ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 498/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2017 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, reclamanții A., B. și C. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor E. S.A. și E. S.R.L. la plata despăgubirilor materiale și morale, după cum urmează: pentru C. S.R.L. despăgubiri în valoare de 9.602.743,86 RON, pentru B. despăgubiri în sumă de 210.513,50 RON și pentru A. despăgubiri în cuantum de 762.164,74 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14, art. 15, art. 16 și art. 1349 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2048/2018 din 3 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B., invocată de pârâte, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâte, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; s-a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârâte, prin întâmpinare, cu privire la prejudiciile în sumă de 5.347.002,36 RON, reprezentând valoarea debitelor pe care societatea reclamantă nu le-a mai putut achita, în sumă de 24.755,843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea societății reclamante, în sumă de 100.000 RON, reprezentând daune morale, solicitate de fiecare dintre reclamanții B. și A., cu privire la prejudiciul reprezentat de profit nerealizat în perioada 01.01.2012 -02.03.2014, cu privire la prejudiciul reprezentat de popriri din pensie pentru perioada martie 2013 - februarie 2014, cu privire la dreptul de creanță în valoare de 99.415 RON; s-a admis excepția prescripției extinctive, invocată de pârâte, prin întâmpinare, cu privire la drepturile de creanță în valoare de 2.225,50 RON, reprezentând dividende neîncasate, în valoare de 90.000 RON, reprezentând salariul neîncasat, în valoare de 442.749,74 RON, reprezentând dividendele neîncasate și în valoare de 120.000 RON, reprezentând salariul neîncasat pentru perioada 01.01.2012 - 02.03.2014; s-a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C. S.R.L. prin F., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. și E. S.R.L., privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.347.002,36 RON, reprezentând valoarea debitelor pe care societatea reclamantă nu le-a mai putut achita, a sumei de 24.755,843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea societății reclamante, a sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale, solicitate de fiecare dintre reclamanții B. și A., cu privire la prejudiciul reprezentat de profit nerealizat în perioada 01.01.2012 - 02.03.2014, cu privire la prejudiciul reprezentat de popriri din pensie pentru perioada martie 2013 - februarie 2014, cu privire la drepturile de creanță constând în dividende neîncasate, salariul neîncasat, pentru perioada 01.01.2012 - 02.03.2014, cu privire la dreptul de creanță de 99.415 RON, ca prescrisă; s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la prejudiciul reprezentat de profit nerealizat aferent perioadei 03.03.2014 - 31.12.2016, cu privire la prejudiciul reprezentat de popriri din pensie pentru perioada martie 2014 - februarie 2017, cu privire la drepturile de creanță în valoare de 2.225,50 RON, reprezentând dividende neîncasate, în valoare de 90.000 RON, reprezentând salariul neîncasat, în valoare de 442.749,74 RON, reprezentând dividendele neîncasate, în valoare de 120.000 RON, reprezentând salariul neîncasat pentru perioada 03.03.2014 - 31.12.2016, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; în temeiul art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/208, reclamanta B. a fost obligată la restituirea către stat a sumei de 7.190,15 RON; în temeiul art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/208, reclamantul A. a fost obligat la restituirea către stat a sumei de 17.735,8 RON; fiecare dintre reclamanți a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON, constând în onorariul avocațial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâte.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1172 din 3 iulie 2019, a admis excepția tardivității depunerii de noi motive de apel prin cererea din data de 14 ianuarie 2019, invocată de instanță, din oficiu; a constatat că apelanții-reclamanți sunt decăzuți din dreptul de a depune noi motive de apel; a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și D. S.R.L. prin F. împotriva sentinței civile nr. 2048 din 3 iulie 2018 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. și E. S.R.L.; a anulat, în parte, sentința civilă apelată în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 2.475.843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea apelantei-reclamante D. S.R.L. și suma de 99.415 RON, reprezentând diferența dintre prețul de piață și cel realizat prin vânzarea silită a terenului în suprafață de 282 m

2

și respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la aceste sume, ca prescrisă; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 2.475.843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea apelantei-reclamante D. S.R.L. și suma de 99.415 RON, reprezentând diferența dintre prețul de piață și cel realizat prin vânzarea silită a terenului în suprafață de 282 m

