declarat că, după controlul efectuat de către organele de poliție la depozitul din Popești Leordeni, numita C. a luat legătura cu contabilul D. din Bulgaria și i-a cerut să emită facturi pe numele societății A. S.R.L., acesta fiind de acord cu acest lucru deși nu încheiase un contract cu societatea din Bulgaria. Acesta a mai arătat că a primit de la numita C. două facturi semnând una dintre ele după controlul efectuat de către organele de poliție iar ulterior suspecta a solicitat să mai semneze o altă factură care avea ca obiect cantitatea de 100 de bucăți guma x emisă în favoarea A. S.R.L..

A fost emisă factura din data de 12.11. 2014 emisă de către D. către A. S.R.L. în valoare de 150.228, 48 euro.

La aceeași dată a fost emisă către A. S.R.L. factura de transport, valoarea facturii de transport fiind de 1.600 euro.

Prin Referatul întocmit la data de 2 februarie 2015, Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov - Serviciul de investigare a criminalității economice a propus luarea măsurilor asigurătorii prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând D., și anume patru paleți cutii ouă de ciocolată marca x - 640 de cutii, trei paleți de detergenți x capsule - 36 de cutii, cinci baxuri de gumă de mestecat marca x - 20 de cutii, pastă de dinți marca x - 153 de pachete și 35 de paleți cafea marca x de 500 de g - 25.200 de bucăți.

Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 27 februarie 2015 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând D. cu privire la mărfurile menționate în referatul cu propunerea de instituire a măsurii de sechestru. Măsura sechestrului a fost dispusă în vederea confiscării speciale asupra bunurilor aparținând firmei D. cu privire la care se suspecta că au fost dobândite prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005. În drept, măsura a fost motivată prin trimiterea efectuată la prevederile art. 11 din Legea 241/2005 conform cărora luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii unor infracțiuni de evaziune fiscală, în temeiul art. 249 C. proc. pen. și 112 lit. e) C. pen.

Prin procesul-verbal de din 27 februarie 2015 s-a constatat că ouăle x au o perioadă de valabilitate până la 3 mai 2015, detergentul x capsule până la 27 ianuarie 2015, cafeaua x până în luna aprilie 2016, pasta de dinți x are valabilitate până la în luna mai 2017, produse x au valabilitate până la în luna mai 2015 și guma de mestecat x este valabilă până în 4 februarie 2020.

La data de 27 februarie 2015 C. și F., reprezentantul A. S.R.L., au solicitat încuviințarea vânzării bunurilor care fac obiectul facturii fiscale x/12 noiembrie 2014 cu respectarea următoarelor condiții: găsirea cumpărătorilor pentru mărfurile ce fac obiectul facturii fiscale, consemnarea sumelor de bani în contul societății A., instituirea sechestrului asigurător în contul societății A.. Solicitarea era efectuată pentru a se înlătura pericolul de alterare a produselor sau vânzarea la un preț sub prețul de piață, avându-se în vedere verificarea efectuată la data de 27 februarie 2015 la depozitul din complexul E., verificare ce a vizat integralitatea stocului de marfă și data expirării produselor, majoritatea apropiindu-se de termenul de expirare, două dintre produse fiind expirate în luna februarie 2015.

Reclamantul a depus la dosar o adresă întocmită de societatea I. S.R.L. către A. S.R.L. în legătură cu oferta făcută cu privire la un stoc de produse alimentare și nealimentare, arătând faptul că sunt de acord să achiziționeze mărfurile prezentate la prețul de 180.000 de euro cu TVA, plata urmând să se realizeze în RON la cursul BNR din ziua facturării. La momentul primirii mărfurilor au solicitat să fie prezentate actele care dovedesc calitatea mărfii și respectiv termenele de expirare.

Prin încheierea penală numărul 44/13.03.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 Tribunalul Ilfov a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov de valorificare a bunurilor sechestrate prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov numărul 1228/P/2014 din 27 februarie 2015 aparținând firmei D. și a dispus valorificarea bunurilor sechestrate conform dispozițiilor legale referitoare la valorificarea bunurilor sechestrate.

