ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3420/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea adresată înregistrată sub nr. x/2016 din 12 septembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. Șcheia a chemat în judecată pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași solicitând anularea Deciziei nr. 3725 din 26.08.2016 privind soluționarea contestației formulată de S.C. A. S.R.L, a deciziei de impunere nr. x din 21.06.2014 înregistrată sub nr. x din 26.08.2014, a dispoziției nr. 185/14.08.2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 21.08.2014, toate emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 97 din 13 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea, a fost anulată decizia nr. 3725 din 26.08.2016. Au fost anulate, în parte, decizia de impunere nr. x din 21.08.2014 și raportul de inspecție fiscală nr. x din 21.08.2014, respectiv pentru suma de 1.438.554 RON. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 20.300 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs formulată Împotriva sentinței nr. 97 din 13 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția contencios administrativ și fiscal a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 5416 din 22 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, ca tardiv formulat. A reținut instanța de recurs că în cauză, în ceea ce privește recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, se constată că sentința recurată a fost comunicată la 06.07.2017, potrivit dovezii aflate la dosarul instanței de fond, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 25.07.2017, conform vizei de primire aplicate pe prima pagină a cererii, în condițiile în care ultima zi de declarare în termen a recursului era data de 24.07.2017.

Contestația în anulare formulată Împotriva deciziei nr. 5416 din 22 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) punctul 2 din C. proc. civ. În susținerea contestației în anulare, contestatoarea arată că hotărârea pronunțată în recurs este rezultatul unei greșeli materiale constând în reținerea eronată a datei de declarare a recursului ca fiind 25.07.2017, în loc de 24.07.2017, cum rezulta din actele dosarului. Astfel, arată recurenta că a transmis cererea de recurs către Curtea de Apel Suceava atât prin fax, cât și prin e-mail la data de 24.07.2017, anexând contestației în anulare înscrisuri doveditoare.

Apărările formulate de intimată Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, susținând că societatea contestatoare se află în culpă procesuală, deoarece nu a depus în fața instanței de recurs acte prin care să facă dovada exercitării în termen a recursului, deși i-a fost acordat un termen de 3 luni de zile pentru a combate excepția tardivității. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va admite pentru considerentele în continuare arătate. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.: "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;" Semnificația conceputului de "eroare materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial, păstrându-și actualitatea și în urma modificărilor survenite prin noul C. proc. civ., prin opoziție cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural. In speța dedusă judecății, contestatorul reclamă împrejurarea potrivit căreia, în mod greșit instanța de recurs a constatat tardivitatea cererii de recurs, deși potrivit actelor depuse la dosar și suplimentate în prezenta cale extraordinară de atac, rezultă că a fost respectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Reține Înalta Curte că în jurisprudența CEDO s-a statuat că securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Ryabykh contra Rusiei). De asemenea, s-a arătat că puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Totuși, s-a reținut că cerințele principiului securității juridice nu sunt absolute, Curtea recomandând uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu corespund cerințelor art. 6 (Cauza Lungoci contra României). Or, în prezenta cauză, eroarea materială constă în împrejurarea că, deși existau dubii cu privire la data certă a declarării căii de atac a recursului, instanța de recurs a procedat la constatarea tardivității acestuia, lăsând exclusiv în seama recurentei-reclamante să facă dovada exercitării recursului în termenul legal, fără a ține cont de principiul in dubio pro reo. Este adevărat că recurenta-reclamantă nu a depus în fața instanței de recurs înscrisuri suplimentare care să ateste data exactă a transmiterii cererii de recurs către Curtea de Apel Suceava, însă obligația de înregistrare corectă a actelor procedurale trimise de părțile litigante o are instanța judecătorească destinatară. Din actele dosarului, confruntate cu înregistrările efectuate în sistemul Ecris de către Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, rezultă că cererea de recurs a fost transmisă prin fax, purtând nr. de înregistrare la instituția expeditoare x din 24.07.2017. Curtea de Apel Suceava a aplicat parafa instanței pe exemplarul cererii de recurs trimis prin fax, completând ca dată de înregistrare ziua de 25.07.2017. Ulterior, recurenta a depus la dosarul de recurs exemplarul cererii de recurs cu semnăturile în original, identic fiind cu cel transmis pe faxul Curții de Apel Suceava. Din înscriurile anexate contestației în anulare, rezultă fără putință de tăgadă că cererea de recurs a fost transmisă la numărul de fax al instanței la data de 24.07.2017 ora 3:43 pm și concomitent a fost trimisă și pe mail-ul instanței mesajul că transmiterea s-a efectuat cu succes datând din 24.07.2017, ora 3:49 p.m. În acest context, în mod evident, contestatoare a făcut dovada că înregistrarea efectuată de Curtea de Apel Suceava a fost eronată, ceea ce a condus și la greșeala materială care a generat soluția de respingere a recursului ca tardiv formulat. Prin urmare, nu se poate reține o culpă a contestatoarei prin lipsa de diligență în exercitarea căii de atac a recursului, astfel încât să fie sancționată cu decăderea din dreptul de a-i fi soluționată pe fond cererea de recurs. De altfel, situația invocată de intimată prin întâmpinare, în sensul că autoritatea contestatoare nu a produs dovezi suplimentare în fața instanței de recurs, deși a avut la dispoziție termen pentru aceasta, trebuie privită din perspectiva faptului că, cererea de recurs a fost formulată în anul 2017, iar primul termen de judecată a fost stabilit în luna octombrie 2020. Or, trecerea unui interval de timp, presupune ca instituția publică recurentă, să facă cercetări în arhiva de corespondență pentru a o identifica pe cea aferentă unui dosar și efectuată cu 3 ani urmă, motiv pentru care, acordarea unui termen de judecată, grefat și pe existența măsurilor restrictive luate în contextul pandemiei cu virusului SARS-COV 2, nu poate fi considerat suficient pentru lămurirea deplină și aflarea adevărului în cauză. De asemenea, Înalta Curte apreciază îndeplinită și condiția ca eroarea materială să fie determinantă, în sensul că, dacă aceasta ar fi fost adusă la cunoștința instanței de recurs, ar fi condus la o reapreciere a incidenței dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu consecința respingerii excepției tardivității cererii de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare, va anula decizia nr. 5416 din 22 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016 și va trimite cauza în vederea repartizării aleatorii pentru rejudecarea cererii de recurs.