2

, ca neîntemeiată; a respins capetele de cerere referitoare la suma de 2.475.843 RON, reprezentând degradarea prin neuz a imobilului aflat în proprietatea apelantei-reclamante D. S.R.L. și suma de 99.415 RON, reprezentând diferența dintre prețul de piață și cel realizat prin vânzarea silită a terenului în suprafață de 282 m

2

, formulate de reclamanții A., B. și D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. și E. S.R.L., ca neîntemeiate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate; în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale în cuantum de 10.984,14 RON rămân în sarcina statului; a respins cererea apelanților-reclamanți de obligare a intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a luat act de faptul că intimatele-pârâte și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 1172 din 3 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, recurenții-reclamanți B., A. și C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 6 martie 2020.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii Curții de Apel București și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, urmând să fie menținută soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Asimilând cererea depusă de reclamanți la data de 14 ianuarie 2019 unor motive noi de apel formulate cu depășirea termenului de apel (cu referire la punctele 3 și 4 din această cerere), instanța nu a analizat susținerile reclamanților privind greșita reținere de către instanța de fond a relei-credințe și obligarea acestora la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar, fiind astfel încălcate prevederile art. 477 din C. proc. civ.

Reținând autoritatea lucrului judecat, prima instanță a considerat că reclamanții au formulat acțiunea cu rea-credință și i-a obligat la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar, deși excepția nu a fost pusă în discuția părților, iar B. și A. nu au fost părți în dosarul x/2011 (în raport de care s-a invocat excepția autorității lucrului judecat).

Întrucât apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 2048/03.07.2018 a vizat inclusiv greșita reținere a autorității lucrului judecat, prin precizările formulate la data de 14 ianuarie 2019 apelanții-reclamanți au arătat că apelul se referă, implicit, la soluțiile care sunt dependente de hotărârea care a fost atacată (respectiv obligarea reclamanților la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar, obligație stabilită în sarcina acestora față de reținerea autorității lucrului judecat).

Recurenții-reclamanți consideră că le-a fost lezat dreptul la un proces echitabil, întrucât au criticat soluția instanței de fond în totalitate, inclusiv prin prisma autorității lucrului judecat, instanța de apel fiind învestită și cu analizarea soluțiilor dependente de partea din hotărârea apelată.

Din modul de redactare al art. 477 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, în prezența unui apel motivat, analiza instanței de apel se va extinde și asupra soluțiilor dependente de partea din hotărârea atacată, chiar și în lipsa unor critici exprese aduse de apelant prin cererea de apel.

Instanța de apel face o confuzie între pretențiile deduse judecății prin cererea de apel și motivele de fapt și de drept ale cererii de apel, omițând că limitele cererii de apel, se stabilesc nu doar prin raportare la motivele cererii de apel, ci și prin luarea în considerare a pretențiilor deduse judecății de către apelanți prin cererea de apel pe care au formulat-o.

Din combinarea motivelor de apel cu petitul cererii de chemare în judecată și, eventual, cu alte acte de procedură ce au natura juridică a unei cereri de chemare în judecată, va rezulta dacă apelul privește toate pretențiile deduse judecății primei instanțe sau numai o parte dintre acestea.

Așadar, este necesar să se verifice și pretențiile deduse judecății de către apelanți în apel pentru a stabili, cu exactitate, limitele devoluțiunii cauzei în calea ordinară de atac - tantum devolutum quantum apelatum.

Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv.

În speță, prin cererea de apel nu s-a cerut ca acțiunea să fie admisă în parte, ci, dimpotrivă, s-a solicitat, în mod expres (pagina 1 din cererea de apel), instanței de apel admiterea apelului și modificarea hotărârii pronunțate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

De aceea, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a asimilat, în mod greșit, precizările depuse la 14 ianuarie 2019 unor motive noi de apel și, pe cale de consecință, nu le-a analizat, câtă vreme aspectele invocate priveau o soluție a instanței de fond indisolubil legată de greșita reținere a autorității lucrului judecat, excepție pe care s-a întemeiat prima instanță atunci când a obligat reclamanții să restituie sumele de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar.

Față de aceste aspecte, recurenții-reclamanți consideră că se impune trimiterea cauzei instanței de apel pentru a se analiza apelul și sub acest aspect - vădit dependent de reținerea de către instanța de fond a autorității lucrului judecat - neputându-se reține reaua-credință a unor persoane care nici măcar nu au fost parte în litigiul anterior.