În motivare, tribunalul a reținut că la data de 27 februarie 2015 suspecții C. și F. au formulat o cerere de încuviințare a vânzării bunurilor care fac obiectul facturii fiscale x/12 noiembrie 2014 și că în cauză sunt incidente prevederile art. 252 indice 2 alin 1 C. proc. pen.. Totodată, a reținut că în cursul urmăririi penale inculpații au fost de acord cu valorificarea acestor bunuri solicitarea lor nefiind condiționată, iar față de lipsa ordonanței procurorului prin care să dispună valorificarea acestor bunuri, judecătorul de drepturi și libertăți a admis propunerea formulată pentru a complini lipsa ordonanței procurorului și a se dispune valorificarea acestor bunuri dispunând valorificarea bunurilor mobile sechestrate.

Prin încheierea nr. 57/29 iunie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 a Tribunalului Ilfov s-a reținut că, potrivit procesului-verbal din data de 3 iunie 2015, în urma unei operațiuni de numărare a bunurilor în prezența membrilor comisiei desemnate pentru inventarierea acestora, s-a constatat o diferență în plus la următoarele categorii de mărfuri: șervețele umede marca x 2471 de pachete, pastă de dinți marca x 3024 de bucăți, detergenți marca x 684 de cutii, de asemenea potrivit procesului-verbal din data de 8 iunie 2015 s-a procedat la numărarea baxurilor de x, ocazie cu care au fost identificate 588 de baxuri, potrivit procesului-verbal din data de 15 iunie 2015 întocmit de organele de poliție judiciară. S-a îndreptat eroarea materială cu privire la cantitatea de produse x strecurată în procesul-verbal din data de 12 noiembrie 2014, în realitate fiind vorba de 576 de baxuri. Potrivit procesului-verbal din data de 16 iunie 2015 întocmit de către procuror s-a procedat la îndreptarea erorii materiale cuprinse în Ordonanța nr. 1228/p/2014 din data de 27.02.2015. Prin Ordonanța parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16.06.2015 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând firmei D., respectiv 2471 de pachet de șervețele umede marca x, 3024 bucăți pastă de dinți marca x, 684 cutii de detergent și 12 baxuri x. Tribunalului Ilfov a admis propunerea parchetului și a dispus valorificarea acestor bunuri sechestrate prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din 16.06.2015.

Conform procesului-verbal de preluare - distrugere din data de 16 iulie 2015 s-a constatat că au fost distruse o cantitate de 18. 384 de bucăți de ouă de ciocolată marca x cu termen de garanție expirat și 56 de cutii ce conțin guma de mestecat marca x cu termenul de garanție expirat, fiind valorificate cutiile de detergent marca x, pachetele de șervețele umede x, pasta de dinți marca x precum si a cutiile de cafea x, aceste produse aflate în termenul de valabilitate fiind cumpărate în schimbul sumei de 297.622 RON conform facturii fiscale aflate la dosar.

Prin Ordonanțata Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16.10.2015 s-a dispus clasarea cauzei față de C. cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală. Suma de 297.622 RON a fost restituită societății A. S.R.L..

Acțiunea reclamantei prin care a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin sechestrarea și vânzarea bunurilor la o valoarea inferioară valorii de piață a fost admisă prin sentința civilă nr. 4198/19.06.2018 a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal pronunțată în fond după casare, pârâții fiind obligați la plata următoarelor sume: 368.173,20 RON reprezentând diferența de bani dintre factura fiscală de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON și suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Direcția Generală a Finanțelor Publice București – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, Compartimentul valorificare bunuri în urma licitației din 31.08.2015; 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor sechestrate și distruse,; 7,088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor; 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate; 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat. Totodată a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale și au fost obligați pârâții la cheltuieli de judecată în valoare de 16.589 RON reprezentând taxa de timbru.

