ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3929/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea alin. (1) al art. 55 din H.G. nr. 69/2012 cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a stabilit modul de contestare a sancțiunilor administrative.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2419 pronunțată în data de 19 iunie 2017, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2419 din data de 19 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În susținerea căii de atac promovate, recurentele - reclamante au susținut următoarele: - Soluția instanței de fond este nelegală, sub aspectul motivelor privind respingerea cererii de chemare in judecată, prin care a contestat modul de stabilire al sancțiunilor administrative prin acte normative, nu posibilitatea aplicării acestora. Stabilindu-se ca și sancțiune administrativă suspendarea/retragerea licenței de transport/licenței comunitare, a copiei conforme a licenței de transport/licenței comunitare, a certificatului de transport în cont propriu... etc..., iar aceasta sancțiune se poate acorda pentru o perioadă de 30 de zile, față de modalitatea de a fi contestat documentul sancționator, în temeiul Legii nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu procedura prealabilă și termenul acordat autorității în soluționarea acesteia, respectiv de 30 de zile de la data primirii plângerii prealabile, soluționarea în instanța dar, chiar și prealabil nu mai are eficiență și rămâne și fără obiect. Instanța de fond și-a motivat soluția, neacordând eficiență dispozițiilor legale - Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare - sub aspectul procedurii implementate în cadrul administrativ. - soluția instanției de fond este nelegală, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor cadrului legislativ general privind regimul juridic al contravențiilor reprezentat de O.G. nr. 2/2001 actualizată, iar dispozițiile art. 5, 15, 20, 31, 32 si 40 ale acestuia nu au fost respectate atunci când, prin aprobarea H.G. nr. 69/2012, la art. 55, s-au stabilit sancțiuni complementare. În condițiile art. 5 din O.G. nr. 2/2001 actualizată, sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare, iar cele complementare sunt suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei activități. Prin introducerea alin. (1) al art. 55 din H.G. nr. 69/2012, s-a stabilit o modalitate diferită de aplicare a sancțiunii contravenționale complementare, ceea ce contravine dispozițiilor menționate ale O.G. nr. 2/2001, cadrul general aplicabil regimului juridic al contravențiilor, astfel, fiind nelegal, deoarece definește măsuri contravenționale complementare, stabilite prin O.G. nr. 2/2011 actualizată, privind regimul juridic al contravențiilor la art. 5 lit. b) care prevede suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei activități. Susține că prin actul contestat, au fost stabilite măsuri administrative, cu încălcarea legislației O.G. nr. 27/2011, O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 24/2000.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar și la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse. Reclamanții au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, prevederile alin. (1) al art. 55 din H.G. nr. 69/2012 cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a stabilit modul de contestare a sancțiunilor administrative îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier. Prin H.G. nr. 69/2012 s-au stabilit "încălcările cu caracter contravențional ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața transportului rutier internațional de mărfuri, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru accesul la piața internațională a serviciilor de transport cu autocarul și autobuzul și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 561/2006 și ale Ordonanței Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere și ale normelor de aplicare a acesteia, precum și a sancțiunilor contravenționale și a altor măsuri aferente aplicabile în cazul constatării încălcărilor", Instanța de fond a respins acțiunea apreciind că sunt neîntemeiate criticile reclamantei aduse hotărârii de guvern. Împotriva acestei soluții, reclamanții au declarat recurs apreciind că instanța de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilității, precum și art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Motivele de casare invocate de recurenții-reclamanți în susținerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată. Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO. Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența. Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părților, contrar susținerilor recurentelor-reclamante, care afirmă că prin hotărârea de guvern se încalcă norma generală în materie contravențională. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Pentru a răspunde criticilor formulate de recurenții-reclamanți cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reținut că Hotărârea de Guvern nr. 69/2012 nu încalcă norma generală în materie contravențională prevăzută de O.G. nr. 2/2001 și alte prevederi similare. Din înseși titulatura și cuprinsul H.G. nr. 69/2012 reiese că, prin aceasta, a operat punerea în acord a prevederilor naționale cu cele europene în materia operatorilor de transport rutier, astfel cum a fost indicat de către emitent și conținutul normativ al actului. Însă, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de reclamanți, nu se poate reține niciun motiv de anulare a dispozițiilor H.G. nr. 69/2012, după cum se va arăta în cele ce urmează. Înalta Curte nu poate primi susținerea că instanța de fond nu a observat că reclamanții au contestat modul de stabilire al sancțiunilor administrative prin actul normativ, nu posibilitatea aplicării acestuia, întrucât din cuprinsul actului normativ nu rezultă o supraîncărcare a contribuabilului cu sancțiuni, ci reprezintă o armonizare a legislației din domeniul transportului rutier în situația retragerii sau suspendării unor licențe, certificate, autorizații etc., diversificând alegerea măsurilor administrative ce pot fi luate de o autoritate publică într-o anumită situație. În acest sens trebuie precizat, astfel cum în mod corect a statuat și judecătorul fondului, că O.G. nr. 2/2001 nu limitează posibilitățile de reglementare ale unei autorități publice la materia contravențională. Susținerea în sensul că judecătorul fondului nu a observat că prin actul contestat, au fost stabilite măsuri administrative, cu încălcarea legislației O.G. nr. 27/2011, O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 24/2000, este nefondată. Art. 5 alin. (1) stabilește fapte ce "reprezintă încălcări minore ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009, ale Ordonanței Guvernului nr. 27/2011, cu modificările și completările ulterioare, și ale normelor de aplicare a acesteia, constituie contravenții: 1.nerespectarea de către operatorul de transport rutier/întreprinderea de transport rutier în cont propriu a obligației de a face dovada punerii la dispoziția conducătorilor auto, pentru vehiculele cu care efectuează transport rutier, a unuia dintre următoarele documente, în vederea prezentării acestor documente cu ocazia controlului în trafic: 1.1. legitimația de serviciu valabilă a conducătorului auto, din care să reiasă că este angajat al operatorului de transport; 1.2. contractul de leasing sau de închiriere, după caz, în original ori în copie conformă cu originalul, în cazul în care vehiculul rutier este deținut cu contract de leasing sau de închiriere;" În mod legal și temeinic, instanța de fond a menționat că aceste măsuri au caracter administrativ și au fost luate în acord cu prevederile Legii contenciosului administrativ pentru armonizarea legislației interne cu cea europeană. În acordul cu judecătorul instanței de fond, Înalta Curte precizează că O.G. nr. 2/2001 reglementează sancțiunile cu caracter contravențional și în raport cu acest "obiect nu se poate deduce, din tăcerea legiuitorului, că în cazul unor contravenții singurele măsuri care se pot lua ar fi cele de natură contravențională ci, dimpotrivă, autoritățile competente rămânând libere să adopte și alte măsuri pe care le consideră oportune pentru restabilirea ordinii de drept măsuri care nu mai intră în sfera de reglementare" a ordonanței de urgență anterior menționată. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.