ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 973/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea art. 4 din Normele Metodologice la Legea nr. 567/2004, publicate în M. Of. Partea I nr. 670 din 03.09.2015 și obligarea Guvernului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6.07.2017, Ministerul Justiției a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, prin care, în raport de dispozițiile art. 61 alin. (3) Cod procedură civilă, a sprijinit apărarea pârâtului formulată în cauză.

Prin sentința civilă nr. 3305 din 11 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Justiției, semnatarul cererii de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, a fost anulat art. 4 din H.G. nr. 706/2015 și s-a respins cererea de intervenție formulată de intervenientul Ministerul Justiției în interesul pârâtului Guvernul României, ca nefondată.

Totodată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3305 din 11 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Justiției au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-pârât Guvernul României, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

În opinia recurentului-pârât, instanța specializată investită cu o acțiune în contencios subiectiv putea să dispună anularea dispoziției legale invocată de intimata-reclamantă numai cu condiția existenței unei vătămări produse acesteia într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat, anularea actului administrativ fiind condiționată întotdeauna de dovada vătămării.

În mod greșit instanța de fond a stabilit că intimata-reclamantă face dovada existenței interesului legitim, reținând vechimea în specialitate de 19 ani, 7 luni și 26 zile, deși legiuitorul a stabilit în cuprinsul dispozițiilor art. 68

5

din Legea nr. 567/2004 că personalul auxiliar de specialitate cu o vechime de cel puțin 25 de ani în specialitate poate beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani de pensie de serviciu.

Fiind de strictă interpretare, excepția prevăzută de art. 68

5

din Legea nr. 567/2004 nu poate fi extinsă dincolo de limitele stabilite de legiuitor.

Or, raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond, este evident că nu puteau fi reținute alegațiile intimatei-reclamante referitoare la vătămarea drepturilor sale prin prevederile art. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 567/2004.

Cu privire la fondul cererii de anulare a arătat că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât nu indică în concret dispozițiile cu forță juridică superioară din legea a cărei executare o organizează încălcate de recurentul-pârât.

Aprecierea instanței de fond referitoare la discriminarea intimatei-reclamante în raport cu pensionarii militari, în cazul cărora Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat prevede că fracțiunile de pensie de cel puțin 6 luni se întregesc în favoarea beneficiarului, nu are relevanță în analiza legalității prevederilor art. 4 din H.G. nr. 706/2015, câtă vreme nu au fost efectiv precizate dispozițiile legale cu forță juridică superioară din Legea nr. 567/2004 care ar fi fost, eventual, încălcate.

Presupusele vicii de nelegalitate reținute de judecătorul fondului cu privire la dispozițiile contestate de intimata-reclamantă sunt lipsite de substanță, întrucât în literatura de specialitate și în practică se face deosebire între motive de anulare/nulitate și argumente care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de nelegalitate/nulitate pe care îl sprijină.

În plus, raționamentul judecătorului fondului cu privire la existența discriminării este greșit întrucât, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (concordantă și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului), situația obiectiv diferită în care se afla anumite categorii de persoane justifică sau chiar impune instituirea prin lege a unui tratament juridic rezonabil diferențiat, fără ca aceasta să reprezinte privilegii ori discriminări.

Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța că norma de la art. 4 din H.G. nr. 706/2015 instituie o discriminare din categoria celor vizate de art. 1 din Protocolul 12/2000 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcând abstracție de principiul consacrat în jurisprudența europeană potrivit căruia a distinge nu înseamnă a discrimina și fără a observa existența acelor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Instanța de fond, așadar, trebuia să aprecieze că pensionarii din sistemul justiției reprezintă o categorie distinctă de cea a altor categorii de pensionari, precum cei din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, beneficiari ai unor pensii speciale. Mai mult, prin instituirea beneficiului unor pensii acordate în condiții mai avantajoase, anumitor categorii profesionale, precum sunt cele în discuție, legiuitorul a înțeles să instituie, prin lege, diferențe care au ca fundament particularitățile acestor profesii.

3.2 Recurentul-intervenient Ministerul Justiției, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea pe fond a cererii de intervenție și respingerea pe fond a acțiunii formulate de reclamantă.