O altă critică se referă la încălcarea prevederilor art. 22 și ale art. 264 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenții-reclamanți au arătat că acțiunea formulată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 723 din C. proc. civ. de la 1865, art. 57 din Constituție și art. 3 din Decretul nr. 31/1954. Cu toate că reclamanții au invocat expres abuzul de drept (instituție juridică distinctă de cea a răspunderii pentru fapta ilicită), instanța a calificat fapta reclamată de aceștia ca fiind o faptă ilicită reglementată exclusiv de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, fără a o analiza prin prisma temeiului de drept indicat și fără a pune în discuția părților calificarea juridică exactă, în ipoteza în care a apreciat că cea indicată de reclamanți nu a fost corespunzătoare.

Calificarea faptei reclamate ca fiind o faptă ilicită, în sensul art. 998-999 din C. civ. de la 1864 a condus și la greșita reținere a prescripției dreptului material la acțiune, respectiv la stabilirea eronată a datei de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Împrejurarea că instanța de apel a analizat fapta reclamată ca fiind distinctă de abuzul de drept rezultă din însăși motivarea hotărârii.

Astfel, la pagina 10 alin. (6) din decizie, se arată că aceleași considerente pentru care instanța nu a reținut existența faptei ilicite sunt valabile și pentru susținerile privind încălcarea prevederilor art. 723 din C. civ. de la 1865, ale art. 57 din Constituție și ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, motivându-se, suplimentar, că reclamanții nu ar fi indicat în ce a constat abuzul de drept și nu ar fi adus nicio probă permisă de lege.

Or, dacă întreaga acțiune a vizat abuzul de drept care a constat în fapta de a introduce cu rea-credință o cerere de deschidere a procedurii falimentului, a susține că reclamanții nu au indicat în concret și că nu au dovedit cu niciun mijloc de probă admisibil acest abuz, înseamnă că instanța nu a examinat nici sentința civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunțată de Judecătoria Buftea (prin care s-a confirmat faptul că nu avea caracter cert lichid și exigibil creanța cu privire la bunul ambarcațiune și peridoc), nici prevederile contractului de leasing (care stipulează că derularea contractului începe la data livrării obiectului sau cel târziu odată cu punerea la dispoziție a bunului), nici susținerile reclamanților din acțiune, cu toate că dispozițiile art. 264 din C. proc. civ. obligă instanța să examineze probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut faptul că au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

O primă critică, subsumată de recurenți acestui motiv de casare, vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1200 și art. 1202 din C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 8 și art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

În ceea ce îi privește pe reclamanții persoane fizice, Curtea de Apel București a reținut că aceștia nu au răsturnat prezumția puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamț, în sensul că nu au dovedit că la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței intimatele-pârâte ar fi cunoscut că nu dețineau o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Din punctul de vedere al instanței de apel, contractul de leasing reprezintă titlu executoriu potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/1997, iar C. S.R.L. avea obligația de a achita ratele, indiferent dacă bunul a fost predat sau nu, astfel încât nu se poate susține nici inexistența creanței, nici că aceasta nu ar fi îndeplinit condițiile prevăzute de Legea nr. 85/2006 și nici că intimatele ar fi cunoscut neîndeplinirea acestor condiții.

Instanța de apel a ignorat atât temeiul juridic al acțiunii (art. 723 din C. proc. civ. de la 1865, art. 57 din Constituție și art. 3 din Decretul nr. 31/1954), cât și prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997. Totodată, a fost ignorată sentința civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunțată de Judecătoria Buftea, prin care intimata E. a fost obligată să predea bunul (ambarcațiunea și peridocul) nelivrat vreodată către C. S.R.L.

În egală măsură, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1200 și art. 1202 din C. civ. de la 1864.

Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 1200 din C. civ. de la 1864, hotărârea judecătorească are între părțile din proces valoarea unei prezumții absolute, ceea ce înseamnă că față de terți (recurenții persoane fizice), hotărârea judecătorească se bucură doar de o prezumție relativă care poate fi înlăturată cu orice mijloc de probă.

