O'Halloran și Francis împotriva Regatului Unit

Reclamanții s-au născut în 1933 și 1939 și trăiesc în Londra și, respectiv, Petersfield. La 7 aprilie 2000, la ora 4.55 a.m., un vehicul al cărui vehicul a fost deținătorul înregistrat, numărul de înregistrare T61 TBX, a fost prins pe o cameră de viteză care conducea la 69 de mile pe oră (mph) pe autostrada M11, unde limita de viteză temporară a fost de 40 mph.

10. La 17 aprilie 2000, unitatea de aplicare a camerelor de poliție a Constabulary Essex a scris reclamantului: „Am dovezi fotografice că șoferul T61 TBX nu a respectat limita de viteză ... Se intenționează să inițieze proceduri împotriva șoferului pentru infracțiunile de a nu respecta limita de viteză ... Ați fost numit șoferul vehiculului la momentul presupusei infracțiuni și aveți o obligație legală de a respecta dispozițiile anunțului conținut de la pagina 2. Trebuie să vă avertizez că, dacă nu îndepliniți această cerere în termen de 28 de zile, veți comite o infracțiune și veți fi răspunzător de condamnare la o penalitate maximă similară cu cea a presupusei infracții – o amendă de 1.000 de lire și 3-6 puncte de pedeapsă.” 11. Avizul atașat de procedură pretenționată a reclamantului a informat că trebuia să inițieze o procedură împotriva șoferului vehiculului.

El a fost rugat să furnizeze numele complet și adresa șoferului vehiculului în ocazia relevantă sau să furnizeze alte informații care erau în puterea sa de a da și care ar conduce la identificarea șoferului. El a fost informat din nou că o nu furnizarea de informații a fost o infracțiune penală în temeiul articolului 172 din Legea privind traficul rutier 1988. 12. Reclamantul a răspuns la scrisoarea confirmand că el a fost șofer la momentul respectiv. 13. La 27 martie 2001, reclamantul a fost convocat pentru a participa la Curtea de Magistrate de Nord Essex, unde a fost judecat pentru conducerea în exces de limita de viteză. Înainte de judecată, reclamantul a încercat să excludă mărturisirea făcută ca răspuns la Notificarea Acuzației Preventive, care se bazează pe articolele 76 și 78 din Legea privind poliția și dovezile penale din 1984, citită coroborat cu art. 6 din Convenție.

Cererea sa a fost refuzată în funcție de decizia Consiliului Privat din Brown c. Stott [2001] 2 WLR 817. După aceea, urmărirea penală se bazează pe fotografia vehiculului cu viteză și pe admiterea obținută ca urmare a cererii de la secțiunea 172. Reclamantul a fost condamnat și amendat 100 de lire sterline (GBP), ordonat să plătească 150 de lire GBP și permisul său a fost aprobat cu șase puncte de penalizare.

14. La 11 aprilie 2001, reclamantul a solicitat magistraților să pronunțe o procedură de opinie a Curții Înalte: „În circumstanțele prezentului caz, admiterea că, într-adevăr, a fost șoferul ar fi trebuit să fie exclusă în temeiul articolelor 76 și 78 din Actul privind poliția și dovezile penale din 1984, având în vedere Actul privind drepturile omului și recentele cauze hotărât de Curtea Europeană, deoarece a fost obligat să se incrimineze?” 15. La 23 aprilie 2001, funcționarul magistratului a informat reclamantul că magistrații au refuzat să pronunțe un caz, deoarece această chestiune era deja decisă definitiv de Consiliul Privat din Brown c. Stott (citat mai sus) și de Curtea Înaltă de Director al Procurorilor Publice c. Wilson ([2001] EWHC Admin 198). 16. La 19 octombrie 2001, cererea reclamantului de revizuire judiciară a deciziei magistraților a fost refuzată.

