ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1407/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI și SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. 15A/1608/CA din 02.04.2021; admiterea plângerii prealabile, în sensul anulării pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004. La data de 25.08.2021, Ministerul Finanțelor a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea Guvernului României.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1906 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată; a admis acțiunea; a anulat pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20459,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a respins cererea de intervenție formulată de către intervenientul accesoriu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât pârâții Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., cât și intervenientul Ministerul Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 3.1. Recursul formulat de pârâții Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului Pârâții Secretariatul General al Guvernului și Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului au formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care au solicitat casarea acesteia și, în cazul reținerii cauzei pe rolul instanței de control, spre rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată si admiterea cererii de intervenție formulată de Ministerul Finanțelor, în interesul Guvernului României. În motivarea recursului, s-au arătat următoarele: Principalul motiv de recurs este întemeiat pe articolul 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești, subrogându-se autorului acțiunii. Astfel, deși în mod declarativ (așa cum apare în preambulul acțiunii introductive), reclamanta solicită expressis verbis anularea răspunsului la plângerea prealabilă cu efectul anulării dispozițiilor pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, instanța neagă acest aspect, subliniind că, de fapt, reclamanta a cerut declarativ anularea actului administrativ sus-mentionat. Sub acest aspect, instanța de fond, în motivarea de respingere a excepției inadmisibilității invocate de recurenții-pârâți, s-a limitat la enunțarea lapidară a unei teze neargumentate în sensul că, prin cererea de chemare în judecată, intimata - reclamantă a apreciat ca fiind nelegal respinsă plângerea prealabilă formulată și că aceasta ar trebui admisă cu consecința anulării prevederilor legale antemenționate, neschimbându-se obiectul acțiunii, fapt ce conduce la concluzia evidentă că instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești, prin asumarea unor interpretări logico-juridice în favoarea părții reclamante, care depășesc cadrul stabilit de legea specială și cea de procedură civilă, practic fiind dispus mai mult sau altceva decât s-a solicitat. Prin acest exercițiu, instanța nu și-a exercitat rolul activ, ci și-a depășit atribuțiile cu care era învestită prin cererea dedusă judecății, de către reclamantă, potrivit principiului disponibilității. Totodată, dacă ar fi fost, potrivit raționamentului instanței, o acțiune clară în anularea acestei hotărâri a Guvernului, S.G.G. nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul actului administrativ în discuție. Dată fiind strânsa legătură dintre motivele de casare întemeiate pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în cauză, respectiv incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenții au arătat că le vor trata împreună. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., una din cerințele obligatorii ce trebuie cuprinse într-o hotărâre judecătorească este reprezentată de indicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Deși în cauza de față, atât pârâtul Guvernul României, cât și intervenientul Ministerul Finanțelor, au formulat apărări în sensul respingerii acțiunii reclamantei, din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că apărările formulate de Ministerul Finanțelor au fost analizate de instanța de fond. Astfel, dacă în partea introductivă a considerentelor, instanța de fond a redat pasaje din întâmpinarea formulată de pârât, respectiv din cererea de intervenție formulată de intervenient, ceea ce ar trebui să fie motivarea soluției pronunțate nu reprezintă altceva decât redarea repetată a unor texte de acte normative sau preluarea unor susțineri ale reclamantei. Or, de vreme ce din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că a analizat apărările formulate de intervenient, se desprinde concluzia că instanța de fond a procedat ca și cum aceste apărări nu ar fi existat, sau ca și cum prezența acestei autorități în litigiul de față trebuia să fie formală. Rezultă, așadar, că instanța de fond a nesocotit apărările formulate de intervenient, lipsind astfel hotărârea de indicarea elementelor care atrag criticile și în raport de care trebuie să fie formulat recursul. Așa cum se poate observa, instanța de fond s-a pronunțat în sensul admiterii acțiunii, prin luarea în considerare și, practic, prin însușirea susținerilor reclamantei, fără însă a rezulta că a existat o verificare și o analiză a acestor susțineri și fără a indica, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea pentru pronunțarea acestei soluții. Instanța de fond a început prin a reda un text din cuprinsul actului administrativ cu caracter normativ, care ar conține dispozițiile în raport de care reclamanta s-a considerat vătămată într-un drept sau într-un interes legitim și a sesizat instanța de contencios administrativ cu cererea de chemare în