CASE OF O'HALLORAN AND FRANCIS v. THE UNITED KINGDOM

Reclamanții s-au născut în 1933 și 1939 și trăiesc în Londra și, respectiv, Petersfield. La 7 aprilie 2000, la ora 4.55 a.m., un vehicul al cărui vehicul a fost deținătorul înregistrat, numărul de înregistrare T61 TBX, a fost prins pe o cameră de viteză care conducea la 69 de mile pe oră (mph) pe autostrada M11, unde limita de viteză temporară a fost de 40 mph. 10. La 17 aprilie 2000, unitatea de aplicare a camerelor de poliție a Constabulary Essex a scris reclamantului: „Am dovezi fotografice că șoferul T61 TBX nu a respectat limita de viteză ... Se intenționează să inițieze proceduri împotriva șoferului pentru infracțiunile de a nu respecta limita de viteză ... Ați fost numit șoferul vehiculului la momentul presupusei infracțiuni și aveți o obligație legală de a respecta dispozițiile anunțului conținut de la pagina 2. Trebuie să vă avertizez că, dacă nu îndepliniți această cerere în termen de 28 de zile, veți comite o infracțiune și veți fi răspunzător de condamnare la o penalitate maximă similară cu cea a presupusei infracții – o amendă de 1.000 de lire și 3-6 puncte de pedeapsă.” 11. Avizul atașat de procedură pretenționată a reclamantului a informat că trebuia să inițieze o procedură împotriva șoferului vehiculului. El a fost rugat să furnizeze numele complet și adresa șoferului vehiculului în ocazia relevantă sau să furnizeze alte informații care erau în puterea sa de a da și care ar conduce la identificarea șoferului. El a fost informat din nou că o nu furnizarea de informații a fost o infracțiune penală în temeiul articolului 172 din Legea privind traficul rutier 1988. 12. Reclamantul a răspuns la scrisoarea confirmand că el a fost șofer la momentul respectiv. 13. La 27 martie 2001, reclamantul a fost convocat pentru a participa la Curtea de Magistrate de Nord Essex, unde a fost judecat pentru conducerea în exces de limita de viteză. Înainte de judecată, reclamantul a încercat să excludă mărturisirea făcută ca răspuns la Notificarea Acuzației Preventive, care se bazează pe articolele 76 și 78 din Legea privind poliția și dovezile penale din 1984, citită coroborat cu art. 6 din Convenție. Cererea sa a fost refuzată în funcție de decizia Consiliului Privat din Brown c. Stott [2001] 2 WLR 817. După aceea, urmărirea penală se bazează pe fotografia vehiculului cu viteză și pe admiterea obținută ca urmare a cererii de la secțiunea 172. Reclamantul a fost condamnat și amendat 100 de lire sterline (GBP), ordonat să plătească 150 de lire GBP și permisul său a fost aprobat cu șase puncte de penalizare. 14. La 11 aprilie 2001, reclamantul a solicitat magistraților să pronunțe o procedură de opinie a Curții Înalte: „În circumstanțele prezentului caz, admiterea că, într-adevăr, a fost șoferul ar fi trebuit să fie exclusă în temeiul articolelor 76 și 78 din Actul privind poliția și dovezile penale din 1984, având în vedere Actul privind drepturile omului și recentele cauze hotărât de Curtea Europeană, deoarece a fost obligat să se incrimineze?” 15. La 23 aprilie 2001, funcționarul magistratului a informat reclamantul că magistrații au refuzat să pronunțe un caz, deoarece această chestiune era deja decisă definitiv de Consiliul Privat din Brown c. Stott (citat mai sus) și de Curtea Înaltă de Director al Procurorilor Publice c. Wilson ([2001] EWHC Admin 198). 16. La 19 octombrie 2001, cererea reclamantului de revizuire judiciară a deciziei magistraților a fost refuzată. 