17. O mașină din care reclamantul a fost deținutorul înregistrat a fost prinsă pe camera de viteză la 12 iunie 2001 conducând la 47 mph, în cazul în care limita de viteză a fost de 30 mph. 18. La 19 iunie 2001, Poliția Surrey a trimis reclamantului un aviz de urmărire penală în următoarele termeni: „În conformitate cu art. 1, Legea 1988 privind traficul rutier, vă anunț că procedurile sunt luate în considerare împotriva conducătorului mărcii de înmatriculare a autovehiculelor Alvis EYX 622 ... Această afirmație este susținută prin intermediul probelor video fotografice/înregistrate. Sunteți înregistrat ca proprietar/garantier/conductor sau utilizator pentru vehiculul de mai sus la momentul presupusei infracțiuni, și sunteți obligați să furnizați numele și adresa completă a șoferului la momentul și locația specificate.

În temeiul articolului 172 din Legea privind traficul rutier este necesar să furnizați informațiile specificate în termen de 28 de zile de la primirea prezentului anunț. Incapacitatea de a furniza aceste informații vă poate face să fie responsabil de urmărire penală. Pedeapsa pentru condamnarea pentru neaprovizionarea informațiilor este similară cu cea a infracțiunii în sine, adică o amendă și puncte de penalitate.” 19. La 17 iulie 2001, reclamantul a scris Poliției Surrey invocând dreptul său de a rămâne tăcut și privilegiu împotriva autoincriminației. 20. La 18 iulie 2001, Poliția Surrey a informat reclamantul că recursul din Brown v. Stott, citat mai sus, a afirmat că art. 172 nu a încălcat aceste drepturi.

21. Reclamantul a refuzat să furnizeze informațiile. 22. La 28 august 2001, reclamantul a fost convocat la Curtea Magistratelor pentru nerespectarea articolului 172 alineatul (3) din Legea privind traficul rutier 1988. El a obținut o suspendare. 23. La 9 noiembrie 2001, Curtea judecătorilor a acceptat o amânare suplimentară, se pare că se referă la procedurile reclamantei cu o cerere de la Strasbourg. Reclamantul a scris Curții la 15 noiembrie 2001, se bazează pe art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție. 24. La 8 februarie 2002, Curtea judecătorilor a anulat amânarea și a stabilit procesul pentru 15 aprilie 2002, în care a fost condamnat reclamantul și a amendat 750 GBP cu costuri de 250 GBP și trei puncte de penalitate.

El a declarat că amendă a fost substanțial mai grea decât cea care ar fi fost impusă dacă ar fi invocat vinovat de infracțiunile de viteză. 25. Secțiunea 172 din Legea 1988 privind traficul rutier („Legea 1988”) se referă la obligația de a informa un conducător al unui vehicul în anumite circumstanțe. Subsecțiunea (1) se referă la infracțiunile de trafic la care se aplică secțiunea. Acestea includ parcarea pe o pistă de ciclu (în temeiul articolului 21 din Legea 1988) și cauzarea morții prin conducere nesăbuit (punctul 1), infracțiunile în temeiul unor alte dispoziții, inclusiv accelerarea, și uciderea de către șoferul unui autovehicul.

Subsecțiunea 2 prevede: „În cazul în care șoferul unui vehicul este susținut că este vinovat pentru o infracțiune la care se aplică prezenta secțiune – (a) persoana care deține vehiculul furnizează informații cu privire la identitatea șoferului, după cum ar putea fi obligat să furnizeze sau în numele unui șef de poliție, și (b) orice altă persoană, dacă este necesară, furnizează informațiile pe care le este în puterea sa de a da și poate conduce la identificarea șoferului.” Subsecțiunea 3 prevede: „Subject la următoarele dispoziții, o persoană care nu respectă o cerință în temeiul subsecțiunea (2) de mai sus este vinovătă de o infracțiune.” Subsecțiunea 4 prevede: „O persoană nu este vinovătă de o infracțiune în temeiul alineatului (2) litera (a) din subsecțiunea (2) de mai sus, în cazul în care el nu a știut și nu a putut fi verificat cu diligență rezonabilă cine șoferul vehiculului.” 26. O persoană vinovată de o infracțiune în temeiul subsecțiunea 3 poate fi discalificată sau aprobată cu trei puncte de penalizare; poate, de asemenea, să fie amendată până la nivelul trei la scară standard, adică 1000 GBP.