judecată. Despre acest text, instanța arată că ar aparține pct. 1 indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal. Important de reținut este faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, și reclamanta a redat același text, despre care susține același lucru, respectiv că ar aparține pct. 1 indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal. Aceasta este o primă dovadă a faptului că instanța de fond a preluat pur și simplu susținerile reclamantei, fără a face nici cea mai mică verificare pentru a constata dacă există concordanță între textul redat de reclamantă și numărul punctului din norme aferent acestuia. Așadar, textul dedus judecății aparține dispozițiilor pct. 2 alin. (1) indice 1 din Normele metodologice, nicidecum pct. 1 indice 1, cum a menționat reclamanta și a preluat instanța de fond fără să verifice. În continuare, la primele trei alineate de la pagina 16 din hotărârea judecătorească, instanța de fond a preluat, într-o altă ordine, alin. (2), (3) și 4 de la pagina 8 din cererea de chemare în judecată. Recurenții au arătat că mai multe pasaje din motivarea sentinței reprezintă un conspect făcut de instanța de fond cu privire cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Așa cum au arătat în prima parte a cererii de recurs, instanța de fond nu a făcut absolut nicio mențiune din care să rezulte că a analizat apărările formulate de Ministerul Finanțelor prin intermediul cererii de intervenție formulată în interesul pârâtului. Important este de reținut faptul că paragraful existent la lit. b) al art. 7 alin. (1) pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a fost introdus de legiuitor din nevoia de a identifica și de a arăta cu titlu de exemplu, în cazul produselor software, elementele ce nu constituie redevență, luând în considerare particularitățile acestor tipuri de produse legate de modul de operare, instalare, implementare, stocare sau utilizare, diferite de cele ale celorlalte elemente considerate redevență și enumerate în cuprinsul lit. b). În legătură cu normele metodologice date în aplicarea art. 115 alin. (1) lit. d), în speță pct. 2 alin. (1 indice 1), trebuie reținut că acestea nu adaugă aspecte noi la conținutul legii, ci doar vin să aducă clarificări referitoare la încadrarea sau nu în termenul de redevență a unor sume, cu motivarea neîncadrării în definiția generală de la art. 7 pct. 28, "deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinței sau dreptului de folosință a unui element de proprietate inclus în definiție." Această normă nu adaugă și nu limitează în vreun fel norma juridică superioară și, pe cale de consecință, nu intră în conflict cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În ceea ce privește atât definiția redevenței de la art. 7 pct. 28 din Codul fiscal, cât și pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, trebuie avut în vedere că acestea sunt elemente de fiscalitate internațională de comun agreate de statele membre și nemembre, printre care și România, ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), ale cărei linii directoare în ceea ce privește fiscalitatea se regăsesc în Modelul Convenției de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit și capital și comentariile aferente la aceasta. Astfel, aplicarea liniilor directoare privind fiscalitatea în cadrul tranzacțiilor transfrontaliere asigură statelor un cadru uniform, clar și standardizat în ceea ce privește impozitarea și, totodată, asigură găsirea unor soluții comune la situații identice de dublă impunere. în acest sens, România a ales să alinieze legislația internă cu privire la impunerea veniturilor nerezidentilor cu normele internaționale în materie, în dorința de a asigura predictibilitate și stabilitate în ceea ce privește tratamentul fiscal al unor tipuri de venituri. Astfel, în cazul plăților de redevențe, prevederile pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal rescriu o parte din comentariile existente la pct. 10.1 aferente articolului 12 "Redevențe" din Modelul Convenției elaborat de OCDE. De reținut faptul că România, deși nu este stat membru OCDE, și-a prezentat poziția în legătură cu Modelul Convenției de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit și capital elaborat de OCDE și comentariile aferente la aceasta, poziție consemnată în partea finală a acestui document. Referitor la comentariile de la pct. 10.1 aferente Articolului 12 "Redevențe" din Modelul Convenției, elaborat de OCDE, nu a fost transmisă o poziție, acestea fiind însușite în totalitate. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, prevederile unui tratat la care România este parte prevalează prevederilor Codul fiscal și evident normelor subsecvente, motiv pentru care nu poate fi pusă în discuție incompatibilitatea legislației interne cu cea europeană sau internațională. Mai mult, definiția redeventei din legislația internă nu este în contradicție cu directivele europene - cu referire directă la Directiva 2003/49/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind sistemul comun de impozitare, aplicabil plăților de dobânzi și de redevențe efectuate între societăți asociate din state membre diferite, cu amendamentele ulterioare, transpusă în Codul fiscal la art. 255 - 264, și nici cu cea existentă în Convențiile de evitare a dublei impuneri pe care România le are încheiate cu alte state. În ceea ce privește neidentificarea industriei specifice căreia îi era destinată limitarea prevăzută la pct. 2 alin. (1 indice 1) din Normele metodologice, ceea ce, potrivit susținerilor reclamantei, pune