ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4314/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice Pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a ridica măsurile asigurătorii instituite prin Decizia nr. x/07.12.2015 emisă de către ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală ca urmare a încetării de drept a acestora și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtelor să dispună ridicarea de urgență a acestor măsuri asigurătorii, sub sancțiunea amenzii, prevăzută de dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; să se dispună repararea prejudiciului material suferit de reclamantă, evaluat provizoriu la suma de 1.506.688 RON, ca urmare a emiterii abuzive a Deciziei nr. x/07.12.2015 și omisiunea de a ridica aceste măsuri la momentul încetării de drept a acestora, respectiv ca urmare a neîndeplinirii obligației de valorificare a bunurilor perisabile sechestrate și a altor obligații prevăzute în sarcina organului fiscal; să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 194 din data de 30.06.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, a obligat reclamanta să achite suplimentar expertului B. suma de 3000 RON, a admis excepției lipsei calității procesuale pasive a paratei ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală în capătul 1 al acțiunii și a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcția Generală Antifraudă Fiscală ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins restul pretențiilor formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Antifrauda Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 194 din data de 30.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate, cu consecința admiterii acțiunii în anulare astfel cum a fost precizată precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a precizat în esență faptul că soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive s-a efectuat cu încălcarea regulilor de procedură din perspectiva stabilirii consorțiului procesual (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) în speță, măsurile asigurătorii (popriri și sechestre) fiind instituite de DGAF prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel că emitentul actului trebuia să facă parte din consorțiul procesual.

Practic, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGAF, instanța de fond a golit de obiect acțiunea, pe de-o parte, pentru că în accepțiunea acesteia, nu DGRFP București trebuia să dispună ridicarea măsurilor instituite prin DIMA II, iar pe de altă parte, pentru că a scos din peisaj pe chiar emitentul deciziei, singurul actor care ar mai fi putut fi obligat la ridicarea acelor măsuri.

Pe lângă eroarea gravă de procedură, din perspectiva stabilirii consorțiului procesual pasiv, soluția instanței de fond denotă și o interpretare vădit eronată a dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală 2015, conform cărora:

"în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. în cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția".

Deși organul fiscal a refuzat să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii și să o pună în aplicare vreme de aproape 5 ani, instanța de fond, în mod nelegal, justifică această situație prin invocarea art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Or, pe de-o parte, dispozițiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu erau aplicabile speței, potrivit art. 352 Codul de procedură fiscală text ce prevede expres situațiile în care legea nouă retroactivează; în cazul de față doar alin. (7) al art. 213 Codul de procedură fiscală 2015 se aplică și procedurilor inițiate anterior.

Pe de altă parte, la data la care au avut loc dezbaterile și, ulterior, deliberările, Decizia Curții Constituționale a României nr. 581/2019, privind dispozițiile art. 213, alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală era cunoscută instanței de fond, referitor la neconstituționalitatea acelor dispoziții.

Potrivit art. 147 din Constituția României, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.

Prin urmare, în ciuda acestui fapt, instanța de fond, în considerentele sentinței recurate, susține inexistența vreunei culpe a intimatei DGRFP București, motivată de existența unui răspuns al acesteia întemeiat pe un articol declarat neconstituțional.

O astfel de dezlegare dată unei anumite pricini încalcă, în mod vădit, dispozițiile art. 7 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.".

În concluzie, soluția instanței de fond este rezultatul unui interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală 2003) respectiv a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dar și rezultatul unei încălcări evidente a deciziilor Curții Constituționale a României, generale și obligatorii.

Intimații-pârâți Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Antifrauda Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii au formulat întâmpinări față de recursul recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la aceste întâmpinări, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor formulate prin întâmpinări de către intimații-pârâți, precum și prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu acțiunea având ca obiect să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a ridica măsurile asigurătorii instituite prin Decizia nr. x/07.12.2015 emisă de către ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală ca urmare a încetării de drept a acestora și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtelor să dispună ridicarea de urgență a acestor măsuri asigurătorii, sub sancțiunea amenzii, prevăzută de dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și repararea prejudiciului material suferit de reclamantă, evaluat provizoriu la suma de 1.506.688 RON, ca urmare a emiterii abuzive a Deciziei nr. x/07.12.2015 și omisiunea de a ridica aceste măsuri la momentul încetării de drept a acestora, respectiv ca urmare a neîndeplinirii obligației de valorificare a bunurilor perisabile sechestrate și a altor obligații prevăzute în sarcina organului fiscal.