27. Secțiunea 12 alineatul (1) din Legea 1988 privind infracțiunile de trafic rutier prevede că, în procesul rezumativ pentru o infracțiune relevantă, inclusiv infracțiunile de accelerare, o declarație scrisă semnată de acuzatul în temeiul articolului 172 alineatul (2) din Legea 1988, care a fost șoferul vehiculului în această ocazie, poate fi acceptată ca dovadă de acest fapt.

28. Secțiunea 76 prevede „ (1) În orice procedură, o mărturisire făcută de o persoană acuzată poate fi prezentată în probă împotriva lui în măsura în care este relevantă pentru orice problemă în cauză în cadrul procedurii și nu este exclusă de către instanță în temeiul prezentului articol; (2) În cazul în care, în orice procedură în care pronunțarea propune să prezinte în dovadă o mărturisire făcută de o persoană acuzată, este reprezentată instanței că mărturisirea a fost sau ar fi fost obținută – (a) prin opresie a persoanei care au făcut-o; sau (b) în consecință de orice afirmație sau a făcută care era probabil, în circumstanțele existente în acel moment, să devină nesigură orice mărturisire care ar putea fi făcută de el în consecință, instanța nu permite să fie dată în dovadă față de el, cu excepția cazului în care procedurile de pronunțare a instanței dovedinței dovedește că, în mod rezonabelul în mod rezonabil, mărind faptul că mărind faptul că mărturia…

” 29. Secțiunea 78 alineatul (1) prevede: „În orice procedură, instanța poate refuza să permită dovezi asupra cărora se propune să se bazeze în cazul în care se pare instanței că, având în vedere toate circumstanțele, inclusiv circumstanțele în care s-a obținut dovezile, admiterea probelor ar avea un astfel de efect negativ asupra echității procedurii pe care instanța nu ar trebui să le recunoască.” 30. În Brown vs. Stott, citat mai sus, Consiliul Privat a considerat cazul unei femei arestate pentru furtul de magazine în apropierea unei mașini care părea a fi ale ei. Ea a fost respirat și testat pozitiv pentru consumul de alcool. Pentru a se asigura dacă a fost vinovată de conducere a mașinii sale în timp ce sub influența alcoolului (în contradicție cu art. 5 din Legea 1988), poliția a servit-o cu un aviz al secțiunii 172. Procurorul Fiscal a căutat să-și folosească răspunsul că conducea ca bază pentru o urmărire penală pentru conducerea cu exces de alcool.

Înalta Curții a permis apelul inculpatului, constatând că acuzația nu se poate baza pe dovezi ale admiterii pe care le-a fost obligată să le facă. 31. La recursul procurorului fiscal, Consiliul Privat a constatat că utilizarea admiterii nu a încălcat cerințele articolului 6 din Convenție. Lord Bingham de Cornhill, care a dat judecata principală, s-a desfășurat, printre altele: „Incidența mare a decesului și a prejudiciului pe drumurile cauzate de abuzul de autovehicule este o problemă foarte gravă comună la aproape toate societățile dezvoltate. Nevoia de a aborda în mod eficient, în beneficiul publicului, nu poate fi îndoială. Printre alte moduri în care societățile democratice au căutat să-l abordeze este prin supunerea utilizării autovehiculelor la un regim de reglementare și prin pregătirea punerii în aplicare prin identificarea, urmărirea și pedepsirea conducătorilor.

Materiale ... incomplete, deși sunt, dezvăluie răspunsuri diferite la problema executării. În cadrul unor sisteme juridice (Spania, Belgia și Franța sunt exemple) se presupune că proprietarul înregistrat este conducătorul vinovat de infracțiuni minore de trafic, cu excepția cazului în care el demonstrează că o altă persoană conducea în momentul respectiv sau stabilește un alt motiv de exonerare. Există un interes public clar în aplicarea legislației privind traficul rutier, întrebarea crucială în acest caz este dacă art. 172 reprezintă un răspuns disproporționat, sau unul care subminează dreptul unui inculpat la un proces echitabil, în cazul în care se bazează pe o admitere de a fi șofer în cadrul procesului.