aceste dispoziții în vădită contradicție cu reglementările vechiul Codul fiscal și cu intenția explicită a legiuitorului fiscal de limitare a conținutului noțiunii de redevență exclusiv în domeniul software, trebuie reținut că norma în discuție este una general aplicabilă, referindu-se la drepturile exclusive de distribuție a oricăror produse sau servicii, motiv pentru care nu a fost identificată o industrie specifică. Pentru industria de software, având in vedere ca aceasta are anumite particularități, legiuitorul a ales să facă precizări distincte, așa cum a arătat mai sus. Aceste prevederi sunt, de asemenea, preluate din Comentariile la Modelul Convenției elaborat de OCDE, pentru a nu exista conflicte în interpretarea dată de autoritățile fiscale care aplică un acord fiscal internațional. Totodată, trebuie avut în vedere că în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1620/2009 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin care a fost introdus, la pct. 2, atât alin. (1 indice 1) aflat în discuție, cât și alin. (5 indice 1) cu referire la produsele software, pct. 5 al secțiunii Schimbări preconizate privind impozitul pe veniturile obținute de nerezidenți face referire la ambele puncte nou introduse, identificând distinct elementele de interes, respectiv distribuția produselor software și distribuția unor bunuri și servicii: ,,5. Clarificarea impozitului pe venitul obținut din România de nerezidenti sub forma plăților făcute pentru obținerea dreptului de distribuție a produselor software, a unor bunuri sau servicii, în sensul că nu se consideră redevențe sumele plătite pentru dreptul exclusiv de distribuție." În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ. 3.2. Recursul formulat de intervenientul Ministerul Finanțelor Intervenientul accesoriu Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice - reorganizat potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 212/2020 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative) a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat casarea acesteia și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, iar în subsidiar, rejudecând cauza, respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată și admiterea cererii de intervenție formulate de Ministerul Finanțelor în interesul Guvernului României. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Dată fiind strânsa legătură dintre motivele de casare întemeiate pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în cauză, respectiv incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenții au arătat că le vor trata împreună. În dezvoltarea acestor motive de casare, recurentul-intervenient a invocat aceleași aspecte ca cele invocate prin recursul recurenților-pârâți. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursurile formulate în cauză de către recurentele Guvernul României și Secretariatul General, precum și de Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat in principal, anularea recursurilor formulate în cauză de către recurente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cât timp criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, respingerea ca nefondate a recursurilor formulate în cauză; obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Având în vedere faptul că criticile de nelegalitate ale sentinței recurate valorificate de către Guvern și Ministerul Finanțelor prin intermediul recursurilor formulate sunt identice, singura excepție fiind reprezentată de critica respingerii excepției inadmisibilității susținută de către Guvern, intimata a arătat că va demonstra netemeinicia tuturor acestor critici și legalitatea sentinței recurate prin intermediul prezentei întâmpinări. Cu privire la nulitatea recursului și neîncadrarea criticilor formulate de recurente în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., s-a arătat că recursurile formulate de către recurente nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., atât timp cât criticile formulate nu reprezintă altceva decât o reproducere a argumentelor din întâmpinările depusă în fața instanței de fond, neîncadrându-se în motivul de casare cuprins de art. 488 din C. proc. civ.. Pe cale de consecință, nu este satisfăcută, implicit, condiția motivării recursului, impunându-se aplicarea sancțiunii nulității acestuia. Pretinsele critici valorificate de către recurente reprezintă o simplă reiterare a argumentelor susținute în fața instanței de fond. După cum se poate observa, criticile invocate de către recurente ce fundamentează pretinsa nelegalitate a sentinței recurate reprezintă, în realitate, o simplă reproducere a argumentelor din cuprinsul întâmpinărilor depuse la instanța de fond și nicidecum nu se invocă vreun motiv concret de nelegalitate a sentinței recurate. Astfel, invocarea formală a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără indicarea concretă a modului în care instanța a acționat nelegal ori a normelor materiale ce au fost încălcate în momentul pronunțării sentinței nelegale, nu este suficientă pentru a înlătura nulitatea recursurilor formulate. Caracterul formal al recursurilor formulate este fundamentat inclusiv pe faptul că recurentele nici măcar nu încearcă să delimiteze criticile ce se subsumează punctului 6, respectiv punctului 8 ale art. 488 C. proc. civ., ci enumera pur si simplu argumentele deja prezentate instanței fondului, invocând aceste prevederi legale strict în încercarea de a conferi o aparență de legalitate căilor de atac exercitate în mod defectuos. Prin reluarea unor critici deja