Prin Decizia nr. 125/23.11.2018 A Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul pârâților și a fost schimbată în parte sentința în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, fiind menținută doar soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

În esență, instanța de apel a apreciat că, pe de o parte, reclamanta a invocat prevederile legale referitoare la răspunderea delictuală pentru fapta proprie nu norme referitoare la răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea statului pentru erori judiciare și, pe de altă parte, în cauză nu se poate reține nicio faptă ilicită și nici existența unui raport de cauzalitate între o faptă ilicită și prejudiciul pretins în condițiile în care măsura sechestrului asigurător și valorificarea bunurilor sechestrate au fost realizate în mod legal.

De asemenea, au fost reținute și unele aspecte legate de întinderea prejudiciului, instanța de apel apreciind că prima instanță a acordat în mod greșit despăgubiri atât pentru diferența dintre valoarea de achiziție a mărfurilor și valoarea la care au fost vândute în timpul investigației penale cât și pentru valoarea bunurilor care nu au mai fost valorificate ci au fost distruse, în condițiile în care valoarea acestor din urmă bunuri era cuprinsă în factura inițială realizându-se, astfel, o dublă reparație. Se mai reține că nu s-a făcut dovada valorii de piață a produselor valorificate pentru a se putea ajunge la concluzia că valorificarea s-a realizat la un preț derizoriu, nu a fost justificată acordarea de despăgubiri pentru transportul produselor și nici pentru valoarea chiriei facturate societății reclamante.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii, constată că, potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile." Așadar, în soluționarea unui litigiu, judecătorul nu este obligat a se limita la normele de drept indicate de părți ci va aplica toate normele legale incidente, în raport de obiectul pricinii. Ceea ce este important însă este ca prin această analiză judecătorul să nu ajungă la o modificare a obiectului litigiului, alin. (6) din articolul citat prevăzând că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestiri, în afară de cazurile în care legea dispune altfel".

În speță, reclamanta a învestit instanța cu o cerere de reparare a prejudiciului cauzat prin sechestrarea și vânzarea unor bunuri în timpul urmăririi penale, în condițiile în care, la finalul procedurii, a fost emisă o ordonanță de clasare apreciindu-se că fapta cercetată nu este prevăzută de legea penală. În primul ciclu procesual s-a stabilit, prin Decizia nr. 1141/2018 a Curții de Apel București –Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, că este vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală.

În aceste condiții, limitarea analizei la reglementarea cuprinsă în C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie cu excluderea normelor referitore la răspunderea statului pentru erori judiciare este nelegală. Răspunderea statului pentru erori judiciare, reglementată de art. 52 alin. (3) din Constituția României, reprezintă un caz particular de răspundere delictuală fiind aplicabilă, în completarea normelor speciale, norma generală din cuprinsul C. civ. mai ales în condițiile în care, pentru situația sechestrării unor bunuri și a valorificării acestora în timpul urmăririi penale care se finalizează cu clasarea cauzei, nu există alte norme infraconstituționale.

În ceea ce privește îndeplinirea, în speță, a condițiilor pentru angajarea răspunderii statului pentru o eroare judiciară se constată că această răspundere este una obiectivă, fiind suficientă dovedirea existenței unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul respectiv. Articolul 52 alin. (3) din Constituția României prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență." După cum se poate observa, răspunderea nu este condiționată, în acest caz, de existența unei culpe a Statului sau a prepușilor săi.

În ceea ce privește fapta ilicită, ca o condiție de angajare a răspunderii delictuale, aceasta constă, conform articolului citat mai sus, într-o eroare judiciară.

Problema care se pune în speță, și care a fost soluționată în mod diferit de instanța de fond și, respectiv, de instanța de apel, este aceea de a stabili dacă luarea unor măsuri asigurătorii în condiții de deplină legalitate poate căpăta semnificația unei erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituția României în situația în care urmărirea penală se finalizează cu o soluție de clasare.

În ceea ce privește sensul noțiunii de eroare judiciară din cuprinsul art. 52 alin. (3) din Constituția României relevantă este Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale.

Având a se pronunța asupra conformității art. 539 din C. proc. pen. prin care se limita posibilitatea de reparare a pagubei în cazul privării de liberate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, fiind reglementată o astfel de posibilitate doar în situația în care măsura preventivă a fost nelegală, Curtea Constituțională a apreciat că textul legal analizat contravine Constituției României și, în mod concret, prevederilor art. 52 alin. (3) din legea fundamentală.