Nu consider că secțiunea 172, aplicată în mod corespunzător, reprezintă un răspuns disproporționat la această problemă socială gravă, nici nu cred că se bazează pe admiterea acestuia în acest caz, ar submina dreptul ei la un proces echitabil. Am ajuns la concluzia respectivă pentru o serie de motive. Secțiunea 172 prevede introducerea unei singure, simple întrebări. Răspunsul nu poate incrimina suspectul, deoarece nu este mai mult o infracțiune să conducă o mașină. O admitere de conducere poate, desigur, ca aici, să furnizeze dovada unui fapt necesar pentru condamnare, dar secțiunea nu sancționează interogatoriu prelungit cu privire la faptele presupuse să dea naștere unor infracțiuni penale, cum ar fi înțelepciunea de a fi respinsă în Saunders, iar penalitatea pentru refuzarea răspunsului în temeiul secțiunii este moderată și nepretențială.

În acest caz nu există nici o sugestie de coerciție sau opresie necorespunzătoare, cum ar putea da naștere la admiteri nesigure și astfel să contribuie la o avortare a justiției, și dacă ar exista dovezi de o asemenea conduită judecătorul judecătorului judecător ar avea ample competențe de a exclude dovezile de admitere. În timp ce Înaltul Tribunal a avut dreptul de a distinge ... între darea unui răspuns în temeiul articolului 172 și furnizarea de eșantioane fizice și are autoritatea Curții Europene de la Saunders ... pentru a face acest lucru, această distincție nu ar trebui împinsă, în opinia mea, prea departe. Este adevărat că răspunsul imaginii, fie furnizat oral, fie în scris, ar crea noi dovezi care nu au existat până când nu a vorbit sau scris.

În schimb, poate fi recunoscut, procentul de alcool din sângele ei a fost un fapt, existent înainte de a sufla în aparat de respirație. Dar tot scopul de a o cere să sufle în mașină (pentru durerea unei penalități dacă a refuzat) a fost de a obține dovezi nu disponibile până când nu a făcut acest lucru și citirea astfel obținută ar putea, în toate condițiile excepționale, să fie suficient pentru a condamna un șofer de o infracțiune ... [I]t nu este ușor de a vedea de ce o cerință de a răspunde la o întrebare este objecționabilă și o cerință de a face un test de respirație nu este. Cu toate acestea, nu se face nicio critică a cerinței ca respondentul să facă un test de respirație. Toți cei care dețin sau conduc mașinile auto știu că, făcând acest lucru, se supun unui regim de reglementare.

Acest regim este impus nu pentru că deținerea sau conducerea de mașini este un privilegiu sau indulgenție acordat de stat, ci pentru că posesia și utilizarea de mașini (de exemplu, pușcașile ...) sunt recunoscute pentru a avea potențialul de a provoca prejudicii grave. Este adevărat că art. 172 alineatul (2) litera (b) permite să se pună o întrebare cu privire la „altă persoană” care, dacă nu este proprietarul sau șoferul, nu ar putea fi spus că a acceptat implicit regimul de reglementare, dar cineva care nu a fost proprietarul sau șoferul nu s-ar incrimina în sine orice răspuns dat.

Dacă, vizând această situație în cadrul rundei, se întreabă dacă secțiunea 172 reprezintă un răspuns legislativ disproporționat la problema menținerii siguranței rutiere, dacă echilibrul dintre interesele comunității în ansamblu și interesele individului este lovit într-o manieră nejustificată prejudicială pentru individ, dacă (în scurt) conducerea acestor dovezi ar încălca un drept uman de bază al respondentului, m-ar simți obligat să dau răspunsuri negative. În cazul în care acest argument este unul bun, a fost disponibil pentru cetățenii britanici din 1966, dar nimeni din această țară nu are la cunoștință, a criticat legislația ca nedrept în orice moment până acum.” Decizia a fost adoptată de Înaltul Tribunal englez în directorul Procurorilor Publice c. Wilson, citat mai sus.