Reținând ca apelanții persoane fizice nu au făcut dovada contrară, instanța de apel s-a raportat la prevederile art. 8 din O.G. nr. 51/1997 care conferă contractului de leasing putere de titlu executoriu și, din acest motiv, a apreciat că obligația de plată ar fi fost scadentă indiferent dacă s-a livrat bunul sau nu.

Cu toate acestea, art. 15 din același act normativ prevedea la data încheierii contractului că "dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing".

Or, în contractul de leasing se prevede altfel, la art. 6.1, în sensul că "derularea contractului va începe la data livrării, iar, în eventualitatea unei livrări întârziate, la data la care obiectul în leasing este pus la dispoziția utilizatorului de către E. și/sau de către dealer-ul care livrează".

Așadar, dacă la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, obiectul în leasing (ambarcațiune și peridoc) nu fusese încă predat, obligația de plată a ratelor aferente acestui bun nu devenise exigibilă, motiv pentru care, plățile efectuate de C. S.R.L. au fost greșit distribuite și către acest bun, făcând ca societatea să pară a fi în întârziere cu plățile, deși ratele aferente bunurilor livrate erau la zi.

Împrejurarea că ambarcațiunea nu a fost predată (și, implicit, faptul că obligațiile de plată nu erau exigibile) a fost dovedită de sentința civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunțată de Judecătoria Buftea.

În acest fel, apelanții persoane fizice au făcut dovada contrară prezumției invocate de instanța de apel în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamț, în sensul că au făcut dovada faptului că dreptul de creanță al intimatelor-pârâte nu îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 85/2006, precum și a faptului că (având cunoștință de nepredarea ambarcațiunii), intimatele au fost de rea-credință la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, cunoscând că nu sunt titularele unei creanțe certe, lichide și exigibile.

S-a reținut, în mod greșit, că autoritatea și puterea lucrului judecat în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamț împiedica instanța să se pronunțe asupra caracterului licit sau ilicit al faptei intimatelor-pârâte de a solicita deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății D. S.R.L., fără a deține o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Precizând că prin cererea de apel s-ar fi arătat că C. S.R.L. nu datora suma de bani menționată în cererea de deschidere a procedurii insolvenței, Curtea de Apel București a argumentat că există autoritate, respectiv putere de lucru judecat în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011, câtă vreme prin aceste hotărâri s-a reținut existența creanței pretinse de intimate și îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că însăși procedura de citare în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Neamț față de reprezentantul legal a fost viciată, administratorul statutar luând cunoștință tardiv despre această acțiune. Prin urmare, a fost lipsit de dreptul de a contesta creanța la judecarea fondului, iar, în recurs, chiar dacă s-au prezentat aspecte nelegale, instanța de judecată nu le-a considerat pertinente.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, față de temeiul juridic al acțiunii, puterea sau, după caz, autoritatea lucrului judecat nu împiedica analizarea caracterului abuziv al faptei intimatelor-pârâte prin prisma situației de fapt rezultată din sentința civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunțată de Judecătoria Buftea.

Este indubitabil că predarea tuturor bunurilor către C. S.R.L. și modul de repartizare a sumelor achitate de aceasta în baza contractului de leasing nu au făcut obiectul analizei instanței în dosarul de faliment, dosar în care s-a verificat doar dacă, față de înscrisurile depuse, cererea respecta condițiile prevăzute de legea insolvenței.

Ulterior însă, ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 2471/19.06.2014, s-a stabilit că intimatele-pârâte nu predaseră bunurile a căror contravaloare o solicitaseră prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței. Așadar, s-a putut constata și că plățile efectuate de C. S.R.L. au fost repartizate inclusiv către bunurile nepredate, deși potrivit contractului de leasing, obligația de plată începea doar după livrarea bunului.

În acest context, cererea de deschidere a procedurii insolvenței rămâne, în continuare, formulată cu respectarea condițiilor legale prevăzute de Legea insolvenței (așa cum au reținut instanțele anterioare), însă ea se dovedește a fi fost promovată cu rea-credință, împrejurare care nu a format obiectul unei judecăți anterioare, neexistând cadrul legal necesar pentru o asemenea analiză.

Analizarea bunei sau a relei-credințe a intimatelor-pârâte la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu încalcă autoritatea sau puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, în condițiile în care instanțele de judecată nu au fost învestite cu o astfel de cerere, acestea verificând creanța în funcție de înscrisurile existente la acea dată.