Susținând argumentele recurentului-pârât Guvernul României, recurentul intervenient a arătat că raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât în lipsa unor prevederi din Legea nr. 567/2004 similare celor prevăzute în favoarea cadrelor militare, care să prevadă întregirea fracțiilor de vechime mai mici de un an în favoarea beneficiarului pensiei de serviciu, prin normele metodologice nu poate fi reglementat un alt mod de calcul al pensiilor de serviciu.

A arătat, de asemenea, că tratamentul diferit aplicabil celor două grupuri de persoane, reținut de instanța de fond ca temei al discriminării nu este comparabil, deoarece întregirea la 1 an a fracțiilor de vechime este prevăzută doar în favoarea pensionarilor militari, iar temeiurile legale pentru acordarea pensiei de serviciu sunt total diferite în cazul celor două categorii profesionale.

Sub acest aspect, a subliniat recurentul intervenient că reglementarea unor condiții speciale pentru acordarea pensiei de serviciu, nu numai că este atributul legiuitorului, el fiind singurul în măsură să determine condițiile în care personalul auxiliar de specialitate beneficiază de pensie de serviciu, fapt necontestat de instanța de fond, însă, diferențele în ceea ce privește modalitatea de stabilire și calcul al pensiei, din perspectiva vechimii în funcție rezultă din existența unor factori obiectivi, iar nu dintr-o simplă discriminare fără justificări rezonabile, cum în mod eronat se reține în cuprinsul hotărârii contestate.

Ca atare, în mod greșit a reținut instanța ca norma de la art. 4 din H.G. nr. 706/2015 instituie o discriminare din categoria celor vizate de art. 1 din Protocolul 12/2000 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcând abstracție de principiul consacrat în jurisprudența europeană potrivit căruia a distinge nu înseamnă a discrimina și fără a observa existența acelor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Instanța așadar trebuia să aprecieze că pensionarii din sistemul justiției reprezintă o categorie distinctă de cea a altor categorii de pensionari precum cei din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, beneficiari ai unor pensii speciale. Mai mult, prin instituirea beneficiului unor pensii acordate în condiții mai avantajoase, anumitor categorii profesionale, precum sunt cele în discuție, legiuitorul a înțeles să instituie, prin lege, diferențe care au ca fundament particularitățile acestor profesii.

Totodată, a arătat că dispozițiile art. 68

5

din Legea nr. 567/2004, în aplicarea cărora a fost emisă H.G. nr. 706/2015, au fost supuse controlului de constituționalitate inclusiv din perspectiva prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi.

Prin Decizia nr. 837/2017 Curtea Constituțională a reținut ca "acordarea pensiei de serviciu la împlinirea vârstei de pensionare numai acelora care, în privința totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiția de a fi lucrat un anumit număr de ani ca personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și ca personal care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice nu poate conduce la constatarea unor discriminări pentru cei pensionați și privilegii pentru cei încă nepensionați, așa cum susține autoarea excepției."

Rolul H.G. nr. 706/2015 este de a dezvolta reglementarea stabilită de lege și se rezuma la stabilirea instrumentelor de ordin procedural, care să permită aplicarea dispozițiilor actului legislativ cu forță juridică superioară, care este Legea nr. 567/2004, pentru a cărei executare a fost emis actul contestat și ale cărei dispoziții nu le încalcă, asigurând așadar punerea în executare a legii.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, atât la recursul formulat de pârâtul Guvernul României, cât și la recursul formulat de intervenientul Ministerul Justiției, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

Sub aspectul interesului legitim invocat de recurentul-pârât Guvernul României, intimata-reclamantă a arătat că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile Protocolului 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care instanța nu putea aplica dispozițiile art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, Protocolul, în calitate de tratat internațional fiind superior Legii nr. 554/2004.

Pe fondul cererii, în esență, intimata-reclamantă a arătat că, în mod corect instanța de fond a constatat existența unei diferențe de tratament juridic între cele două categorii profesionale, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

În opinia intimatei-reclamante, anularea fracțiunilor de vechime de peste 6 luni în cazul grefierilor este o măsură inechitabilă, străină de orice raport de proporționalitate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) Cod procedură civilă, cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) Cod procedură civilă, prin rezoluția din data de 3 mai 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 2 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, când pronunțarea deciziei a fost amânată la data de 14 decembrie 2020.