În motivarea soluției, Curtea Constituțională a reținut că "Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal." (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 38).

În continuare se arată că "Orice acțiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetățean, trebuie însoțită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privința persoanei în cauză, cât și pentru societate. Prin urmare, evaluarea acțiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituționalității normei juridice." (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 39).

Curtea Constituțională a mai arătat că "din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ.." (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 41).

Concluzionând, Curtea constituțională a reținut următoarele: "Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului" (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 44).

Raționamentul Curții Constituționale este pe deplin aplicabil și în speța de față, îndeplinirea condiției privind existența unei erori judiciare și, deci, a unei fapte ilicite urmând să fie analizată din perspectiva modului în care s-a finalizat urmărirea penală nu din perspectiva conformității cu legea a sechestrului asigurător și a procedurii de valorificare a bunurilor sechestrate.

Or, în condițiile în care urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, pentru care a fost dispusă măsura sechestrului asigurător, a fost clasată apreciindu-se că faptele constatate nu sunt prevăzute de legea penală, concluzia nu putea fi decât în sensul îndeplinirii acestei prime condiții de angajare a răspunderii Statului pentru o eroare judiciară.

În ceea ce privește producerea unui prejudiciu, nu există niciun motiv pentru care să se aprecieze că prețul la care au fost achiziționate bunurile de către reclamantă nu reflecta valoarea lor de piață și valoarea în raport cu care societatea avea o așteptare legitimă de valorificare a acestora. Or, între valoarea de achiziție și valoarea recuperată la finalul urmăririi penale există o diferență care se constituie într-un prejudiciu pentru reclamantă.

Totodată, în lipsa unor probe contrare, care să conducă la concluzia că prețul de achiziție era unul care nu corespundea valorii de piață a mărfurilor, reclamanta avea o așteptare legitimă de obținere a unui profit în procesul de revânzare a mărfurilor în condiții de piață, procentul de 10%, reținut de instanța de fond, fiind unul rezonabil.

Producerea acestui prejudiciu decurge din sechestrarea bunurilor și vânzarea lor după mai mult timp de la achiziție, în condițiile în care termenul de valabilitate al acestora s-a redus în mod considerabil și chiar a expirat pentru unele produse (ceea ce a condus la distrugerea acestora) existând, așadar, și un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Pe de altă parte, în ceea ce privește valoarea efectivă a prejudiciului, instanța de apel a formulat o serie de observații referitoare la valorile la care s-a raportat instanța de fond, nefiind pe deplin lămurit aspectul dacă a fost acordată o dublă reparație prin acordarea atât a diferenței dintre prețul de achiziție a mărfurilor și valoarea obținută prin vânzarea lor cât și a valorii bunurilor distruse. Considerentele instanței de apel sunt sumare cu privire la acest aspect de care depinde cuantificarea despăgubirilor.

De asemenea, nu sunt lămurite pe deplin nici aspectele legate de valoarea transportului și de motivele pentru care aceasta a fost suportată de reclamantă în condițiile în care, la momentul achiziției realizate de aceasta mărfurile se aflau în România. În mod similar, sunt necesare lămuriri suplimentare în privința legăturii dintre cheltuielile de închiriere a unui spațiu destinat a fi folosit ca punct de lucru și depozit și măsurile de sechestru și de valorificare a mărfurilor.

Pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de valoarea prejudiciului se impune casarea deciziei atacate și retrimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului, cu luarea în considerare a aspectelor dezlegate în cadrul recursului. De altfel, soluția de casare cu trimitere spre rejudecare este singura posibilă în speță și prin raportare la prevederile art. 497 din C. proc. civ. care se referă la soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs, în condițiile în care, în speță, litigiul a fost calificat ca fiind unul civil ceea ce face ca normele derogatorii din cuprinsul art. 20 din legea 554/2004 să nu fie aplicabile.

Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art. 489 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă și, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român ca nefondat și va admite recursul reclamantei, va casa decizia atacată și va trimite cauza la Curtea de apel București pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat .

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.