Cu alte cuvinte, autorii căii de atac susțin faptul că nici autoritatea lucrului judecat care operează față de recurenta D. S.R.L. și nici puterea lucrului judecat invocată de instanța de apel față de apelanții persoane fizice nu împiedicau analizarea bunei sau a relei-credințe a intimatelor-pârâte la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței și constatarea abuzului de drept.

Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, întrucât acestea au un caracter completator față de dispozițiile art. 723 din C. proc. civ. de la 1865, art. 57 din Constituție și art. 3 din Decretul nr. 31/1954, care constituie temeiul de drept al acțiunii.

Pe de o parte, instanța de apel și-a întemeiat motivarea doar pe împrejurarea că s-a contestat creanța, reținând că prin hotărâri definitive anterioare s-a stabilit, fără dubiu, existența acesteia. Pe cale de consecință, a considerat de prisos analizarea celorlalte condiții ale răspunderii pentru fapta proprie.

În realitate, prin cererea formulată, reclamanții nu au solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță, ci reaua-credință a intimatelor-pârâte care au invocat un drept de creanță aferent unor obligații neîndeplinite de ele însele (predarea bunurilor).

Pe de altă parte, prin acțiune și explicitarea motivelor de apel, reclamanții au arătat că intimatele-pârâte și-au exercitat cu rea-credință drepturile recunoscute de lege, invocând abuzul de drept care nu reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998-999 din C. civ. de la 1864, astfel cum a fost analizată de instanța de apel, ci este doar asimilat acesteia.

Abuzul de drept, în opinia recurenților-reclamanți, nu poate fi identificat cu delictul civil, el presupunând existența unui drept subiectiv civil și exercitarea lui în limitele conferite de lege, însă în mod abuziv. Elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârșirea unei fapte vătămătoare situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de exercitare a folosinței unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credințe.

Or, până la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2471/19.06.2014 de către Judecătoria Buftea, demersul juridic al intimatelor-pârâte nu putea fi privit decât ca o manifestare a unui drept legitim al acestora, catalogat astfel de instanțe în funcție de înscrisurile existente la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, intimatele beneficiind de prezumția de bună-credință.

Pentru a admite cererea de deschidere a procedurii insolvenței, instanța de judecată a procedat la evaluarea condițiilor prevăzute de art. 3 din Legea insolvenței (valoarea prag, caracterul cert, lichid și exigibil al creanței), fără ca în această procedură să se poată constata printr-o expertiză contabilă modalitatea de repartizare a sumelor de către creditoare, îndeplinirea propriilor obligații contractuale de către aceasta sau neîndeplinirea lor și fără să se stabilească dacă, față de nerespectarea acestora (ulterior constatată) a mai rămas de achitat vreo sumă de bani și care ar fi fost cuantumul sumei respective.

Recurenții-reclamanți apreciază că această împrejurare atrage, deopotrivă, incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină).

Câtă vreme reclamanții au solicitat să se constate abuzul de drept, arătând că există diferențe majore între acesta și răspunderea civilă delictuală, împrejurarea că instanța de apel a analizat apelul prin prisma criteriilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat argumentele prezentate de reclamanți.

În fine, recurenții-reclamanți au susținut faptul că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2528 și art. 2517 din C. civ.

Astfel, au menționat că ignorarea distincției dintre abuzul de drept și răspunderea civilă delictuală a condus și la greșita stabilire a datei de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât în cazul abuzului de drept termenul de prescripție începe să curgă de la o dată diferită.

Reținând că este vorba despre răspunderea civilă delictuală "clasică" (și nu sub forma abuzului de drept), instanța de apel a considerat că, în aplicarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ., termenul de prescripție nu are ca punct de plecare rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 2471/2014, pronunțate de către Judecătoria Buftea (08.07.2016), ci, după caz, fie data deschiderii procedurii insolvenței, fie data depunerii raportului de evaluare a imobilului sau data adjudecării imobilului. Însă, în cazul abuzului de drept, termenul de prescripție nu poate să curgă decât de la data la care s-a constatat, în mod definitiv, că intimatele-pârâte nu și-au îndeplinit obligația de predare a bunurilor pentru a căror contravaloare au solicitat deschiderea procedurii insolvenței.