17. O mașină din care reclamantul a fost deținutorul înregistrat a fost prinsă pe camera de viteză la 12 iunie 2001 conducând la 47 mph, în cazul în care limita de viteză a fost de 30 mph. 18. La 19 iunie 2001, Poliția Surrey a trimis reclamantului un aviz de urmărire penală în următoarele termeni: „În conformitate cu art. 1, Legea 1988 privind traficul rutier, vă anunț că procedurile sunt luate în considerare împotriva conducătorului mărcii de înmatriculare a autovehiculelor Alvis EYX 622 ... Această afirmație este susținută prin intermediul probelor video fotografice/înregistrate. Sunteți înregistrat ca proprietar/garantier/conductor sau utilizator pentru vehiculul de mai sus la momentul presupusei infracțiuni, și sunteți obligați să furnizați numele și adresa completă a șoferului la momentul și locația specificate. În temeiul articolului 172 din Legea privind traficul rutier este necesar să furnizați informațiile specificate în termen de 28 de zile de la primirea prezentului anunț. Incapacitatea de a furniza aceste informații vă poate face să fie responsabil de urmărire penală. Pedeapsa pentru condamnarea pentru neaprovizionarea informațiilor este similară cu cea a infracțiunii în sine, adică o amendă și puncte de penalitate.” 19. La 17 iulie 2001, reclamantul a scris Poliției Surrey invocând dreptul său de a rămâne tăcut și privilegiu împotriva autoincriminației. 20. La 18 iulie 2001, Poliția Surrey a informat reclamantul că recursul din Brown v. Stott, citat mai sus, a afirmat că art. 172 nu a încălcat aceste drepturi. 21. Reclamantul a refuzat să furnizeze informațiile. 22. La 28 august 2001, reclamantul a fost convocat la Curtea Magistratelor pentru nerespectarea articolului 172 alineatul (3) din Legea privind traficul rutier 1988. El a obținut o suspendare. 23. La 9 noiembrie 2001, Curtea judecătorilor a acceptat o amânare suplimentară, se pare că se referă la procedurile reclamantei cu o cerere de la Strasbourg. Reclamantul a scris Curții la 15 noiembrie 2001, se bazează pe art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție. 24. La 8 februarie 2002, Curtea judecătorilor a anulat amânarea și a stabilit procesul pentru 15 aprilie 2002, în care a fost condamnat reclamantul și a amendat 750 GBP cu costuri de 250 GBP și trei puncte de penalitate. El a declarat că amendă a fost substanțial mai grea decât cea care ar fi fost impusă dacă ar fi invocat vinovat de infracțiunile de viteză. 25. Secțiunea 172 din Legea 1988 privind traficul rutier („Legea 1988”) se referă la obligația de a informa un conducător al unui vehicul în anumite circumstanțe. Subsecțiunea (1) se referă la infracțiunile de trafic la care se aplică secțiunea. Acestea includ parcarea pe o pistă de ciclu (în temeiul articolului 21 din Legea 1988) și cauzarea morții prin conducere nesăbuit (punctul 1), infracțiunile în temeiul unor alte dispoziții, inclusiv accelerarea, și uciderea de către șoferul unui autovehicul. Subsecțiunea 2 prevede: „În cazul în care șoferul unui vehicul este susținut că este vinovat pentru o infracțiune la care se aplică prezenta secțiune – (a) persoana care deține vehiculul furnizează informații cu privire la identitatea șoferului, după cum ar putea fi obligat să furnizeze sau în numele unui șef de poliție, și (b) orice altă persoană, dacă este necesară, furnizează informațiile pe care le este în puterea sa de a da și poate conduce la identificarea șoferului.” Subsecțiunea 3 prevede: „Subject la următoarele dispoziții, o persoană care nu respectă o cerință în temeiul subsecțiunea (2) de mai sus este vinovătă de o infracțiune.” Subsecțiunea 4 prevede: „O persoană nu este vinovătă de o infracțiune în temeiul alineatului (2) litera (a) din subsecțiunea (2) de mai sus, în cazul în care el nu a știut și nu a putut fi verificat cu diligență rezonabilă cine șoferul vehiculului.” 