ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3360/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 2058/25.06.2018, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj Napoca, Municipiul Cluj Napoca, B., având ca obiect anulare act administrativ. Tribunalul a respins cererea formulată de pârâta B. privind aplicarea reclamantului a unei amenzi judiciare pentru exercitarea dreptului la acțiune cu rea credință, respectiv obligarea reclamantului la plata sumei de 5000 RON cu titlu de daune morale, ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de pârâta B. privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 05.12.2017, Tribunalul Cluj a respins excepțiile de tardivitate și de prescripție și a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la excepția de tardivitate. A respins ca inutile cererile în probațiune formulate de pârâta B..

Prin încheierea din data de 04.06.2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2017 s-au respins ca tardive motivele de nelegalitate suplimentare și, în consecință, probele propuse în dovedirea acestor motive, respectiv a respins ca nefiind utile probele solicitate raportai la teza probatorie, dovedirea vătămării, respectiv a motivelor de nelegalitate din acțiunea introductivă.

Împotriva sentinței civile nr. 2058/25.06.2018 și a încheierii din data de 04.06.2018, recurentul reclamant A. a formulat recurs, solicitând instanței casarea în parte sentinței, în sensul admiterii cererii de anulare a A.C. nr. 1346/10.08.2016, menținerea soluției de respingere a cererii privind exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, respectiv de obligare a sa la plata sumei de 5000 de RON cu titlu de daune morale; casarea în parte încheierea din 04.06.2018, în sensul respingerii excepției tardivității formulării motivelor de nelegalitate care au reieșit din cuprinsul documentației și astfel analizării și a motivelor noi de nelegalitate, respectiv a argumentelor suplimentare invocate prin notele de ședință depuse la termenul din 7 mai 2018, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2019 în cadrul dosarului x/2017 pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, recurenta-pârâtă B. a solicitat recuzarea doamnei judecător C., susținând că doamna judecător C. este chemată să se pronunțate cu privire la autoritatea de lucru judecat a unei decizii pronunțate tot de către aceasta, în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj. Autoritatea de lucru judecat se referă la soluționarea excepției tardivității plângerii prealabile.

Prin încheierea din 11 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III – a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare a doamnei judecător C..

Prin Decizia nr. 967 din 1 iulie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III – a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 350/2001, cu modificările și completările ulterioare.

A respins ca inadmisibile excepțiile de nelegalitate privind certificatele de urbanism nr. x/01.08.2014 și nr. y/03.10.2014, autorizația de construire nr. x/17.10.2005 și certificatul de atestare a edificării construcției nr. 78/26.02.2007.

A admis recursul declarat de recurentul A., dom. în mun. Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj împotriva sentinței civile nr. 2058/25.06.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj.

A respins recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 04.06.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj.

A respins recursul incident formulat de recurenta B., cu domiciliul procesual ales la D., din Cluj-Napoca, împotriva sentinței civile nr. 2058/25.06.2018 și a încheierilor din data de 05.12.2017 și 04.06.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj.

A casat în parte sentința civilă nr. 2058/25.06.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj, în sensul că, rejudecând, admite acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj Napoca, Municipiul Cluj Napoca și B..

A anulat autorizația de construire nr. x/10.08.2016.

A menținut restul dispozițiilor sentinței recurate.

A obligat intimații Municipiul Cluj Napoca și B., în solidar, la plata către recurentul A. a sumei de 10.921,76 RON, din care 6.050 RON reprezintă cheltuieli de judecată la fond și 4871,76 RON reprezintă cheltuieli de judecată în recurs.

Prin încheierea din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III – a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a încheierii de ședință din data de 11.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj, formulată de petenta B..

Împotriva încheierilor din 11 aprilie 2019 și 9 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamana B., solictând admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea cererii de recuzare astfel cum a fost formulată.

După prezentarea pe larg a istoricului speței, recurenta a susținut că încheierea din 11 aprilie 2019 este nelegală fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5,6, și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește lipsa unei motivări suficiente și explicite pentru respingerea cererii de recuzare, învederează că prin cererea de recuzare a invocat faptul că doamna judecător este chemată să se pronunțe cu privire la îndeplinirea condițiilor autorității de lucru judecat a propriei hotărâri, aspect de natură a "naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa"; de asemenea, a arătat faptul că respingerea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul de suspendare în cadrul dosarului de fond impunea analiza excepției tardivității plângerii prealabile prin raportare la calificarea juridică a cererilor formulate de către recurentul-reclamant, în vreme ce doamna judecător și-a exprimat anterior părerea cu privire la această excepție.

Prin încheierea din data de 11.04.2019, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de recuzare reținând faptul că motivul care atrage incompatibilitatea judecătorului conform art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. nu include și ipotezele în care s-ar pune problema aplicării unei hotărâri definitive, deoarece elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește. De asemenea, instanța a reținut că doamna judecător nu și-a exprimat părerea asupra soluției care se va pronunța în cauză.

Chiar dacă instanța nu are obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părți, ea trebuie să ofere suficiente indicii pentru a explica justițiabilului raționamentul juridic care a stat la baza soluției pronunțate; lipsa unei motivări specifice si explicite încalcă art. 6 par. 1 din Convenție

2

. în acest sens sunt și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea va cuprinde (...) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În speță însă, nu se poate reține că instanța a explicat raționamentul juridic care a stat la baza soluției pronunțate sau că a analizat într-o manieră concretă și efectivă aspectele invocate de către subsemnata prin cererea de recuzare.

Astfel, instanța a reținut că "elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește" fără însă a arăta motivul concret al lipsei acestuia; mai mult decât atât, în cauză nu s-a ridicat problema "aplicării unei hotărâri definitive", ci al verificării îndeplinirii condițiilor autorității de lucru judecat a propriei hotărâri, aspect decisiv pentru analiza aparenței de imparțialitate.

De asemenea, instanța a reținut că doamna judecător "nu și-a exprimat părerea asupra soluției care se va pronunța în cauză", fără a analiza susținerea petentei potrivit căreia soluționarea excepției autorității de lucru judecat formează obiectul recursului incident având, prin urmare, aptitudinea de a influența soluția din cauză în sensul respingerii acțiunii în anulare fie ca urmare a admiterii excepției tardivității plângerii prealabile, fie a excepției prescripției acțiunii. În consecință, instanța nu a abordat esența problemei ridicate de către subsemnata, respectiv aparența de imparțialitate a judecătorului care și-a exprimat părerea cu privire la o excepție (mijloc de apărare al părții) cu o importanță hotărâtoare asupra soluției definitive a procesului; "motivul în cauză merita deci un răspuns specific și explicit, în lipsa acestui răspuns și ținând seama de incidența decisivă a prescripției în cauză, a existat încălcarea art. 6 par. 1 CEDO

În ceea ce privește interpretarea formalistă si restrictivă a cererii de recuzare, fără analizarea acesteia prin prisma art. 6 CEDO și a teoriei aparenței de imparțialitate, învederează următoarele:

În cererea de recuzare a invocat incidența art. 6 CEDO și a teoriei aparenței de imparțialitate dezvoltată de instanța europeană, potrivit căreia "nu este necesar ca cel care invocă lipsa de neutralitate a instanței să probeze că, în realitate, aceasta nu a fost neutră față de părți, ci este suficient să probeze faptul că, pentru un observator exterior cauzei, există aparența unei lipse de neutralitate".

Cu toate acestea însă, instanța a analizat cererea de recuzare exclusiv prin raportare la dreptul intern, procedând la o interpretare formalistă și restrictivă a motivelor de incompatibilitate, fără a avea în vedere art. 6 CEDO și teoriaaparenței de imparțialitate dezvoltată de instanța europeană.

Apreciază recurenta că nu se poate susține lipsa elementului subiectiv și nici aparența de imparțialitate în fața unui observator rezonabil. De altfel, reținerea autorității de lucru judecat a hotărârii de suspendare în dosarul de anulare (cu privire la soluționarea excepției tardivității formulării plângerii prealabile) confirmă aceste îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței.

În ceea ce privește îndoielile întemeiate pe încălcarea dreptului la un proces echitabil în recurs, învederează că îndoielile privind imparțialitatea instanței, exprimate atât prin cererea de recuzare, cât și prin cea de strămutare, au fost confirmate prin modul de derulare a întregii proceduri în fața instanței de recurs, dar mai ales prin motivarea deciziei definitive. Prin urmare, aceste aspecte prezintă relevanță cu privire la "lipsa aparenței de imparțialitate" invocată prin cererea de recuzare.

Recurenta face trimitere la considerentetele definite ale soluției de anulare a autorizației de construire, apreciind că nu au fost analizate apărările sale iar decizia definitivă pronunțată de instanța a căror încheieri a înțeles să le recureze, susținând în esență că prin această decizie se ajunge la o soluție radical diferită de cea a primei instanțe, fără însă a se arăta motivele pentru care argumentele reținute în cuprinsul acestei hotărâri nu sunt valide: astfel, prima instanță a analizat pe larg excepția lipsei calității de persoană vătămată a recurentului-reclamant, distanța dintre construcții prin raportare la înălțimea acestora, redimensionarea locurilor de parcare prin raportare la soluția constructivă propusă (respectiv reducerea regimului de înălțime de la 4 etaje la 2 etaje, corelativ cu reducerea numărului de unități locative), aspecte care nu sunt examinate deloc în cuprinsul deciziei definitive.

Omisiunea instanței de recurs de a răspunde argumentelor invocate de reclamant în recurs, precum și neindicarea faptului însușirii motivelor prezentate de instanțele inferioare încalcă dreptul la un proces echitabil

În susținerea recursului formulat împotriva încheierii din 9 octombrie 2019, recurenta a arătat că prin încheierea din data de 11.04.2019, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de recuzare a d-nei judecător A.G. V.-S., reținând faptul că motivul care atrage incompatibilitatea judecătorului conform art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. nu include și ipotezele în care s-ar pune problema aplicării unei hotărâri definitive, deoarece elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește; de asemenea, instanța a reținut că doamna judecător nu și-a exprimat părerea asupra soluției care se va pronunța în cauză.

Având în vedere faptul că încheierea s-a raportat exclusiv la motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. (când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece), fără a analiza motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ. (atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa), a formulat cerere de completare a încheierii din data de 11.04.2019.

Apreciază că încheierea din data de 09.10.2019 este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 noul C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., învederează următoarele aspecte:

Prin încheierea recurată instanța a reținut că "neindicarea scriptică a pct. 13al art. 42 alin. (1) poate fi rodul unei erori materiale, de redactare, care însă este nerelevantă în raport cu analizarea pe fond a motivului invocat".

În cauză însă problema nu o reprezintă doar neindicarea scriptică a principalului motiv de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ. - atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa), ci indicarea expresă a celui de-al doilea motiv de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. -când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece) și motivarea exclusiv prin raportare la acesta din urmă.

Prin urmare, indicarea greșită a temeiului legal (art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. în loc de art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ.) nu poate reprezenta o eroare materială în sensul art. 442 noul C. proc. civ., care se referă la erorile sau omisiunile care vizează numele, calitatea sau susținerile părților, cele de calcul sau alte erori materiale care nu afectează legalitatea și temeinicia soluției adoptate, respectiv nu au incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății; așa cum s-a arătat în doctrină, aceste erori materiale sunt de ordin formal, strict procedural, iar nu de judecată. în cazul de față însă, prin cerere s-au indicat în mod expres două cazuri distincte de recuzare, cu motivare diferită, astfel încât nu poate fi vorba despre o simplă eroare, care nu influențează soluționarea cererii deduse judecății.

Instanța a reținut că motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ. ar fi fost analizat pe fond prin raportare la considerentele potrivit cărora "motivul care atrage incompatibilitatea judecătorului conform art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. nu include și ipotezele în care s-ar pune problema aplicării unei hotărâri definitive, deoarece elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește".

Separat de împrejurarea indicării în mod expres a dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ., referirea la "elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate" poate viza ambele motive de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ. șl art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ.), astfel încât nu se poate determina cu certitudine faptul că instanța a analizat în mod real cele două susțineri distincte.

Pe de altă parte, în cauză nu s-a ridicat problema "aplicării unei hotărâri definitive", ci al verificării îndeplinirii condițiilor autorității de lucru judecat a propriei hotărâri, aspect decisiv pentru analiza aparenței de imparțialitate în sensul reținut în jurisprudența CEDO, potrivit căreia "nu este necesar ca cel care invocă lipsa de neutralitate a instanței să probeze că, în realitate, aceasta nu a fost neutră față de părți, ci este suficient să probeze faptul că, pentru un observator exterior cauzei, există aparența unei lipse de neutralitate

3

. Mai mult decât atât, "simpla îndoială, oricât de puțin justificată ar fi ea, este suficientă pentru a altera imparțialitatea tribunalului"

4

.

Cu toate acestea însă, instanța a analizat cererea de recuzare exclusiv prin raportare la dreptul intern, procedând la o interpretare formalistă și restrictivă a motivelor de incompatibilitate, fără a avea în vedere art. 6 CEDO și teoriei aparenței de imparțialitate dezvoltată de instanța europeană.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., recurenta a învederat următoarele aspecte:

Instanța a reținut că "elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește" fără însă a arăta motivul concret al lipsei acestuia; de fapt, e vorba despre o concluzie, nu despre un argument care îndeplinește cerințele unei motivări adecvate, prin explicarea raționamentului care a condus la decizia instanței.

Instanța europeană a reținut că obligația motivării hotărârii reprezintă o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, astfel încât justițiabilul să poată cunoaște care dintre argumentele sale au fost acceptate, precum și motivele pentru care i s-au respins unele dintre apărările formulate. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Chiar dacă instanța nu are obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părți, ea trebuie să ofere suficiente indicii pentru a explica justițiabilului raționamentul juridic care a stat la baza soluției pronunțate; lipsa unei motivări specifice și explicite încalcă art. 6 par. 1 din Convenție

6

. în acest sens sunt și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea va cuprinde (...) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În opinia recurentei, în speță însă, nu se poate reține că instanța a explicat raționamentul juridic care a stat la baza soluției pronunțate sau că a analizat într-o manieră concretă și efectivă aspectele invocate de către subsemnata prin cererea de recuzare.

Cu privire la acest aspect, în doctrină

7

s-a arătat că "incompatibilitatea, având premise endogene modului de organizare și de funcționare a justiției, semnifică un gen specific și convențional de dezînvestire irevocabilă a instanței, postulând imperativul unei imparțialități obiective sau, mai potrivit spus, al unei imparțialități funcționale, structurante și inerente, pe temeiul unei prezumții iuris et de iure de prejudecată, judecătorul implicat în judecarea unei cauze pendinte, tranșând anterior o chestiune litigioasă sau fondul acelei cauze, așa încât, inevitabil, el nu mai poate judeca sau rejudeca aceeași pricină - fie pentru că, iarăși convențional vorbind, ar urma, prin confuzie inadmisibilă, să-și verifice în control judiciar, ordinar sau extraordinar, propria hotărâre, fie pentru că, chiar si numai aparent, el ar urma să incline, din orgoliu profesional sau amor propriu, spre păstrarea sau reconsolidarea hotărârii lui anterioare".

Prin urmare, nu se poate susține lipsa elementului subiectiv și nici aparența de imparțialitate în fața unui observator rezonabil. De altfel, reținerea autorității de lucru judecat a hotărârii de suspendare în dosarul de anulare (cu privire la soluționarea excepției tardivității formulării plângerii prealabile) confirmă aceste îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de pentru data de 3 iunie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu încheierile atacate, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În cauză, la data de 10 aprilie 2019, recurenta-reclamantă B. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, cu o cerere de recuzare a doamnei judecător C., dat fiind că doamna judecător C. a fost chemată să se pronunțate cu privire la autoritatea de lucru judecat a unei decizii pronunțate tot de către aceasta, în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj. Autoritatea de lucru judecat se referă la soluționarea excepției tardivității plângerii prealabile.

Curtea de apel, prin încheierea din 11 aprilie 2019 a respins cererea de recuzare constatând că nu atrage incompatibilitatea împrejurarea că doamna judecător urmează a se pronunța cu privire la autoritatea de lucru judecat a unei decizii pronunțate tot de către aceasta, deoarece elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește, iar situația în care judecătorul și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece nu este incidentă cu privire la prezenta pricină, deoarece doamna judecător nu și-a exprimat părerea asupra soluției care se va pronunța.

De asemenea, prin încheierea din 9 octombrie 2019, Curtea de apel a respins cererea de completare a încheierii de ședință din data de 11.04.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj, formulată de petenta B..

Împotriva încheierilor de respingere a cererii de recuzare și de respingere a cererii de completare a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, a declarat recurs reclamanta apreciind că aceste încheieri sunt nelegale.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Analizând susținerile din cererea de recurs, Înalta Curte constată că deși este indicat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta nu arată care sunt regulile de procedură care să fi fost nesocotite de instanță, în soluționarea cererii de recuzare.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curtea reține că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susținerilor recurentei, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, argumentele petentei și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de încheierea recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al hotărârilor atacate, de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

În opinia recurentei, instanța nu a explicat raționamentul juridic care a stat la baza soluției pronunțate și nu a arătat motivul concret al lipsei acestui element întrucât nu a analizat susținerea petentei potrivit căreia soluționarea excepției autorității de lucru judecat formează obiectul recursului incident.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât, din verificarea hotărârii judecătorești atacate, se observă că prima instanță a expus situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, dar a arătat pe larg și motivele de fapt și cele de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, argumentând explicit în acest sens, că cererea cu care a fost investita este o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea autorizației de construire nr. x/2016, iar în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj s-a soluționat cererea având ca obiect suspendarea aceleiași autorizații de construire. În ceea ce privește cererea dedusă judecății, instanța a reținut că doamna judecător nu și-a exprimat părerea asupra soluției care se va pronunța.

De asemenea, Înalta Curte observă că prima instanță a arătat că împrejurarea că doamna judecător urmează a se pronunța cu privire la autoritatea de lucru judecat a unei decizii pronunțate tot de către aceasta, nu reprezintă un motiv care să atragă incompatibilitatea judecătorului, deoarece elementul subiectiv care ar putea da naștere unei aparențe de incompatibilitate lipsește.

Considerentele hotărârii recurate sunt clare și neechivoce și constituie o garanție a faptului că susținerile petentei au fost în mod real ascultate, instanța răspunzând argumentelor petentei, cu precizarea că acesteia nu îi incumbă o obligație de a furniza răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Așa fiind, Înalta Curte reține că, soluția recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea acestora sub acest aspect.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, întrucât cererea de recuzare a fost soluționată printr-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ.: "Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare".

Conform dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.,,(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: 1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil. (...) 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa."

Având ca reper aceste dispoziții legale, în contextul factual anterior expus, Înalta Curte apreciază că nu există niciun indiciu pentru care imparțialitatea și obiectivitatea magistratului recuzat să fie știrbită, Curtea de Apel Cluj în mod legal și temeinic respingând cererea de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu există elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea unui judecător și nici nu se poate vorbi de o antepronunțare în situația în care judecătorul este chemat să se pronunțe cu privire la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri proprii.

În cadrul unei astfel de analize, judecătorul nu verifică, din nou, aspectele tranșate deja prin hotărârea definitivă, ci analizează dacă sunt întrunite condițiile impuse de art. 431 C. proc. civ., respectiv dacă există identitate între problema litigioasă soluționată definitiv și cea pe care trebuie să o dezlege în litigiul pendinte.

Așadar, aspectele cu privire la care se pronunță sunt total diferite de cele cu privire la care s-a pronunțat în litigiul anterior, subiectivitatea judecătorului nefiind, în niciun mod, angajată.

Nu există niciun motiv pentru care un judecător ar reține mai degrabă puterea de lucru judecat a unei hotărâri proprii decât puterea de lucru judecat a unei hotărâri care nu îi aparține.

Art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. are în vedere, într-adevăr, situații variate care se pot întâlni în practică, în care un judecător poate fi bănuit de atitudini părtinitoare, însă îndoiala cu privire la imparțialitatea judecătorului trebuie să fie una care are la bază un minim de aspecte obiective, care se naște "în mod întemeiat", cum se exprimă legiuitorul, nu rezultatul unei neîncrederi arbitrare, lipsite de un fundament real.

Cât privește celelalte critici din recurs, Înalta Curte constată că acestea tind să repună în discuție modalitatea de soluționare a recursului de către Curtea de Apel Cluj, or, în cadrul unei cereri de recuzare nu se verifică soluția dată de instanță și temeinicia măsurilor dispuse de aceasta, recuzarea nefiind o alternativă la căile legale de atac.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., încheierea recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de petentă.

În acest sens, prima instanță a arătat punctual care a fost raționamentul avut în vedere la analizarea ambelor temeiuri juridice ale cererii de recuzare, arătând că neindicarea pct. 13 al art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., nu determină concluzia că instanța nu s-a pronunțat asupra îndoielii referitoare la imparțialitatea judecătorului, ci neindicarea poate fi rodul unei erori materiale, de redactare, care însă este nerelevantă în raport cu analizarea pe fond a motivului invocat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că în susținerea acestui motiv de casare, recurenta critică hotărârea atacată susținând că în cauză, problema nu o reprezintă doar neindicarea scriptică a principalului motiv de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 13 noul C. proc. civ.), ci indicarea expresă a celui de-al doilea motiv de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ.) și motivarea exclusiv prin raportare la acesta din urmă.

Înalta Curte constată că în speță nu se poate vorbi de două cazuri distincte de incompatibilitate ci, în raport de motivarea concretă a cererii de recuzare, se reține că există un singur motiv care se întemeiază, deopotrivă, pe ambele texte legale invocate.

Or, așa cum a învederat și Curtea de Apel Cluj, soluționarea cererii de recuzare s-a făcut prin raportare la toate considerentele invocate de parte astfel încât o inadvertență referitoare la temeiul de drept nu poate fi echivalată unei omisiuni care să facă incidente prevederile art. 444 C. proc. civ.

Cât privește celelalte critici din recurs, acestea privesc fondul cererii de recuzare, aceste aspecte neputând fi antamate în condițiile în care nu s-a reținut omisiunea de soluționare a unui capăt de cerere. Recurenta încearcă să repună în discuție, pe această cale, temeinicia analizei făcute de instanță cu ocazia soluționării cererii de recuzare. Or, aceste aspecte au fost analizate în cadrul recursului formulat împotriva încheierii de ședință de ședință din 11.04.2019, nemaiputând fi reiterate în cadrul recursului formulat împotriva încheierii de ședință din 09.10.2019.

Având în vedere această soluție, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, care a formulat recurs privind modul de soluționare a cererii de recuzare de prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatului-reclamant avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimat, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și 453 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de petentă ca nefondat și va obliga recurenta B. la plata sumei de 3995 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta B. împotriva încheierilor de ședință din 11 aprilie 2019 și 9 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta B. la plata sumei de 3995 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.