8. The applicants were born in 1933 and 1939 and live in London and Petersfield respectively. 9. On 7 April 2000, at 4.55 a.m., a vehicle of which the applicant was the registered keeper, registration number T61 TBX, was caught on a speed camera driving at 69 miles per hour (mph) on the M11 motorway where the temporary speed limit was 40 mph.

10. On 17 April 2000, the police camera enforcement unit of the Essex Constabulary wrote to the applicant: “I have photographic evidence that the driver of T61 TBX failed to comply with the speed limit ... It is intended to institute proceedings against the driver for the offence of failing to comply with the speed limit ... You have been named as the driver of the vehicle at the time of the alleged offence and have a legal obligation to comply with the provisions of the notice contained on page 2. I must warn you that if you fail to comply with this demand within 28 days you will commit an offence and be liable on conviction to a maximum penalty similar to that of the alleged offence itself – a fine of £1,000 and 3-6 penalty points.” 11. The attached Notice of Intended Prosecution informed the applicant that it was intended to institute proceedings against the driver of the vehicle.

He was asked to furnish the full name and address of the driver of the vehicle on the relevant occasion or to supply other information that was in his power to give and which would lead to the driver’s identification. He was again informed that a failure to provide information was a criminal offence under section 172 of the Road Traffic Act 1988. 12. The applicant answered the letter confirming that he was the driver at the relevant time. 13. On 27 March 2001 the applicant was summoned to attend North Essex Magistrates’ Court where he was tried for driving in excess of the speed limit. Prior to the trial, the applicant sought to exclude the confession made in response to the Notice of Intended Prosecution, relying on sections 76 and 78 of the Police and Criminal Evidence Act 1984 read in conjunction with Article 6 of the Convention.

His application was refused in the light of the decision of the Privy Council in Brown v. Stott [2001] 2 WLR 817. Thereafter the prosecution relied upon the photograph of the speeding vehicle and the admission obtained as a result of the section 172 demand. The applicant was convicted and fined 100 pounds sterling (GBP), ordered to pay GBP 150 costs and his licence was endorsed with six penalty points.

14. On 11 April 2001 the applicant asked the magistrates to state a case for the opinion of the High Court: “Whether in the circumstances of this case, the admission that the defendant was indeed the driver should have been excluded under sections 76 and 78 of the Police and Criminal Evidence Act 1984 having regard to the Human Rights Act and the recent cases decided by the European Court as he had been obliged to incriminate himself?” 15. On 23 April 2001 the magistrates’ clerk informed the applicant that the magistrates refused to state a case as the issue had already been decided definitively by the Privy Council in Brown v. Stott (cited above) and by the High Court in Director of Public Prosecutions v. Wilson ([2001] EWHC Admin 198). 16. On 19 October 2001 the applicant’s application for judicial review of the magistrates’ decision was refused.

17. A car of which the applicant was the registered keeper was caught on speed camera on 12 June 2001 driving at 47 mph where the speed limit was 30 mph. 18. On 19 June 2001 the Surrey Police sent the applicant a Notice of Intended Prosecution in the following terms: “In accordance with section 1, Road Traffic Offenders Act 1988, I hereby give you notice that proceedings are being considered against the driver of Alvis motor vehicle registration mark EYX 622 ... This allegation is supported by means of photographic/recorded video evidence. You are recorded as the owner/keeper/driver or user for the above vehicle at the time of the alleged offence, and you are required to provide the full name and address of the driver at the time and location specified.