26. O persoană vinovată de o infracțiune în temeiul subsecțiunea 3 poate fi discalificată sau aprobată cu trei puncte de penalizare; poate, de asemenea, să fie amendată până la nivelul trei la scară standard, adică 1000 GBP. 27. Secțiunea 12 alineatul (1) din Legea 1988 privind infracțiunile de trafic rutier prevede că, în procesul rezumativ pentru o infracțiune relevantă, inclusiv infracțiunile de accelerare, o declarație scrisă semnată de acuzatul în temeiul articolului 172 alineatul (2) din Legea 1988, care a fost șoferul vehiculului în această ocazie, poate fi acceptată ca dovadă de acest fapt. 28. Secțiunea 76 prevede „ (1) În orice procedură, o mărturisire făcută de o persoană acuzată poate fi prezentată în probă împotriva lui în măsura în care este relevantă pentru orice problemă în cauză în cadrul procedurii și nu este exclusă de către instanță în temeiul prezentului articol; (2) În cazul în care, în orice procedură în care pronunțarea propune să prezinte în dovadă o mărturisire făcută de o persoană acuzată, este reprezentată instanței că mărturisirea a fost sau ar fi fost obținută – (a) prin opresie a persoanei care au făcut-o; sau (b) în consecință de orice afirmație sau a făcută care era probabil, în circumstanțele existente în acel moment, să devină nesigură orice mărturisire care ar putea fi făcută de el în consecință, instanța nu permite să fie dată în dovadă față de el, cu excepția cazului în care procedurile de pronunțare a instanței dovedinței dovedește că, în mod rezonabelul în mod rezonabil, mărind faptul că mărind faptul că mărturia. ...” 29. Secțiunea 78 alineatul (1) prevede: „În orice procedură, instanța poate refuza să permită dovezi asupra cărora se propune să se bazeze în cazul în care se pare instanței că, având în vedere toate circumstanțele, inclusiv circumstanțele în care s-a obținut dovezile, admiterea probelor ar avea un astfel de efect negativ asupra echității procedurii pe care instanța nu ar trebui să le recunoască.” 30. În Brown vs. Stott, citat mai sus, Consiliul Privat a considerat cazul unei femei arestate pentru furtul de magazine în apropierea unei mașini care părea a fi ale ei. Ea a fost respirat și testat pozitiv pentru consumul de alcool. Pentru a se asigura dacă a fost vinovată de conducere a mașinii sale în timp ce sub influența alcoolului (în contradicție cu art. 5 din Legea 1988), poliția a servit-o cu un aviz al secțiunii 172. Procurorul Fiscal a căutat să-și folosească răspunsul că conducea ca bază pentru o urmărire penală pentru conducerea cu exces de alcool. Înalta Curții a permis apelul inculpatului, constatând că acuzația nu se poate baza pe dovezi ale admiterii pe care le-a fost obligată să le facă. 31. La recursul procurorului fiscal, Consiliul Privat a constatat că utilizarea admiterii nu a încălcat cerințele articolului 6 din Convenție. Lord Bingham de Cornhill, care a dat judecata principală, s-a desfășurat, printre altele: „Incidența mare a decesului și a prejudiciului pe drumurile cauzate de abuzul de autovehicule este o problemă foarte gravă comună la aproape toate societățile dezvoltate. Nevoia de a aborda în mod eficient, în beneficiul publicului, nu poate fi îndoială. Printre alte moduri în care societățile democratice au căutat să-l abordeze este prin supunerea utilizării autovehiculelor la un regim de reglementare și prin pregătirea punerii în aplicare prin identificarea, urmărirea și pedepsirea conducătorilor. Materiale ... incomplete, deși sunt, dezvăluie răspunsuri diferite la problema executării. În cadrul unor sisteme juridice (Spania, Belgia și Franța sunt exemple) se presupune că proprietarul înregistrat este conducătorul vinovat de infracțiuni minore de trafic, cu excepția cazului în care el demonstrează că o altă persoană conducea în momentul respectiv sau stabilește un alt motiv de exonerare. Există un interes public clar în aplicarea legislației privind traficul rutier, întrebarea crucială în acest caz este dacă art. 172 reprezintă un răspuns disproporționat, sau unul care subminează dreptul unui inculpat la un proces echitabil, în cazul în care se bazează pe o admitere de a fi șofer