cenzurate de instanța de fond, recurentele tind să obțină o nouă verificare pe fond a susținerilor acestora, în pofida caracterului nedevolutiv al prezentei căi de atac. Or, o astfel de conduită este nelegală, întrucât conduce la eludarea prevederilor imperative ale art. 487 C. proc. civ., conform cărora recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs. Prin urmare, ținând cont de aceste aspecte, în cauză devin incidente dispozițiile prevăzute de art. 489 C. proc. civ. Pe fond, s-a arătat că sunt nefondate criticile privind modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată; instanța fondului în mod corect a respins excepția inadmisibilității invocată de către Guvern - pct. 4 al art. 488 din C. proc. civ. Astfel, prima instanță a analizat în mod judicios temeinicia argumentelor invocate de către RAGT atât în cadrul plângerii prealabile, cât și în cadrul Cererii de chemare în judecată, și considerând cererea astfel formulată temeinică, a dispus anularea pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, aceasta fiind singura soluție aflată la dispoziția instanței conform prevederilor Legii 554/2004. În concluzie, petitul cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze este suficient precizat, instanța fiind pe deplin abilitată să se pronunțe asupra legalității punctului 1 indice 1 (ori, pct. 2 alin. (1 indice 1) astfel cum este identificat de către recurente) din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal și să dispună anularea actului administrativ contestat. Adresa nr. x/02.04.2021 (Răspunsul la plângerea prealabilă) a fost emisă în regim de putere publică în vederea aplicării legii (fiscale). Din analiza conținutului Răspunsului Guvernului rezultă că acest act nu este o simplă adresă, prin care pârâtul își exprimă un punct de vedere, o opinie, ci un act care materializează manifestarea de voință a unei autorități publice, emis în regim de putere publică în vederea aplicării legii. Acest răspuns, chiar dacă s-ar putea aprecia că nu întrunește (toate) valențele unui act administrativ tipic, apt prin el însuși să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, exteriorizează poziția autorității publice căreia i se solicită revocarea unui act administrativ cu referire la aspectele invocate prin plângerea prealabilă. Totuși, analiza legalității actului administrativ atacat (i.e. dispozițiile pct. î'din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004) ce formează obiectul acțiunii în anulare din prezentul litigiu determină implicit, fără a fi necesară o pronunțare expresă asupra răspunsului la plângerea prealabilă, analiza valabilității acestui răspuns, indisolubil legată de soarta actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin parcurgerea procedurii cerute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Răspunsul la plângerea prealabilă marchează finalizarea parcurgerii procedurii recursului grațios, etapă obligatorie cerută în lumina dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în cazurile anume prevăzute, pentru a putea fi sesizată instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a unui act administrativ pretins vătămător de către titularul acțiunii judiciare. Rolul parcurgerii acestei proceduri este acela de a conferi acces la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile dovedirii îndeplinirii acestei condiții de exercitare a dreptului la acțiune, după cum rezultă din interpretarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ. Însă, în ipoteza admiterii acțiunii de contencios și a anulării actului administrativ cu caracter normativ atacat, este evident că Răspunsul Guvernului nu poate să continue să existe în vădită contradicție cu o realitate juridică consfințită de instanțele de judecată. In aceste condiții, instanța de contencios învestită cu soluționarea acțiunii în anulare, în situația soluționării favorabile a acesteia, poate să pronunțe și anularea răspunsului la plângerea prealabilă. Așadar, se impune respingerea ca neîntemeiate a criticilor de nelegalitate invocate de Guvern asupra modului de soluționare al excepției inadmisibilității, cu consecința menținerii sentinței recurate. Prima instanță a fost învestită în mod legal cu anularea actului administrativ normativ contestat, fiind pe deplin abilitată să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, în conformitate cu principiul disponibilității. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești astfel cum în mod neîntemeiat invocă Guvernul, instanța de fond stabilind in mod corect obiectul acțiunii în anulare, în conformitate cu temeiul de drept și situația de fapt invocate de Societate. În plus, motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. În concluzie, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional. Intimata a susținut netemeinicia criticilor recurentelor privind motivarea lacunară a sentinței recurate -pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ. Sentința recurată nu conține motive contradictorii. Ca o notă generală, interpretarea sintagmei "motive contradictorii", din cuprinsul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu este în concordanță, în vreun fel, cu linia de argumentare propusă de către recurente. În prezenta cauză, nu se poate reține existența unui astfel de motiv de casare, cât timp soluția pronunțată prin dispozitivul sentinței recurate, respectiv de admitere a cererii de chemare în judecată, este în perfect acord cu argumentele reținute de prima instanță din perspectiva admiterii criticilor de nelegalitate, atât procedurale, cât