Soluționând cauza, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală în ceea ce privește primul capăt de cerere, reținând în esență că raportul juridic de drept administrativ s-a născut între reclamantă și DGRFP București Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, și a respins restul pretențiilor, ca nefondate, reținând că măsurile asigurătorii nu au fost instituite de pârâta DGRFP București Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii ci de ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală, obligația de a ridica măsurile asigurătorii aparținând organului care a luat această măsură.

Recurenta reclamanta critică hotărârea instanței de fond prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând că soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură din perspectiva stabilirii consorțiului procesual iar soluția asupra fondului litigiului este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale invocate .

Analizând cu prioritate motivele de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că sunt fondate.

Prin decizia nr. x/07.12.2915 de instituire a masurilor asiguratorii emisă de ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală s-au estimat obligații fiscale în valoare de 1.865.568 RON și s-au indisponibilizat mărfuri aflate în spatiile de depozitare nr. 43-47 din complexul comercial în valoare de 473.847,37 RON.

Prin cererea adresată Direcției Generale Finanțelor Publice București, la data de 05.05.2017, reclamanta a solicitat ridicarea masurilor asiguratorii dispuse prin decizia nr. x/07.12.2015, și repararea prejudiciului evaluat la suma de 1.506.688 RON, produs prin instituirea măsurilor asigurătorii și omisiunea de a ridica aceste măsuri la momentul încetării de drept a acestora și ca urmare a neîndeplinirii obligației de valorificare a bunurilor perisabile.

Prin răspunsul emis Direcția Generală a Finanțelor Publice București a comunicat reclamantei că se află sub incidența prevederilor art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, în sensul că măsurile asigurătorii dispuse și actele subsecvente lor vor subzista până când se dispun măsuri asigurătorii potrivit C. proc. pen.. Totodată, se precizează că măsurile asiguratorii (inclusiv dispunerea eliberării garanțiilor) se face motivat numai de către organul fiscal care le-a instituit, cu excepția situației în care instanța judecătorească competentă se pronunță prin decizie definitivă și anulează măsura de instituire a măsurilor asiguratorii.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, conform art. 36 din C. proc. civ. potrivit căruia "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În speță, legitimarea procesuală pasivă este clară din perspectiva calității pârâtei ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală de emitentă a deciziei nr. x/07.12.2015 prin care s-au instituit măsurile asigurătorii, această calitate conferind acestei părți și obligația de a dispune ridicarea acestora, în temeiul pct. 5.22 din Anexa 1 din Ordinul președintelui ANAF nr. 2605/21.10.2010 conform cărora "Măsurile asigurătorii dispuse vor fi ridicate de către organul de executare, în tot sau în parte, în baza deciziei motivate ori a înscrisurilor emise de instanță sau de alte organe competente prin care se dispune aceasta, comunicate tuturor celor cărora le-au fost comunicate "Decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii" sau celelalte acte de executare în legătură cu acestea."

Prin urmare, participarea procesuală a pârâtei ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală este justificată de către reclamantă în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

În acest sens, Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii instituite prin decizia nr. x/07.12.2015 au fost ridicate prin decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii C. nr. x/09.03.2020 emisă chiar de către organul care le-a instituit ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală, aspect ce nu a fost analizat de instanța de fond, deși la momentul soluționării cauzei măsura era deja dispusă.

În raport de motivele arătate anterior, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu toate părțile chemate în judecată, instanța de fond urmând a reanaliza cauza și din perspectiva îndeplinirii obligației de ridicare a măsurilor asigurătorii și a momentului la care a intervenit.

Găsind fondat motivul de recurs prevăzut dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

În consecință, pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu cele ale art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 194 din 30 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 194 din 30 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.