Doar până la acest moment cererea intimatelor-pârâte păstrase aparența bunei-credințe, iar, o eventuală cerere de despăgubire întemeiată pe reaua- credință și abuzul de drept nu ar fi avut niciun temei, întrucât demersul juridic al intimatelor nu putea fi privit decât ca o manifestare a unui drept legitim al acestora.

De aceea, prescripția dreptului material la acțiune nu poate porni decât de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2471/2014 a Judecătoriei Buftea, întrucât doar de la acest moment se poate vorbi despre cunoașterea nașterii în patrimoniul reclamanților a dreptului la acțiune, dovedită fiind exercitarea în mod abuziv de către intimate a drepturilor lor.

Reținerea instanței, în sensul că sentința civilă nr. 2471/2014 nu are relevanță, întrucât "nu s-au stabilit nici prejudiciile pretinse de către reclamanți și nici persoanele răspunzătoare de aceste pretinse prejudicii" este inoportună, de vreme ce în dosarul Judecătoriei Buftea nu s-a formulat o acțiune în constatarea întinderii pagubei și a persoanelor responsabile, ci s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la predarea bunurilor a căror contravaloare a fost inclusă în creanța invocată în dosarul de faliment.

Cu această ocazie, s-a stabilit că, într-adevăr, intimatele-pârâte nu își îndepliniseră obligațiile contractuale de a preda bunul, deși au solicitat deschiderea procedurii insolvenței inclusiv pentru contravaloarea lor, distribuind plățile efectuate de C. S.R.L. și pentru acestea.

De altfel, formularea unei astfel de acțiuni în fața instanței Judecătoriei Buftea ar fi făcut inutil prezentul demers judiciar.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au arătat că art. 2528 din C. civ. face trimitere la momentul subiectiv al cunoașterii de către păgubit a pagubei și a celui care răspunde de ea.

Or, câtă vreme prezumția de bună-credință a intimatelor-pârâte a operat doar până la momentul admiterii acțiunii de către Judecătoria Buftea, dispunându-se predarea bunului, abia după acest moment se poate susține că reclamanții au cunoscut persoana răspunzătoare de paguba creată în patrimoniul lor, întrucât s-a dovedit inexistența bunei-credințe a intimatelor-pârâte la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

Prin urmare, recurenții-reclamanți au solicitat să se constate că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că dreptul la acțiune s-a născut la data de 4 noiembrie 2011, iar nu de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2471/19.06.2014 a Judecătoriei Buftea (08.07.2016). În raport de această dată, toate pretențiile reclamanților au fost formulate în termenul legal de prescripție de 3 ani.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatele-pârâte E. S.A. și E. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B., A. și C. S.R.L. prin lichidator judiciar F., stabilindu-se termen la data de 25 februarie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recurenții-reclamanți B., A. și C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. au invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică subsumată de recurenți motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 477 din același cod referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat. În concret, recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel a asimilat, în mod greșit, cererea depusă la data de 14 ianuarie 2019 unor motive noi de apel (cu referire la punctele 3 și 4 din această cerere), motive ce au fost formulate cu depășirea termenului de apel și, pe cale de consecință, nu a analizat susținerile reclamanților privind greșita reținere de către instanța de fond a relei-credințe și obligarea acestora la restituirea sumelor de care au beneficiat, cu titlu de ajutor public judiciar.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită această critică, întrucât este nefondată.

Art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Prin dispoziția legală precitată este recunoscut caracterul extensiv al apelului, în sensul că instanța de apel va fi ținută să analizeze și dezlegările date de prima instanță care se află în dependență cu partea din hotărâre pe care apelantul o supune controlului judiciar în mod explicit, dar este de necontestat că acest caracter extensiv al efectului devolutiv al apelului își găsește limitarea în observarea poziției procesuale a apelantului.

În speță, nu este vorba despre nesocotirea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, întrucât instanța de apel a reținut, cu justețe, faptul că la punctele 3 și 4 ale cererii depuse la data de 14 ianuarie 2019, apelanții au supus analizei critici care nu reprezintă o simplă explicitare a motivelor de apel inițiale. Este corectă concluzia la care a ajuns Curtea de Apel București, în sensul că prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. nu legitimează posibilitatea ca părțile să augmenteze motivele de apel într-o asemenea manieră încât să introducă noi motive de apel peste termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Așadar, a fost admisă, în mod corect, excepția tardivității depunerii de noi motive de apel prin cererea din 14 ianuarie 2019, invocată de instanță, din oficiu.

Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece era ținută să judece apelul declarat de reclamanții A., B. și D. S.R.L. prin F. în limitele criticilor formulate prin motivele de apel depuse inițial, nefiind incidente excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 și ale art. 264 din C. proc. civ., deoarece sunt neîntemeiate.

Sub acest aspect, s-a arătat că reclamanții au invocat expres abuzul de drept (instituție juridică distinctă de cea a răspunderii pentru fapta ilicită), însă instanța a calificat fapta reclamată de aceștia ca fiind o faptă ilicită reglementată exclusiv de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, fără a o analiza prin prisma temeiului de drept indicat și fără a pune în discuția părților calificarea juridică exactă, în ipoteza în care a apreciat că cea indicată de reclamanți nu a fost corespunzătoare.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenții, constituie numai opinia lor personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

În cauză, recurenții-reclamanți nu demonstrează încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, ci își exprimă nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel a analizat fapta reclamată prin acțiune ca fiind una ilicită, distinctă de abuzul de drept, ceea ce a condus la stabilirea unei alte date de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Instanța supremă reține că reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata unor sume de bani, cu titlu de prejudiciu, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței împotriva societății D. S.R.L. și că instanțele anterioare au apreciat, în mod corect, aplicabilitatea prescripției și, respectiv netemeinicia pretențiilor formulate, în condițiile în care sentința de deschidere a procedurii insolvenței a fost supusă controlului judiciar al instanțelor de judecată care au statuat că a fost admisă corect cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de E. și E., ca urmare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 85/2006. Recurenta-reclamantă D. S.R.L. a recunoscut și a achitat ulterior deschiderii procedurii insolvenței debitele restante, administratorul judiciar al societății a întocmit raportul cu privire la cauzele apariției stării de insolvență, în cuprinsul căruia se menționează că starea de incapacitate de plată se datorează managementului defectuos întreprins de organele de conducere, împotriva reclamantului A. fiind formulată o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale.

Prin calea de atac exercitată, recurenții-reclamanți încearcă să determine o nouă judecată, făcând abstracție de hotărârile pronunțate de instanțele de judecată care au tranșat deja faptul că în mod corect a fost deschisă procedura insolvenței împotriva societății recurente, în temeiul unei cereri juste și întemeiate formulate de pârâte, iar sentința civilă nr. 2471/2014 a Judecătoriei Buftea nu este de natură a reprezenta o situație care să confere temeinicie pentru revizuirea sentinței de deschidere a procedurii insolvenței.

Decizia din apel a fost criticată și din perspectiva faptului că s-a reținut, în considerente, că reclamanții nu au indicat în concret și nu au dovedit cu niciun mijloc de probă admisibil abuzul de drept, ceea ce, în opinia recurenților, înseamnă că instanța nu a examinat nici sentința civilă nr. 2471/19.06.2014, pronunțată de Judecătoria Buftea (prin care s-a confirmat faptul că nu avea caracter cert lichid și exigibil creanța cu privire la bunul ambarcațiune și peridoc), nici prevederile contractului de leasing (care stipulează că derularea contractului începe la data livrării obiectului sau cel târziu odată cu punerea la dispoziție a bunului), nici susținerile reclamanților din acțiune, cu toate că dispozițiile art. 264 din C. proc. civ. obligă instanța să examineze probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

Este adevărat că, în temeiul dispoziției legale anterior menționate, judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

Totodată, se cuvine menționat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părților și s-au cercetat motivele de apel în limitele învestirii, reținându-se, în mod judicios, că aspectele invocate de către apelanții-reclamanți nu pot conduce la admiterea acțiunii promovate.

În acest context, Înalta Curte nu identifică vreo neregularitate în privința legalității deciziei recurate, de natură a face aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au mai criticat decizia instanței de apel, prin prisma motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând că aceasta nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat argumentele prezentate de reclamanți.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Autorii prezentei căi de atac impută instanței de apel o "nemotivare", întrucât a analizat apelul prin prisma condițiilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, în condițiile în care acțiunea promovată a avut ca scop constatarea abuzului de drept și s-a arătat că există diferențe majore între acesta și răspunderea civilă delictuală.