Under section 172 of the Road Traffic Act you are required to provide the information specified within 28 days of receipt of this notice. Failure to supply this information may render you liable to prosecution. The penalty on conviction for failure to supply the information is similar to that for the offence itself, i.e. a fine and penalty points.” 19. On 17 July 2001 the applicant wrote to the Surrey Police invoking his right to remain silent and privilege against self-incrimination. 20. On 18 July 2001 the Surrey Police informed the applicant that the appeal in Brown v. Stott, cited above, held that section 172 did not infringe the said rights. 21. The applicant refused to supply the information.

22. On 28 August 2001 the applicant was summoned to the Magistrates’ Court for failing to comply with section 172(3) of the Road Traffic Act 1988. He obtained an adjournment. 23. On 9 November 2001 the Magistrates’ Court agreed to a further postponement, apparently with reference to the applicant’s proceeding with an application in Strasbourg. The applicant wrote to the Court on 15 November 2001, relying on Article 6 §§ 1 and 2 of the Convention. 24. On 8 February 2002 the Magistrates’ Court cancelled the postponement and fixed the trial for 15 April 2002, on which date the applicant was convicted and fined GBP 750 with GBP 250 costs and three penalty points. He states that the fine was substantially heavier than that which would have been imposed if he had pleaded guilty to the speeding offence.

25. Section 172 of the Road Traffic Act 1988 (“the 1988 Act”) deals with the duty to give information of a driver of a vehicle in certain circumstances. Subsection (1) refers to the traffic offences to which the section applies. They include parking on a cycle track (under section 21 of the 1988 Act) and causing death by reckless driving (section 1), offences under a number of other provisions, including speeding, and manslaughter by the driver of a motor vehicle.

Subsection 2 provides: “Where the driver of a vehicle is alleged to be guilty of an offence to which this section applies – (a) the person keeping the vehicle shall give such information as to the identity of the driver as he may be required to give by or on behalf of a chief officer of police, and (b) any other person shall if required as stated above give any information which it is in his power to give and may lead to identification of the driver.” Subsection 3 provides: “Subject to the following provisions, a person who fails to comply with a requirement under subsection (2) above shall be guilty of an offence.” Subsection 4 provides: “A person shall not be guilty of an offence by virtue of paragraph (a) of subsection (2) above if he shows that he did not know and could not with reasonable diligence have ascertained who the driver of the vehicle was.” 26. A person guilty of an offence under subsection 3 can be disqualified or have his licence endorsed with three penalty points; he may also be fined up to level three on the standard scale, that is, GBP 1,000.

27. Section 12(1) of the Road Traffic Offenders Act 1988 provides that on summary trial for a relevant offence, including speeding offences, a statement in writing signed by the accused under section 172(2) of the 1988 Act that he was the driver of the vehicle on that occasion may be accepted as evidence of that fact.

28. Section 76 provides “(1) In any proceedings a confession made by an accused person may be given in evidence against him in so far as it is relevant to any matter in issue in the proceedings and is not excluded by the court in pursuance of this section; (2) If, in any proceedings where the prosecution proposes to give in evidence a confession made by an accused person, it is represented to the court that the confession was or may have been obtained – (a) by oppression of the person who made it; or (b) in consequence of anything said or done which was likely, in the circumstances existing at the time, to render unreliable any confession which might be made by him in consequence thereof, the court shall not allow the confession to be given in evidence against him except in so far as the prosecution proves to the court beyond reasonable doubt that the confession (notwithstanding that it may be true) was not obtained as aforesaid…

” 29. Section 78(1) provides: “In any proceedings the court may refuse to allow evidence on which the prosecution proposes to rely to be given if it appears to the court that, having regard to all the circumstances, including the circumstances in which the evidence was obtained, the admission of the evidence would have such an adverse effect on the fairness of the proceedings that the court ought not to admit it.” 30. In Brown v. Stott, cited above, the Privy Council considered the case of a woman arrested for shoplifting in the vicinity of a car that appeared to be hers. She was breathalysed and tested positive for alcohol consumption. With a view to ascertaining whether she had been guilty of driving her car while under the influence of alcohol (contrary to section 5 of the 1988 Act), the police served her with a section 172 notice.

The Procurator Fiscal sought to use her answer that she had been driving as the basis for a prosecution for driving with excess alcohol. The High Court of Justiciary allowed the defendant’s appeal, finding that the prosecution could not rely on evidence of the admission which she had been compelled to make. 31. On appeal by the Procurator Fiscal, the Privy Council found that the use of the admission did not infringe the requirements of Article 6 of the Convention. Lord Bingham of Cornhill, giving the leading judgment, held, inter alia: “The high incidence of death and injury on the roads caused by the misuse of motor vehicles is a very serious problem common to almost all developed societies.

The need to address it in an effective way, for the benefit of the public, cannot be doubted. Among other ways in which democratic societies have sought to address it is by subjecting the use of motor vehicles to a regime of regulation and making provision for enforcement by identifying, prosecuting and punishing offending drivers. Materials ... incomplete though they are, reveal different responses to the problem of enforcement. Under some legal systems (Spain, Belgium and France are examples) the registered owner is presumed to be the driver guilty of minor traffic infractions unless he shows that some other person was driving at the relevant time or establishes some other ground of exoneration.

There being a clear public interest in enforcement of road traffic legislation the crucial question in this case is whether section 172 represents a disproportionate response, or one that undermines a defendant’s right to a fair trial, if an admission of being the driver is relied on at trial. I do not for my part consider that section 172, properly applied, does represent a disproportionate response to this serious social problem, nor do I think that reliance on the respondent’s admission in the present case, would undermine her right to a fair trial. I reach that conclusion for a number of reasons. 1. Section 172 provides for the putting of a single, simple question. The answer cannot of itself incriminate the suspect, since it is not without more an offence to drive a car.

An admission of driving may, of course, as here, provide proof of a fact necessary to convict, but the section does not sanction prolonged questioning about facts alleged to give rise to criminal offences such as understandably was held to be objectionable in Saunders, and the penalty for declining to answer under the section is moderate and non-custodial. There is in the present case no suggestion of improper coercion or oppression such as might give rise to unreliable admissions and so contribute to a miscarriage of justice, and if there were evidence of such conduct the trial judge would have ample power to exclude evidence of the admission. 2. While the High Court was entitled to distinguish ... between the giving of an answer under section 172 and the provision of physical samples, and had the authority of the European Court in Saunders ... for doing so, this distinction should not in my opinion be pushed too far.

It is true that the respondent’s answer whether given orally or in writing would create new evidence which did not exist until she spoke or wrote. In contrast, it may be acknowledged, the percentage of alcohol in her blood was a fact, existing before she blew into the breathalyser machine. But the whole purpose of requiring her to blow into the machine (on pain of a criminal penalty if she refused) was to obtain evidence not available until she did so and the reading so obtained could, in all save exceptional circumstances, be enough to convict a driver of an offence ... [I]t is not easy to see why a requirement to answer a question is objectionable and a requirement to undergo a breath test is not.

Yet no criticism is made of the requirement that the respondent undergo a breath test. 3. All who own or drive motor cars know that by doing so they subject themselves to a regulatory regime. This regime is imposed not because owning or driving cars is a privilege or indulgence granted by the State but because the possession and use of cars (like, for example, shotguns ...) are recognised to have the potential to cause grave injury. It is true that section 172(2)(b) permits a question to be asked of ‘any other person’ who, if not the owner or driver, might not be said to have impliedly accepted the regulatory regime, but someone who was not the owner or driver would not incriminate himself whatever answer he gave.

If, viewing this situation in the round, one asks whether section 172 represents a disproportionate legislative response to the problem of maintaining road safety, whether the balance between the interests of the community at large and the interests of the individual is struck in a manner unduly prejudicial to the individual, whether (in short) the leading of this evidence would infringe a basic human right of the respondent, I would feel bound to give negative answers. If the present argument is a good one it has been available to British citizens since 1966, but no one in this country has to my knowledge, criticised the legislation as unfair at any time up to now.” The decision was adopted by the English High Court in Director of Public Prosecutions v. Wilson, cited above.