Prin încheierea din data de 14 decembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol pentru ca intimata-reclamantă să formuleze precizări cu privire la justificarea interesului în promovarea cererii de chemare în judecată, acordându-se termen de judecată la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin cererea înregistrată la data de 2.02.2021, intimata-reclamantă a depus la dosar sentința civilă nr. 368/26.05.2016 a Tribunalului Arad și decizia civilă nr. 1341/25.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2016.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că celor două recursuri li se va răspunde prin considerente comune dat fiind că recursul declarat de intervenientul accesoriu sprijină poziția procesuală a recurentului-pârât.

Demersul judiciar al intimatei-reclamante A. vizează anularea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 706/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului National de Expertize Criminalistice, urmare a constatării diferenței de tratament în ceea ce îi privește pe beneficiarii pensiei speciale de serviciu, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea în raport cu beneficiarii pensiilor militare de stat.

Soluționând cauza, curtea de apel a reținut, pe de o parte că intimata-reclamantă face dovada existenței interesului în cauză, dat fiind că în perioadele 1.10.1973-26.09.1977 și 3.01.1998-1.09.2013 - data pensionării a îndeplinit funcția de grefier la Tribunalul Arad, iar pe de altă parte, existența unei discriminări în ceea ce privește întregirea fracțiunilor de vechime de cel puțin 6 luni cu privire la care legiuitorul nu a invocat un motiv rezonabil.

Soluția instanței de fond nu este însușită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea greșită a normelor cuprinse în art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține că, prin normele cuprinse în art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiecților de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării actului administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant.

Astfel, art. 1 alin. (1) prevede că "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Aliniatul 1

1

al art. 8 nuanțează această reglementare, în sensul că persoane fizice și juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care solicită apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Interesul legitim privat este definit în art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat".

Prin urmare, noțiunea de "interes legitim" care poate fi ocrotită pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noțiunea de "interes" în sensul de condiție de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil (folosul practic urmărit de reclamantă prin promovarea acțiunii). Stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept sau unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond a litigiului de contencios administrativ.

În speță, intimata-reclamanta a solicitat anularea dispozițiilor art. 4 din Hotărârea Guvernului 706/2015 care statuează că "La calculul pensiei de serviciu, perioada de vechime în funcție sau în specialitate mai mică de un an, realizată peste vechimea în funcție sau în specialitate stabilită de lege pentru acordarea pensiei de serviciu nu se ia în considerare", invocând o discriminare bazată pe diferența de tratament între beneficiarii pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea și beneficiarii pensiilor militare de stat, fără a face dovada existenței unei vătămări.

Astfel, potrivit situației de fapt reținută de către instanța de fond, intimata-reclamantă are o vechime în specialitate de 19 ani, 7 luni și 26 de zile, aceasta îndeplinind funcția de grefier la Tribunalul Arad, în prezent fiind pensionată pentru limită de vârstă, conform deciziei nr. 291506/21.11.2013 emisă de Casa Județeană de Pensii Arad.

Contrar celor reținute de instanța de fond sub aspectul interesului legitim privat, Înalta Curte constată că intimata -reclamantă nu a demonstrat că are vechimea minimă stabilită prin art. 68

5

din Legea nr. 567/2004 pentru a benefica de pensia de serviciu și astfel, de a invoca vătămarea interesului său privat prin aplicarea normei a cărei nulitate o invocă.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 68

5

alin. (1) și (2) din Legea nr. 567/2004 "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea prevăzut la art. 3 alin. (2), personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică prevăzut la art. 3^1, precum și tehnicienii criminaliști din cadrul parchetelor, cu o vechime de cel puțin 25 de ani în specialitate, pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile, corespunzătoare ultimelor 12 luni de activitate anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare.

(2) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică, precum și tehnicienii criminaliști din cadrul parchetelor, cu o vechime în specialitate între 20 și 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micșorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1) pentru fiecare an care lipsește din vechimea în specialitate integrală."

Or, raportat la situația de fapt existentă în cauză, intimata-reclamantă are o vechime în specialitate inferioară celei minime stabilite prin art. 68

5

alin. (2) din Legea nr. 567/2004, astfel încât ipoteza normei cuprinse în art. 4 din H.G. nr. 706/2015 nu îi este aplicabilă.