și substanțiale, ale actului administrativ atacat. Sentința recurată a fost temeinic motivată în fapt și în drept. În continuare, în argumentarea presupusei "nemotivări" a sentinței recurate, recurentele aduc o serie de critici, toate încercând să fundamenteze ideea că instanța de fond, în pronunțarea soluției de admitere a acțiunii introductive, și-a bazat raționamentul strict pe argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată, fără a analiza argumentele recurentelor, aceasta echivalând, în opinia autorității, cu o nemotivare a hotărârii. În esență, argumentele recurentelor formulate inițial prin intermediul întâmpinărilor depuse în fața instanței de fond și, ulterior, reiterate într-o manieră aproximativ identică în cadrul recursurilor formulate, converg spre fundamentarea unei singur aspect esențial, respectiv Pct. 1 indice 1 (ori, pct. 2 alin. (1 indice 1), astfel cum este identificat de către recurente) al Normelor metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) reprezintă o simplă explicitare a prevederilor vechiul Codul fiscal, fără a reprezenta o condiție restrictivă suplimentară ce contravine în mod nelegal normei juridice primare cu forță juridică superioară reprezentată de vechiul Codul fiscal. Or, acest aspect esențial a fost analizat și tranșat în mod expres și temeinic de către prima instanță. Considerând în mod judicios că argumentele deja prezentate soluționează în totalitate situație de drept dedusă judecății și sunt suficiente pentru a admite cererea de chemare în judecată formulată, fără a mai fi necesară analizarea restului argumentelor de nelegalitate prezentate de către reclamantă, judecătorul fondului a conchis în sensul că cele constatate anterior apar ca fiind suficiente pentru admiterea acțiunii și constatarea nelegalității. În atare condiții, rezultă cu evidență faptul că prima instanță a analizat apărările susținute de către recurente în cadrul primului ciclu procesual și, având în vedere netemeinicia acestora, le-a infirmat, motivând în mod temeinic respingerea acestora si, în consecința, admiterea cererii de chemare în judecată. Criticile recurentelor referitoare la nemotivarea sentinței recurate au un caracter strict formal și denotă reaua-credință a recurentelor. În primul rând, recurentele critică faptul că prima instanță a dispus anularea "pct. i'" al Normelor Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal, iar nu pct. 2 alin. (1 1 ) al acestor Norme Metodologice. Or, astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul Cererii de chemare în judecată, reclamanta a identificat în mod specific secțiunea Normelor Metodologice de aplicare a vechiul Codul fiscal ce se solicită a fi anulată. Această distincție este deosebit de importantă, având în vedere că secțiunea dedicată aplicării strict a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal din Normele Metodologice nu este compusă din multiple articole ori subsecțiuni, plenitudinea prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal fiind înglobată în cadrul punctelor/alin. (1) - (11) ale acestei secțiuni specifice a Normelor Metodologice, fără a exista vreo divizare suplimentară. In aceste condiții, formulările sunt echivalente și suficient identificate astfel încât prima instanță să se poată pronunța asupra cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată. De asemenea, este de subliniat că, în virtutea logicii juridice restrictive și absurde propuse de recurente, nici măcar identificarea normei legale făcute de către recurente prin intermediul recursurilor formulate, respectiv "anularea pct. 2 alin. (1') al Normelor Metodologice", nu ar putea fi considerată judicioasă, atât timp cât aceste Norme Metodologice prevăd multiple puncte 2, iar calificarea generică oferită de recurente nu este suficientă pentru a identifica norma legală ce se solicită a fi anulată. În realitate, ceea ce este esențial de subliniat este că reclamanta a indicat în mod specific, încă din petitul cererii de chemare în judecată, conținutul prevederii legale atacate, iar instanța fondului a analizat în mod specific strict această prevedere legala în momentul admiterii cererii de chemare în judecată. Suplimentar, și în măsura în care ar valida prin absurd argumentele recurentelor, indicarea strict a unei denumiri greșite a prevederii legale contestate, deși toate argumentele părților și considerentele primei instanțe denotă în mod concret prevederea legală efectiv atacată, nu reprezintă altceva decât o simplă eroare materială. Astfel, criticarea strecurării unei erori materiale în cadrul sentinței recurate este inadmisibilă direct pe calea recursului, astfel cum au procedat recurentele, ci necesită în mod obligatoriu parcurgerea procedurii îndreptării erorilor materiale prevăzute de art. 442 din C. proc. civ. În al doilea rând, criticile recurentelor conform cărora prima instanță ar fi preluat, într-o altă ordine, alin. (2), (3) și (4) de la pagina 8 din cererea de chemare în judecată relevă reaua-credință a recurentelor și încearcă să inducă în eroare instanța de control. După cum se poate observa, acestea redau strict prevederile legale analizate de instanță în cadrul alineatelor ulterioare ale sentinței recurate. Or, este clar că prevederile legale adoptate de legiuitorul național nu reprezintă creația intelectuală a reclamantei, iar, in aceste condiții, nu poate fi reținută pretinsa "preluare" a argumentelor societății în cadrul sentinței recurate prin simpla prezentare a unor prevederi legale general aplicabile. Sintetizând, se poate lesne observa faptul că, din