Recurenții-reclamanți au susținut faptul că demersul juridic al intimatelor-pârâte nu putea fi privit decât ca o manifestare a unui drept legitim al acestora, catalogat astfel de instanțe în funcție de înscrisurile existente la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței decât până la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2471/19.06.2014 de către Judecătoria Buftea.

Au mai arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței a procedat la evaluarea condițiilor prevăzute de art. 3 din Legea insolvenței (valoarea prag, caracterul cert, lichid și exigibil al creanței), fără ca în această procedură să se poată constata printr-o expertiză contabilă modalitatea de repartizare a sumelor de către creditoare, îndeplinirea propriilor obligații contractuale de către aceasta sau neîndeplinirea lor și fără să se stabilească dacă, față de nerespectarea acestora (ulterior constatată) a mai rămas de achitat vreo sumă de bani și care ar fi fost cuantumul sumei respective.

Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanța de prim control judiciar nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părții.

Totodată, se reține că nemotivarea, invocată de către recurenți, trebuie să aibă caracter substanțial și să se refere la aspecte esențiale, tranșate prin dispozitiv sau de natură a-l influența, iar nu la analiza tuturor aspectelor care, fiind invocate, nu puteau influența decisiv hotărârea.

Contrar celor susținute prin recursul formulat în cauză, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare ce vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții-reclamanți au invocat faptul că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1200 și art. 1202 din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 8 și art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1200 și art. 1202 din C. civ. de la 1864 se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat astfel cum a fost consacrată prin dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, statuează la alin. (2) al aceluiași articol că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Prin noua reglementare a autorității de lucru judecat, C. proc. civ. prevede, în mod expres, că autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului, cât și asupra considerentelor pe care se sprijină.

Totodată, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat; ea fiind la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, în acest caz nefiind necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

Înalta Curte constată că instanța de apel a dat, în mod corect, eficiență prezumției de lucru judecat pe baza căreia a reținut că au fost deja dezlegate chestiunile vizând existența creanței pe care apelanta-reclamantă D. S.R.L. o datora intimatelor-pârâte.

În acest sens, Curtea de Apel București a reținut că potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, în relația dintre părți această prezumție are caracter absolut, astfel încât apelanta-reclamantă D. S.R.L. nu poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv inexistența creanței pe care apelanta-reclamantă D. S.R.L. o datora intimatelor-pârâte) a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Față de apelanta-reclamantă D. S.R.L. s-a statuat, în urma verificărilor jurisdicționale realizate, că datora anumite sume de bani intimatelor-pârâte, la momentul deschiderii procedurii insolvenței, respectiv la data de 4 noiembrie 2011.

Prin urmare, este corectă concluzia la care a ajuns instanța de prim control judiciar, în sensul că C. S.R.L. nu poate susține în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului autorității de lucru judecat, că respectiva creanță nu exista.

Totodată, nu se poate reține că intimatele-pârâte au formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenței față de C. S.R.L., deși cunoșteau că nu îndeplineau criteriile prevăzute de Legea nr. 85/2006, respectiv cu rea-credință și în lipsa unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Cu privire la efectele autorității de lucru judecat față de apelanții-reclamanți A. și B., instanța de apel a reținut, în mod judicios, că aceștia, deși sunt terți față de hotărârile judecătorești menționate (sentința civilă nr. 1171/F/04.11.2011, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 294/06.03.2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2011), nu pot ignora ceea ce s-a statuat judecătorește în mod irevocabil, chiar dacă nu au participat la procesul în care s-a pronunțat hotărârea, față de prevederile art. 1200 pct. 4 din C. civ. de la 1864, aprecierile instanței având valoarea unor prezumții legale, care provin de la o putere publică.

În aceste condiții, s-a arătat că actul jurisdicțional produce, pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Față de reclamanții persoane fizice, hotărârea se opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumție relativă, caracterul absolut al prezumției legale funcționând, în condițiile art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864, doar în relațiile dintre părți.

Deși s-a susținut, prin cererea de apel, că față de apelanții