În acest context se impune precizarea că solicitarea intimatei-reclamante de a se constata că îndeplinește criteriul minim de vechime în specialitate pentru acordarea pensiei de serviciu prevăzut de art. 68

5

alin. (2) din Legea nr. 567/2004 a fost soluționată definitiv de instanța specializată în litigii de muncă și asigurări sociale.

Astfel, prin decizia nr. 1341/25 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2016, admițând apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 368/26.05.2016 pronunțată de Tribunalul Arad, curtea de apel a reținut că referirea la dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 706/2015 nu poate fi primită, întrucât aceasta vizează perioada de vechime în specialitate realizată peste vechimea stabilită de Legea nr. 567/2004 pentru acordarea pensiei de serviciu, aspect neîntrunit de reclamanta A..

Așa fiind, Înalta Curte constată că nelegalitatea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 706/2015 invocată de intimata-reclamantă nu a produs nicio vătămare a interesului legitim privat al acesteia, de vreme ce nu a demonstrat îndeplinirea condiției vechimii minime în specialitate stabilită cu caracter derogatoriu prin art. 68

5

alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Susținerile intimatei-reclamante referitoare la aplicarea prioritară a Protocolului 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauză ca argument în favoarea admiterii cererii de chemare în judecată.

Nu se poate contesta că în ierarhia actelor normative, Protocolul 12 este superior legii naționale, însă intimata-reclamantă, în calitate de persoană fizică pretins vătămată printr-un act administrativ considerat nelegal a investit instanța cu o acțiune în contencios administrativ subiectiv, în cadrul căreia, așa cum s-a arătat în precedent, nu poate fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea nulității urmând a fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse reclamatei într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat.

Contrar susținerilor intimatei-reclamante, legalitatea actului administrativ contestat nu se verifică numai prin prisma normelor de drept privat invocate, întrucât în fața instanței de contencios administrativ este dedus judecății un raport de drept public, persoana fizică neputând invoca direct interesul legitim public pentru anularea actului administrativ ci numai în subsidiar, pe calea unor capete de cerere distincte, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge din încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat.

Nici susținerile intimatei-reclamante referitoare la restrângerea accesului liber la justiție nu pot fi primite, întrucât se opun dezlegările date de instanța de contencios administrativ constituțional în analize excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în considerentele deciziei nr. 66/2009, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004 "nu conțin norme care să restrângă exercitarea accesului liber la justiție sau a dreptului la un proces echitabil, astfel cum pretinde autorul excepției. Dimpotrivă, textul dă posibilitatea și persoanelor fizice sau juridice de drept privat ca, în anumite condiții, să invoce în fața instanței de contencios administrativ apărarea unui interes legitim public, atribuție ce aparține, de regulă, competenței autorităților publice, și nu persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Astfel cum rezultă și din prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, privind "Subiectele de sesizare a instanței", Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau prefectul sunt instituții publice care, potrivit propriilor legi de organizare și funcționare, dar și Legii nr. 554/2004. au atribuții specifice în ceea ce privește sesizarea directă a instanței de contencios administrativ dacă apreciază că un act administrativ (normativ sau individual, după caz) este nelegal ori afectează drepturile, libertățile și interesele legitime ale cetățenilor sau interesul public. Prin urmare, interesul general al societății este protejat de instituții publice cu competențe speciale în această materie, iar dispozițiile de lege criticate oferă aceeași posibilitate și persoanelor fizice sau juridice private, sub condiția justificată ca interesul legitim public pretins încălcat să fie rezultatul încălcării dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat al acestora. De altfel, prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, referitoare la obiectul acțiunii judiciare, reprezintă transpunerea în planul legii organice a prevederilor art. 52 din Constituție, care garantează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, iar dispozițiile art. 8 alin. (1

1

) reglementează condițiile exercitării, în cadrul acestei acțiuni de contencios administrativ, principale, a unei cereri subsidiare, având ca obiect încălcarea unui interes legitim public.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât nu există o vătămare a interesului legitim privat al intimatei-reclamante prin aplicarea normei considerată nelegală, ca și premisă obligatorie pentru anularea acesteia, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Guvernul României și de intervenientul Ministerul Justiției, va casa, în tot, sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României și recurentul-intervenient Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 3305 din 11 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în tot, sentința recurată și, rejudecând;

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.