perspectiva analizei fondului raportului juridic dedus judecății, instanța de fond a observat normele legale aplicabile, a procedat la interpretarea acestor norme, redând raționamentul logico-juridic care a fundamentat constatarea nelegalității actului administrativ contestat, a analizat apărările recurentelor și le-a respins în mod legal, motivând netemeinicia acestora, concluzionând că se impune admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința anulării actului administrativ normativ contestat. Intimata a mai susținut netemeinicia criticilor substanțiale formulate de către recurente; prevederile atacate aduc o restrângere nelegală a drepturilor recunoscute prin acte normative cu o forță juridică superioară - pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ. Definiția redevenței prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 28 din vechiul Codul fiscal prevede în mod expres și limitativ sumele ce nu pot fi încadrate în această categorie. Astfel, legiuitorul stabilește faptul că reprezintă redevență, printre altele, orice sumă plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosință al unui brevet, invenție, inovație ori licență. De asemenea, aceeași prevedere legală stabilește o unică excepție de la această regulă, în sensul în care nu pot fi considerate redevențe sumele achitate pentru obținerea drepturilor de operare a programelor software. Textul de lege apare ca fiind extrem de clar, art. 7 lit. b) teza II din vechiul Codul fiscal reprezentând norma specială, derogatorie de la dispozițiile tezei I ale aceluiași articol, motiv pentru care nu este susceptibilă de extrapolare sau de aplicare prin analogie. Astfel, interpretarea pe care o încearcă atât Ministerul Finanțelor, cât și Guvernul României este contrazisă flagrant de principiul de drept exceptio est strictissimae interpretationis, în considerarea căruia excepția aferentă domeniului programelor software nu este și nu poate fi una exemplificativă, ci reprezintă, în fapt, singura limitare instituită de vechiul Codul fiscal de la calificarea sumelor plătite pentru folosirea ori dreptul de folosință al unui brevet, invenție, inovație ori licență, excluderea pe care legiuitorul fiscal a operat-o (prin art. 7 lit. b) para. II din Legea nr. 571/2003) neputând fi niciun moment interpretată in mod extensiv. Dacă art. 7 lit. b) teza I din vechiul Codul fiscal reprezintă regula generală, comună pentru o întreagă sferă de reglementare (ceea ce înseamnă că acționează în toate cazurile), art. 7 lit. b) teza II din vechiul Codul fiscal reprezintă norma specială care își va găsi aplicarea exclusiv în domeniul restrâns, special determinat și limitat la cazurile expres stabilite. Și astfel cum, in mod constant s-a reținut în literatura de specialitate, pe baza acestei realități și a ceea ce opune, ca reguli de interpretare, specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală) de generația specialîbus non derogant (norma generală nu derogă de la norma specială), legea specială este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată prin analogie. Esențial. De altfel, este de necontestat faptul că limitarea drepturilor recunoscute de lege contribuabililor, având în vedere efectul pe care l-ar putea avea asupra patrimoniului acestora, trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar nu una implicită, lăsată la aprecierea (ulterioara) a recipienților, fie ci chiar autorități ale statului. Dispozițiile atacate nu sunt corelate (nici) cu legea organică substanțială în materia proprietății intelectuale. Contrar criticilor recurentelor, prin adoptarea acestei prevederi a fost limitat, printr-un act administrativ normativ cu forță juridică inferioară, conceptul de redevență, cu desconsiderarea atât a prevederilor vechiul Codul fiscal, cât și a legilor speciale organice ce legiferează în domeniul noilor soiuri de plante, respectiv Legea 255/1998 și Legea 266/2002. Normativul atacat vine și neagă substanța drepturilor conferite de art. 30 din Legea 255/1998 și, respectiv, art. 38 din Legea 266/2002, legi organice care instituie dreptul titularului de brevet asupra noilor soiuri de a beneficia de protecția dreptului său de proprietate industrială și de a percepe o redevență pentru comercializarea/distribuția noilor soiuri de plante de la persoanele licențiate în vederea efectuării unei asemenea comercializări. Totodată, acesta stabilește în mod nelegal faptul că sumele plătite pentru dreptul de distribuție a unui produs nu pot reprezenta redevențe, în vădită contradicție cu cele 2 legi organice anterior amintite care prevăd în mod expres faptul că, în materia dreptului de proprietate industrială asupra noilor soiuri de plante, sumele achitate pentru obținerea dreptului de distribuție asupra soiurilor protejate reprezintă redevențe. Liniile directoare ale OCDE nu pot fundamenta legalitatea actului administrativ contestat. In același timp, recurentele insistă asupra faptului că pct. 1 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal ar reprezenta, în fapt, o transpunere în legislația internă a comentariilor aferente Articolului 12 "Redevențe" din Modelul Convenției de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit și capital elaborat de OCDE. România nu este membră OCDE, demersurile pentru aderarea în cadrul acestui organism internațional fiind demarate abia la începutul anului 2022, acestea nefiind finalizate până la momentul formulării prezentei. În aceste condiții, alegațiile recurentelor cu privire la forța obligatorie a Convenției OCDE sunt netemeinice în lipsa dobândirii