în cadrul procesului. Nu consider că secțiunea 172, aplicată în mod corespunzător, reprezintă un răspuns disproporționat la această problemă socială gravă, nici nu cred că se bazează pe admiterea acestuia în acest caz, ar submina dreptul ei la un proces echitabil. Am ajuns la concluzia respectivă pentru o serie de motive. Secțiunea 172 prevede introducerea unei singure, simple întrebări. Răspunsul nu poate incrimina suspectul, deoarece nu este mai mult o infracțiune să conducă o mașină. O admitere de conducere poate, desigur, ca aici, să furnizeze dovada unui fapt necesar pentru condamnare, dar secțiunea nu sancționează interogatoriu prelungit cu privire la faptele presupuse să dea naștere unor infracțiuni penale, cum ar fi înțelepciunea de a fi respinsă în Saunders, iar penalitatea pentru refuzarea răspunsului în temeiul secțiunii este moderată și nepretențială. În acest caz nu există nici o sugestie de coerciție sau opresie necorespunzătoare, cum ar putea da naștere la admiteri nesigure și astfel să contribuie la o avortare a justiției, și dacă ar exista dovezi de o asemenea conduită judecătorul judecătorului judecător ar avea ample competențe de a exclude dovezile de admitere. În timp ce Înaltul Tribunal a avut dreptul de a distinge ... între darea unui răspuns în temeiul articolului 172 și furnizarea de eșantioane fizice și are autoritatea Curții Europene de la Saunders ... pentru a face acest lucru, această distincție nu ar trebui împinsă, în opinia mea, prea departe. Este adevărat că răspunsul imaginii, fie furnizat oral, fie în scris, ar crea noi dovezi care nu au existat până când nu a vorbit sau scris. În schimb, poate fi recunoscut, procentul de alcool din sângele ei a fost un fapt, existent înainte de a sufla în aparat de respirație. Dar tot scopul de a o cere să sufle în mașină (pentru durerea unei penalități dacă a refuzat) a fost de a obține dovezi nu disponibile până când nu a făcut acest lucru și citirea astfel obținută ar putea, în toate condițiile excepționale, să fie suficient pentru a condamna un șofer de o infracțiune ... [I]t nu este ușor de a vedea de ce o cerință de a răspunde la o întrebare este objecționabilă și o cerință de a face un test de respirație nu este. Cu toate acestea, nu se face nicio critică a cerinței ca respondentul să facă un test de respirație. Toți cei care dețin sau conduc mașinile auto știu că, făcând acest lucru, se supun unui regim de reglementare. Acest regim este impus nu pentru că deținerea sau conducerea de mașini este un privilegiu sau indulgenție acordat de stat, ci pentru că posesia și utilizarea de mașini (de exemplu, pușcașile ...) sunt recunoscute pentru a avea potențialul de a provoca prejudicii grave. Este adevărat că art. 172 alineatul (2) litera (b) permite să se pună o întrebare cu privire la „altă persoană” care, dacă nu este proprietarul sau șoferul, nu ar putea fi spus că a acceptat implicit regimul de reglementare, dar cineva care nu a fost proprietarul sau șoferul nu s-ar incrimina în sine orice răspuns dat. Dacă, vizând această situație în cadrul rundei, se întreabă dacă secțiunea 172 reprezintă un răspuns legislativ disproporționat la problema menținerii siguranței rutiere, dacă echilibrul dintre interesele comunității în ansamblu și interesele individului este lovit într-o manieră nejustificată prejudicială pentru individ, dacă (în scurt) conducerea acestor dovezi ar încălca un drept uman de bază al respondentului, m-ar simți obligat să dau răspunsuri negative. În cazul în care acest argument este unul bun, a fost disponibil pentru cetățenii britanici din 1966, dar nimeni din această țară nu are la cunoștință, a criticat legislația ca nedrept în orice moment până acum.” Decizia a fost adoptată de Înaltul Tribunal englez în directorul Procurorilor Publice c. Wilson, citat mai sus.