ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3061/2020

Ședința publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, data de 08.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând anularea art. 4 din Normele metodologice la Legea 567/2004 publicate în Monitorul Oficial Partea I nr. 670 din 03.09.2015 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24.07.2017, Ministerul Justiției a depus cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României solicitând încuviințarea în principiu a cererii de intervenție și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 07.11.2017, Curtea de apel a admis în principiu cererea de intervenție formulată de Ministerul Justiției în interesul pârâtului Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 4712 din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul în numele altei persoane Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4712 din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și aplicarea dispozițiilor art. 498 alin. (1) sau alin. (2) C. proc. civ.

A susținut recurenta că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, arătând că, având în vedere că a fost discriminată prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12/2000 la CEDO, introdus în legislația românească prin Legea nr. 103/2006, intrat în vigoare pentru România la data de 05.05.2006, în speță devenea aplicabil art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 care prevede judecarea cauzei cu citarea obligatorie a Consiliului, și, întrucât instanța nu a citat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, se impune casarea cauzei și trimiterea acesteia spre rejudecare potrivit art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, în opinia sa, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât excepția inadmisibilității acțiunii trebuia să fie pusă în discuția părților, cu atât mai mult cu cât nu a fost invocată nici prin întâmpinare, nici prin cererea de intervenței a Ministerului Justiției, în proces discutându-se în contradictoriu, în mod exclusiv, chestiuni de fond.

În fine, a susținut recurenta-reclamantă că declararea ca inadmisibilă a acțiunii încalcă în mod direct Protocolul nr. 12/2000, întrucât art. 8

1

din Legea nr. 554/2004 pe care își fundamentează judecătorul fondului motivarea soluției reglementează un acces sub condiție la anularea actelor normative nelegale, care încalcă în mod flagrant tratatul internațional la care România este parte, respectiv Protocolul nr. 12/2000, fiind încălcat totodată si art. 31 alin. (2) din Legea nr. 590/2003, de altfel, art. 8 alin. (1)

1

din Legea contenciosului administrativ, în modul aplicat de instanța de fond, producând efecte neconstituționale.

4.1 Intimatul-pârât Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția nulității pentru lipsa dovezii de achitare a timbrajului aferent cererii de recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

4.2 Intimatul-intervenient Ministerul Justiției, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluția din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecății la data de 1 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din data de 1 iulie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului ca rămasă fără obiect.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cererea prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României la anularea art. 4 din Normele metodologice la Legea 567/2004 publicate în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 260/03.09.2015.

Înalta Curte constată că, prin sentința ce formează obiectul recursului, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, reținând, în esență că "una din condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contencios administrativ o reprezintă calitatea conferită, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în aplicarea art. 52 din Constituție, oricărei "persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri". (...)

În contextul particular al cauzei de față, pentru a-și justifica în condițiile legii interesul material și procesual în ce privește introducerea cererii de chemare în judecată reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 8 alin. (1)

1

din Legea contenciosului nr. 554/2004 potrivit căruia persoanele fizice pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Or, în cauza de față, obiectul acțiunii formulate de către reclamanta-intimată îl formează anularea art. 4 din Normele metodologice la Legea 567/2004 publicate în Monitorul Oficial Partea I nr. 670 din 03.09.2015 prin invocarea unui interes legitim public, fără ca reclamanta să fi cerut, în principal, anularea Deciziei Casei de pensii prin care nu i-a fost acordată pensia de serviciu, în legătură cu se poate reține că ar fi vătămat acesteia un interes privat prin faptul că nu a fost luată în considerare perioada de 9 luni și 26 de zile la calcularea acestei pensii.(...)

Pentru aceste motive curtea va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată."

Instanța de control judiciar constată că hotărârea primei instanțe este nelegală, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Așa fiind, constată Înalta Curte că instanța de fond nu a pus în discuția părților litigante excepția lipsei de interes a acțiunii, în motivarea soluției de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, analizând interesul material și procesual în ce privește promovarea acțiunii formulată de reclamantă exclusiv din perspectiva îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 8 alin. (1)

1

din Legea contenciosului administrativ, pronunțând, totodată, o hotărâre în care motivarea este contradictorie cu dispozitivul.

Or, instanța de control judiciar amintește că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit căruia:

"(1) Judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept aplicabile, (...), (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar, în vederea asigurării respectării principiului contradictorialității, art. 14 alin. (5) din același Cod prevede că "instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate", aceste din urmă dispoziții fiind dezvoltate și în cuprinsul art. 224 privitoare la discutarea cererilor și excepțiilor din C. proc. civ., Capitolul II care reglementează "Judecata."

Reține Înalta Curte că respectarea acestor dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie și obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

Prin urmare, în condițiile în care instanța de fond, a încălcat normele de procedură anterefrite, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, producând astfel o vătămare reclamantei, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, prin motivarea soluției de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, prin analizarea interesului reclamantei în promovarea acțiunii, chestiune pe care nu a pus-o în discuția părților litigante, necercetând fondul, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport cu această soluție, nu se mai impune analizarea celorlalte critici aduse de recurentă sentinței de fond, instanța urmând să cerceteze cauza pe fond, analizând toate argumentele și apărările formulate de părțile raportului juridic, atât prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinările formulate, cât și prin cererea de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 4712 din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iulie 2020.