calității de membru OCDE e României. În același timp nu trebuie pierdut din vedere că, de plano, liniile directoare ale OCDE nu reprezintă decât un simplu ghid de reglementare pentru statele membre ale OCDE, neavând forță juridică obligatorie. În atare condiții, reclamarea unei convenții internaționale fără forță juridică obligatorie, în vederea fundamentării legalității unui act administrativ normativ ce încalcă atât acte juridice interne (Legea 255/1998 și Legea 266/2002) cât și europene (Regulamentul UE) cu forță juridică obligatorie nu poate conduce la reținerea legalității pct. l 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal. Mai mult, în măsura în care s-ar fi constatat ci legislația internă nu era aliniată cu Convenția OCDE, rigorile procesului de legiferare impuneau amendarea legilor interne presupus a contraveni normativului OCDE (vechiul Codul fiscal, Legea 255/1998, Legea 266/2002), prin supunerea la vot în plenul Parlamentului, principala entitate cu prerogative în adoptarea legilor pe teritoriul național, a unor proiecte de lege în acest sens. Or, în speța dedusă judecății, Guvernul, organ executiv al statului fără atribuții directe de legiferare, a eludat în totalitate un asemenea demers legal. În realitate, recurenta a adoptat pct. 1 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal printr-un act administrativ normativ nelegal, ce contravine și limitează în mod nelegal drepturi recunoscute prin acte normative cu forță juridică superioară. În drept, au fost invocate prevederile art. 490 din C. proc. civ., precum și orice alte dispoziții legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-intervenient Ministerul Finanțelor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, iar pe fond înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante. În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele: În ceea ce privește excepția excepția nulității recursului promovat de Ministerul Finanțelor, aceasta este nefondată, calea de atac formulată respectând cerințele de formă și de fond reglementate de art. 483 - 492 C. proc. civ. din lecturarea întregului recurs pot fi identificate argumente de fapt și de drept ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Așa cum a menționat și prin apărările formulate în fața instanței de fond cât și prin calea de atac promovată, prevederile pct. 2 din H.G. nr. 44/2004 rescriu o parte din comentariile existente la pct. 10.01 aferente articolului 12 Redevențe din Modelul Convenției elaborat de OCDE. Astfel, deși România nu este stat membru OCDE, și-a prezentat poziția în legătură cu Modelul convenției de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit și capital elaborat de OCDE și comentariile aferente, poziție consemnată în partea finală a acestui document. Este important de menționat faptul că referitor la aceste comentarii nu a fost transmisă nici o poziție, acestea fiind însușite în totalitate. Totodată, potrivit art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, prevederile unui tratat la care România este parte prevalează prevederilor Codul fiscal. Nu în ultimul rând, atât prevederile Codul fiscal, cât și cele ale H.G. nr. 44/2004 reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 2003/49/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind sistemul comun de impozitare aplicabil plăților de dobânzi și redevențe efectuate între societăți asociate din state membre diferite, cu amendamentele ulterioare. Având în vedere aspectele mai sus menționate cât și argumentele arătate atât în cuprinsul apărărilor susținute în faza fondului cât și în faza recursului, textul de lege a cărui anulare a fost solicitată a fost reglementat cu respectarea principiilor forței juridice și al ierarhiei actelor normative. Ținând cont de cele mai sus prezentate precum și de cele menționate în cuprinsul recursului promovat de Ministerul Finanțelor, rugăm înalta Curte ca, prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună admiterea acestuia, casarea sentinței nr. 1906/14.12.2021, și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Ca o chestiune prealabilă, prin încheierea de ședință de la data de 28 februarie 2023, Înalta Curte a respins excepția nulității recursurilor ca nefondată, pentru rațiunile cuprinse în acea încheiere. 6.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că recurenții-pârâți au invocat acest motiv de casare raportat la soluția de respingere a excepției inadmisibilității invocate de recurenții-pârâți. În fața primei instanțe, pârâții au susținut că reclamanta solicită declarativ anularea răspunsului la plângerea prealabilă cu efectul anulării dispozițiilor pct. 1 indic e1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cerere care ar fi inadmisibilă prin raportare la prevederile art. 1 și prin raportare la prevederile art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prima instanță a reținut că, contrar acestor susțineri, acțiunea priveste anularea în parte a unui act administrativ normativ, respectiv pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, iar faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a apreciat ca fiind nelegal respinsă plângerea prealabilă formulată și că aceasta ar trebui admisă cu consecința anulării prevederilor legale antemenționate nu schimbă obiectul acțiunii și implicit nu atrage inadmisibilitatea acesteia. În esență, se susțiune că reclamanta în mod greșit a cerut anularea răspunsului la plângerea prealabilă (care nu e act administrativ), iar nu a normei din actul normativ indicat, iar instanța, apreciind că de fapt s a cerut anularea acesteia din urmă, a atribuțiile puterii judecătorești, subrogându-se autorului acțiunii. În susținerea acestui argument, s-a mai arătat că dacă ar fi fost, potrivit raționamentului instanței, o acțiune clară în anularea acestei hotărâri a Guvernului, S.G.G. nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul actului administrativ în discuție. Înalta Curte constată netemeinicia criticilor privind modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prima isntanță respingând în mod corect excepția inadmisibilității invocată de către Guvern. Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Or, ceea ce invocă recurenții nu se încadrează în această ipoteză, ci în aceea a unei eventuale încălcări a principiului disponibilității procesului civil, încălcare ce s-ar încadra la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dar recurenții nu au invocat acest motiv. Pe de altă parte, petitul cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze este suficient precizat, instanța fiind pe deplin abilitată să se pronunțe asupra legalității normei atacate și să dispună anularea actului administrativ contestat. Chiar dacă reclamanta ar fi redactat deficitar petitul acțiunii, cât timp din lecturarea cererii de chemare în judecată a reieșit explicit că aceasta a atacat legalitatea actului administrativ invocat analiza valabilității răspunsului la plngerea prealabilă este indisolubil legată de soarta actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin parcurgerea procedurii cerute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Adresa nr. x/02.04.2021 (Răspunsul la plângerea prealabilă), deși nu întrunește valențele unui act administrativ, apt prin el însuși să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, exteriorizează poziția autorității publice căreia i se solicită revocarea unui act administrativ cu referire la aspectele invocate prin plângerea prealabilă și înglobează aspectele criticate prin acțiunea introductivă de instanță. În conformitate cu art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (4) și art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, atunci când plângerea prealabilă formulată de o persoană lezată în drepturile sale printr-un act administrativ normativ este respinsă în mod nelegal, aceasta are dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ în vederea anulării actului administrativ nelegal. Răspunsul la plângerea prealabilă marchează finalizarea parcurgerii procedurii recursului grațios, etapă obligatorie cerută în lumina dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în cazurile anume prevăzute, pentru a putea fi sesizată instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a unui act administrativ pretins vătămător de către titularul acțiunii judiciare. Rolul parcurgerii acestei proceduri este acela de a conferi acces la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile dovedirii îndeplinirii acestei condiții de exercitare a dreptului la acțiune, după cum rezultă din interpretarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea că, în această ipoteză, pârâtul S.G.G. nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul actului administrativ în discuție, Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Secretariatului General al Guvernului, acesta "asigură reprezentarea Guvernului, inclusiv a prim- ministrului, în fața instanțelor judecătorești, împreună cu ministerele inițiatoare sau continuatoare/succesoare în urma reorganizării și/sau instituțiile publice care au obligația de a pune în executare actele adoptate de Guvern și deciziile prim- ministrului împotriva cărora s-au formulat acțiuni în justiție sau care au obligația de a iniția actele administrative sau de a efectua operațiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului." Prin urmare, legitimarea procesuală a acestei entități este dată de legiuitor în calitate de reprezentant al Guvernului, iar nu de emitent al actului atacat. În concluzie, se impune respingerea ca neîntemeiate a criticilor de nelegalitate invocate asupra modului de soluționare al excepției inadmisibilității, cu consecința menținerii sentinței recurate pe acest aspect. 6.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În cadrul acestui motiv de casare, recurenții au invocat faptul că deși în cauza de față, atât pârâtul Guvernul României, cât și intervenientul Ministerul Finanțelor, au formulat apărări în sensul respingerii acțiunii reclamantei, din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă că apărările formulate de Ministerul Finanțelor au fost analizate de instanța de fond; instanța de fond a procedat ca și cum aceste apărări nu ar fi existat, sau ca și cum prezența acestei autorități în litigiul de față trebuia să fie formală; motivarea soluției pronunțate nu reprezintă altceva decât redarea repetată a unor texte de acte normative sau preluarea unor susțineri ale reclamantei; instanța de fond a preluat pur și simplu susținerile reclamantei, inclusiv erorile acesteia, fără a face nici cea mai mică verificare pentru a constata dacă există concordanță între textul redat de reclamantă și numărul punctului din norme aferent acestuia. Recurenții au mai arătat că la primele trei alineate de la pagina 16 din hotărârea judecătorească, instanța de fond a preluat, într-o altă ordine, alin. (2), (3) și 4 de la pagina 8 din cererea de chemare în judecată; mai multe pasaje din motivarea sentinței reprezintă un conspect făcut de instanța de fond cu privire cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătoreșt