ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 113/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 23 octombrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Primarul Municipiului Cluj-Napoca, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 220.000 euro daune materiale și a sumei de 100.000 euro daune morale, pentru prejudiciul creat prin fapta culpabilă, infracțională, a pârâtei persoană fizică constând în îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de funcționară a Direcției de urbanism.

Prin sentința nr. 215 din 19 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins acțiunea, ca prescrisă. L-a obligat pe reclamant să achite pârâtei B. suma de 5535,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 219/A din 23 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și, ca lipsit de interes, apelul incident declarat de pârâta B., fiind obligat reclamantul să plătească intimatei B. suma de 2.814,65 RON, cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamantul și recurs incident pârâta B..

a) Pe calea recursului principal, reclamantul A. a criticat pentru nelegalitate decizia instanței de apel, în raport de temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că aceasta a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, întrucât, în prezenta cauză, răspunderea penală derivă din comiterea unei infracțiuni, iar nu din comiterea unei fapte ilicite civile, sens în care textul legal menționat nu poate fi disociat de dispozițiile art. 4 și art. 28 C. proc. pen., respectiv art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Evocând conținutul dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. și al art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958, reclamantul a susținut că, întrucât în prezenta cauză este vorba despre răspunderea civilă care decurge din comiterea unei infracțiuni, vinovăția pentru producerea pagubei s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii penale (23 octombrie 2015), acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea fiind introdusă la data de 23 octombrie 2018, așadar în interiorul acestui termen.

Astfel, în ipoteza comiterii unei infracțiuni, dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 se interpretează și se aplică în mod corect în sensul curgerii termenului de prescripție de la data stabilirii vinovăției autorului infracțiunii, prin hotărârea definitivă a instanței penale, dispozițiile art. 28 C. proc. pen. fiind obligatorii pentru instanța penală.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și în ce privește momentul începerii cursului prescripției extinctive pentru prejudiciul material.

Potrivit acestuia, chiar dacă fapta ilicită s-a produs în anul 2011, a luat cunoștință de existența prejudiciului la momentul eliberării certificatului de urbanism nr. x/2016, respectiv la 8 noiembrie 2016, act din cuprinsul căruia rezultă că, pentru edificarea de construcții pe terenul ce îi aparține, este necesară eliberarea unui PUZ și a unui masterplan, condiții care nu erau impuse în legislația locală la data săvârșirii faptei de neglijență în serviciu de către pârâta persoană fizică și a căror îndeplinire presupune avansarea unor costuri egale cu sumele cerute cu titlu de prejudiciu material.

De aceea, termenul de prescripție pentru acest prejudiciu a început să curgă la data de 8.11.2016, aceasta fiind data cunoașterii prejudiciului (pagubei), recurentul susținând că el nu putea acționa în vederea reparării prejudiciului anterior ca acesta să se fi produs ori anterior luării la cunoștință de producerea sa. Deși fapta ilicită s-a produs în anul 2011, el a luat cunoștință de existența prejudiciului material doar la momentul eliberării certificatului de urbanism menționat.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a învederat că renunțarea sa la efectuarea de demersuri în vederea construirii a fost doar temporară, până la momentul scoaterii conductei din teren de către societatea C.. De altfel, a arătat că obținerea certificatului de urbanism nr. x/2016 s-a realizat tocmai în vederea edificării unei construcții, după cum rezultă din chiar cuprinsul acestuia.

Sub acest aspect, susține că prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 trebuiau interpretate și aplicate în sensul că termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru daunele materiale a început să curgă de la 8.11.2016, data la care reclamantul a luat cunoștință de pagubă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b)Pe calea recursului incident, pârâta B. a criticat pentru nelegalitate decizia instanței de apel sub aspectul soluției adoptate în privința apelului incident declarat și a cheltuielilor de judecată acordate în apel, invocând temeiurile legale date de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește soluția apelului incident, pârâta a susținut că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., deoarece, potrivit acestora, apelul incident rămâne fără efect doar în situațiile în care apelul principal este retras de partea care l-a formulat, este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, adică a motivelor acestuia, indiferent că ele vizează chestiuni de procedură, excepții peremtorii sau dilatorii ori privesc fondul pretențiilor deduse judecății.

Contestând ordinea soluționării celor două categorii de apeluri, pârâta a amintit că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei persoană fizică și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. Apelul principal a vizat soluționarea excepției prescripției, iar cel incident soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. Dintre cele două excepții, prezintă prioritate cea privind lipsa calității procesuale a pârâtei față de prejudiciile materiale solicitate de reclamant ca urmare a aprobării noului Plan Urbanistic al Municipiului Cluj-Napoca, astfel că, potrivit recurentei, instanța de apel era obligată să examineze cu prioritate apelul incident.

Întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii materiale constă în aprobarea noului Plan Urbanistic General al municipiului Cluj-Napoca, după mai bine de 3 ani de la săvârșirea, de către recurentă, a faptei de neglijență în serviciu, nu se poate justifica legitimarea procesuală pasivă a acesteia într-un raport derivat dintr-o "faptă" care nu-i este imputabilă.

A susținut că nu a avut nicio contribuție la elaborarea sau aprobarea HCL nr. 493/22 decembrie 2014, iar fapta de neglijență în serviciu constând în verificarea superficială a documentelor care au stat la baza emiterii autorizației de construire nr. x/7 septembrie 2011 nu are legătură cu aprobarea ulterioară a noului PUG al municipiului Cluj-Napoca.

Recurenta a susținut că se justifică interesul său atât în invocarea excepției în fața primei instanțe, cât și în formularea apelului incident cu referire la soluționarea acestei excepții, întrucât acțiunea vizează două categorii de daune, cauzate prin fapte distincte, respectiv daune materiale în cuantum de 220.000 euro, pretinse prin raportare la aprobarea noului PUG al municipiului Cluj-Napoca și daune morale în cuantum de 100.000 euro, pretinse prin raportare la emiterea autorizației de construire nr. x/7 septembrie 2011, chiar dacă această disociere a cauzelor prejudiciilor a fost făcută de reclamant abia în apel.

Cât privește soluționarea cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată din apel, care a presupus o reducere prin înjumătățire a acestora, a susținut că în mod greșit instanța l-a obligat pe reclamant doar la jumătate din cheltuielile de judecată realizate, în condițiile în care apelul incident reprezintă un mijloc de apărare față de apelul principal, fiind declarat numai în măsura în care partea adversă înțelege să uzeze de calea de atac. Astfel, fiind un mijloc de apărare determinat de atitudinea procesuală a părții adverse, cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial, se justifică și în ipoteza respingerii căii de atac. Pe de altă parte, a arătat că instanța de apel nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că se impune înjumătățirea cuantumului acestor cheltuieli, raportat la gradul de complexitate diferit al apelului principal și al apelului incident.

Recurenta - pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat și acordarea cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul întâmpinării, aceasta a negat incidența dispozițiilor art. 28 C. proc. pen. sub aspectul momentului de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune, arătând că momentul subiectiv al cunoașterii de către păgubit a pagubei și a celui care răspunde de ea se stabilește în funcție de împrejurările de fapt din fiecare cauză, iar nu funcție de împrejurările de drept (cum ar fi rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești ori autoritatea de lucru judecat a acesteia). O altă interpretare contravine dispozițiilor art. 27 alin. (4) și (7) C. proc. pen.

Cât privește dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958 a învederat invocarea lor pentru prima oară în recurs, în condițiile în care în apel s-a invocat norma art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și s-a arătat că, sub reglementarea acestei dispoziții legale, doctrina recunoștea efecte întreruptive de prescripție doar constituirii de parte civilă în procesul penal.

Relativ la daunele materiale solicitate, a învederat că, potrivit legii, PUG-ul reprezintă un act administrativ cu caracter normativ care este supus publicității prin afișare pe pagina de internet a instituției și că, deși a acuzat producerea unor daune ca urmare a costurilor suplimentare pentru elaborarea documentației necesare construirii pe teren, reclamantul nu a făcut niciun demers pentru până la intrarea în vigoare a noului PUG pentru a justifica posibilitatea reală de a obține o autorizație de construire pe parcela în cauză. În plus, la data adoptării HCL nr. 493/22.12.2014, reclamantul nici nu mai deținea calitatea de proprietar al terenului (înstrăinat la 19.09.2013).

Recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural al pârâtei, susținând că trebuie făcută distincția între răspunderea civilă care derivă din comiterea unei infracțiuni și răspunderea civilă care derivă din săvârșirea unei fapte ilicite civilă, trebuind a se ține seama de prevederile regăsite în C. proc. pen., alături de cele regăsite în C. civ.. Regulile dintre cele două acțiuni sunt ilustrate în principiul "penalul ține în loc civilul", astfel că instanța civilă care judecă separat acțiunea civilă pentru repararea pagubei rezultată din săvârșirea unei infracțiuni este obligată să suspende procesul după punerea în mișcare a acțiunii penale, măsură impusă de legiuitor tocmai pentru a se stabili cine este persoana vinovată de comiterea faptei ilicite și producerea pagubei. Dispozițiile procesuale civile permit instanței civile să suspende judecata acțiunii civile până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Nu poate fi sancționat reclamantul care a respectat prevederile legale din materie penală pentru stabilirea în mod definitiv a persoanei vinovate de comiterea infracțiunii care i-a produs paguba.

Recurentul - reclamant a formulat și întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor depuse, precizând că este inadmisibil motivul de recurs prin care se critică aspectul reducerii cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, dispozițiile art. 451 C. proc. civ. la care face trimitere recurenta-pârâtă, fiind norme de drept procesual iar nu norme de drept material. Astfel fiind, criticile pârâtei nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de lege.

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 27 ianuarie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora în considerarea următoarelor aspecte:

a) Pe calea recursului principal a fost contestată de către reclamant, sub aspectul legalității sale, soluția de respingere ca fiind prescrisă a acțiunii în repararea daunelor morale și materiale provocate prin fapta pârâtei persoană fizică, faptă care a fost cercetată și sancționată ca infracțiune în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, finalizat prin sentința penală nr. 1088/16.09.2015 a aceleiași instanțe, definitivă prin neapelare.

Astfel, soluția primei instanțe, menținută în calea de atac a apelului, a reținut incidența în cauză, în privința instituției prescripției extinctive, a dispozițiilor aplicabile anterior Noului C. civ., respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 (în raport cu data săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, iulie 2011), și a stabilit că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la 13.10.2015, data comunicării către reclamant a minutei hotărârii penale, considerat a fi momentul la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Un prim aspect criticat prin recursul reclamantului, a fost cel a momentului de început al curgerii termenului de prescripție, acesta susținând, în opoziție cu teza instanțelor de fond, că - întrucât în speță este vorba despre răspunderea civilă care decurge din săvârșirea unei infracțiuni - determinarea momentului de începere a cursului prescripției trebuia în mod necesar raportată la data rămânerii definitive a hotărârii penale care a stabilit vinovăția persoanei ce a cauzat prin fapta sa paguba în patrimoniul acestuia. În argumentarea punctului său de vedere, reclamantul s-a raportat la prevederile art. 4 și 28 C. proc. civ..pen.

Înalta Curte apreciază drept nefondată această critică a recursului ce a pretins o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Potrivit normei de drept material indicate "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Conținutul clar al normei și lipsa oricăror distincții ori nuanțe în cuprinsul acesteia îndreptățesc afirmația instanței de apel, care a reținut că momentul cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea constituie elemente care se determină pe baza împrejurărilor de fapt ale fiecărei cauze în parte.

Această regulă este în același fel aplicabilă și în cazul faptelor ilicite care au fost cercetate ca infracțiuni, cu atât mai mult când autoratul faptelor ori vinovăția în săvârșirea acestora nu constituie elemente controversate în cauzele penale respective.

Niciun element din cuprinsul normei nu îndreptățește teza reclamantului, aceea a necesității raportării la circumstanțele de drept ale cauzei (cum ar fi, rămânerea definitivă a hotărârii penale pentru a putea fi cunoscută în mod definitiv persoana responsabilă de săvârșirea acesteia), iar argumentele de lege invocate de acesta (art. 4 și 28 C. proc. civ..pen.) nu răstoarnă sau nuanțează regula instituită prin dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, în sensul indicat de parte, după cum corect a stabilit instanța de apel.

S-a reținut în cauză că pârâta B. a fost cercetată penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, faptă ce a fost prilejuită de eliberarea unei autorizații de construcție în favoarea C. S.A., și că în cursul cercetării sale penale, aceasta a făcut o declarație de recunoaștere a vinovăției (la 20.05.2015), motiv pentru care s-a solicitat Judecătoriei Cluj-Napoca admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției. Prin sentința penală nr. 1088/16.09.2015 a acestei instanțe a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției, soluție care i-a devenit cunoscută reclamantului la 13.10.2015 prin comunicarea, la cererea sa, a copiei de pe minuta instanței.

Prin urmare, s-a stabilit în mod corect că 13.10.2015 marchează momentul de începere a curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea în repararea pagubei cauzată reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei, deoarece de la această dată reclamantul deținea toate elementele necesare, evocate în cuprinsul art. 8 alin. (1) din decret, pentru a acționa în vederea reparării prejudiciului: cunoașterea pagubei și pe cel care răspunde de ea.

Reglementarea în cuprinsul legii procesual penale a prezumției de nevinovăție (art. 4 C. proc. pen..) ori a autorității hotărârii penale în procesul civil (art. 28 C. proc. civ..pen.) prin raportare la pronunțarea/existența unei hotărâri definitive penale nu este relevantă sub aspectul interpretării și aplicării normei din art. 8 alin. (1) a Decretului-lege nr. 167/1958.

Că este așa, o demonstrează chiar interpretarea corelată a art. 27 alin. (1) și (7) din același C. proc. pen. care permite formularea în fața instanței civile a acțiunii de reparare a pagubei cauzată prin infracțiune atunci când persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, caz în care judecata în fața instanței civile se va suspenda după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.

În sfârșit, se reține că în cazul concret dedus judecății, față de declarația pârâtei B. de recunoaștere a vinovăției săvârșirii faptei de care era acuzată, dată în cursul cercetării penale, cunoașterea de către reclamant a celor două elemente necesare formulării acțiunii sale pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta acesteia nici nu avea a fi în vreun fel influențată de momentul formal, obiectiv al rămânerii definitive a hotărârii penale.

Un al doilea aspect criticat prin recursul reclamantului, tot cu trimitere la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, a fost cel al nediferențierii momentului de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă cât privește dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului material, în privința căruia acesta a susținut că nu i-a fost cunoscut decât la 8.11.2016, atunci când i-a fost eliberat certificatul de urbanism nr. x/2016 și când a aflat noile condiții urbanistice în care este permis dreptul de a construi.

Nici această critică nu poate fi primită cât timp, așa cum au reținut instanțele de fond, reclamantul a dedus judecății o acțiune în repararea prejudiciilor materiale și morale cauzate printr-o faptă ilicită unică, respectiv cea a infracțiunii de neglijență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu săvârșită de către pârâta B., după cum el însuși a justificat-o în motivarea în fapt a acesteia.

Afirmând că prejudiciile materiale determinate de fapta ilicită a pârâtei i-au fost cunoscute abia la momentul emiterii certificatului de urbanism nr. x/8.11.2016 - acela fiind momentul cunoașterii noului regim urbanistic al terenului impus prin adoptarea unui nou Plan de Urbanism General la nivelul municipiului Cluj-Napoca, prin HCL nr. 493/22.12.2014, și că doar de la acea dată a putut acționa pe calea acțiunii în repararea daunelor materiale -, recurentul-reclamant scapă din vedere aspectul modificării cauzei acestei categorii de pretenții (a căror origine nu se mai află într-o legătură directă cu fapta ilicită a pârâtei persoană fizică), dar și împrejurarea că la 8.11.2016 acesta nici nu mai era proprietar al terenului (proprietate pe care o cedase la 19.09.2013 și pe care a redobândit-o abia la 26.09.2018, potrivit elementelor situației de fapt stabilite în primă instanță).

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca fiind nefondată critica de greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat.

b) Pe calea recursul incident, a fost criticată de către pârâta B. legalitatea soluției instanței de apel de respingere a apelului incident formulat împotriva hotărârii de primă instanță, ca fiind lipsit de interes, arătându-se, în esență, că soluția contravine dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în condițiile în care apelul principal a fost examinat pe fond, că, de altfel, apelul incident ar fi trebuit examinat cu prioritate față de apelul principal (ordine impusă de ordinea soluționării excepțiilor de către prima instanță, ale cărei soluții erau criticate) și că pârâta justifica deplin interesul de a beneficia de o examinare în apel a apărării sale constând în lipsa calității procesuale pasive în raport de prejudiciile de ordin material pretinse în acțiune, cu atât mai mult văzând precizările aduse de reclamant cererii sale în calea de atac a apelului.

Niciuna din aceste critici nu este întemeiată, Înalta Curte neputând reține incidența motivului de recurs privitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în raport de care este examinat recursul aceste părți.

Potrivit dispozițiilor art. 472 C. proc. civ.:(1) "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. (2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Prin hotărârea de primă instanță adoptată în prezenta cauză a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea în pretenții dedusă judecății, după prealabila examinare și respingere, prin același dispozitiv, a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, toate excepțiile fiind invocate ca apărări prin întâmpinarea acestei din urmă părți (pârâta B.). Apelul principal exercitat de către reclamant a fost îndreptat exclusiv împotriva soluției adoptate în privința cererii de chemare în judecată, respinsă ca fiind prescrisă, în timp ce apelul incident, exercitat odată cu formularea întâmpinării la apelul principal, a fost promovat de pârâta B. împotriva soluției adoptate de prima instanță, de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive și ca urmare a precizărilor aduse de reclamant prin apelul principal asupra necesității diferențierii daunelor morale de cele materiale, sub aspectul circumstanțelor producerii lor.

Rezultă cu evidență că interesul pârâtei în contestarea hotărârii de primă instanță și, implicit, în examinarea apelului său, a fost unul subordonat situației de înlăturare a soluției date cererii de chemare în judecată, respinsă ca prescrisă tot ca efect al apărărilor sale, și, deci, sub rezerva admiterii apelului principal.

Ordinea examinării apelurilor principal și a celui incident nu avea a fi dată de obiectul acestora, după cum criticaseră soluțiile primei instanțe date celor două excepții procesuale invocate în fața sa, corespunzător ordinii de soluționare a acestora (excepția lipsei calității procesuale pasive și, respectiv, cea a prescripției dreptului material la acțiune), după cum fără temei pretinde recurenta-pârâtă, ci de ordinea problemelor de drept pe baza cărora se tranșase raportul juridic litigios, criticate pe calea apelului. Or, între cele două excepții invocate în proces de pârâtă, cea a lipsei calității sale procesuale pasive a fost respinsă prin hotărârea primei instanțe, în timp ce aceea a prescripției dreptului material la acțiune a reclamantului s-a impus și a tranșat raportul juridic litigios, conducând, de asemenea la un rezultat favorabil pârâtei.

Prin urmare, în mod firesc, interesul examinării apelului incident era subordonat situației de infirmare a legalității soluției date cererii de chemare în judecată, împrejurare ce nu putea avea loc, prin ipoteză, decât după prealabila examinare a apelului principal și sub rezerva aprecierii caracterului său fondat.

De altfel, însăși pârâta admite existența acestei relații de subordonare între cele două apeluri atunci când critică soluția curții de apel în privința cheltuielilor de judecată și când afirmă că apelul incident este declarat "numai în măsura în care partea adversă înțelege să uzeze de calea de atac" ori că acesta constituie "un mijloc de apărare determinat de atitudinea procesuală a părții adverse", iar nu de soluția instanței cu care, de principiu, titularul apelului incident este de acord.

Nu se poate vorbi, în legătură cu soluția adoptată în cazul apelului incident formulat de către pârâtă, nici despre o eronată interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., după cum a criticat această recurentă, Înalta Curte reținând că ipoteza normei legale menționate - aceea a respingerii apelului incident ca rămas fără efect, urmare a retragerii apelului principal, a respingerii sale ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului - este cu totul străină judecății înfăptuite prin decizia atacată în privința celor două apeluri.

Deși având ca fundament aceeași situație premisă, a subordonării care există în soarta apelului incident în raport cu cea a apelului principal, soluția legală consacrată prin norma art. 472 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere ipoteza rămânerii fără suport procesual a apelului incident, dată fiind soluționarea formală, prin neexaminarea fondului, a apelului principal, al cărui cadru procesual acesta îl împrumuta. Această ipoteză nu este însă regăsită în cauza dedusă judecății, în care apelul principal a fost examinat în fond, dar a fost găsit nefondat, împrejurare care nu a deschis calea examinării apelului incident al cărui interes era, cum s-a arătat anterior, subordonat situației de infirmare a soluției (favorabilă pârâtei) de respingere ca prescrisă a cererii de chemare în judecată.

Pe calea recursului incident, a mai fost criticată pentru nelegalitate și soluția instanței de apel adoptată în privința cheltuielilor de judecată, pârâta susținând că ar fi trebuit să beneficieze de acordarea lor integrală pentru faza apelului, pe de o parte, dată fiind nelegala respingere a apelului incident ca lipsit de interes, pe de altă parte, în considerarea funcției de mijloc de apărare a acestei căi procesuale, care justifică acordarea lor integrală chiar în cazul respingerii sale. În plus, instanța de apel nu ar fi motivat sub niciun aspect reducerea la jumătate a acestor cheltuieli prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (2) coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Relativ la această critică, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel adoptată în privința cheltuielilor de judecată corespunde cazului de acordare parțială a acestora părții care le-a solicitat, reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și nu aceluia de reducere a onorariilor avocatului ca fiind vădit disproporționate, reglementat prin dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru a se reține incidența dezlegărilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (cu consecința inadmisibilității examinării criticii de recurs cu acest obiect, după cum s-a apărat recurentul-reclamant)

În cele arătate anterior au fost prezentate motivele pentru care soluția instanței de apel, de respingere ca lipsit de interes a apelului incident, a fost apreciată ca fiind legală, astfel că dezlegarea dată acestei căi procesuale nu poate induce prin ea înseși o nelegalitate în privința soluției instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată.

Contrar susținerilor pârâtei, Înalta Curte nu reține nici în privința acestei soluții incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu trimitere la norma art. 453 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că, în circumstanțele procesuale date, această parte nu putea fi îndreptățită la acordarea integrală a cheltuielilor de judecată din apel.

Apelul incident nu constituie doar un mijloc de apărare, după cum a pretins recurenta-pârâtă, neputând fi confundat cu întâmpinarea - mijlocul propriu și specific de exercitare de către pârât/intimat a apărărilor în proces, după cum cel care formulează un apel incident nu se găsește în situația celui care doar se apără pe calea unei simple întâmpinări.

În mod incontestabil, funcția apelului incident este superioară celei a întâmpinării, fiind una de conservarea a soluției procesului, pe calea căruia titularul său urmărește menținerea rezultatului favorabil al procesului și în cazul infirmării, în apelul principal, a unei prime soluții benefică acestuia.

De aceea, exercitând un apel incident, titularul său depășește poziția procesuală a celui care doar se apără în proces pe calea unei întâmpinări, astfel că, învestind la rândul său instanța cu o cale procesuală, suportă consecințele respingerii acesteia, indiferent care ar fi circumstanțele care concură la aceasta (în cazul pendinte, lipsa de interes în examinarea unei alte apărări a pârâtei, față de menținerea unei prime soluții favorabile acesteia).

Învestind instanța de apel atât cu apărările la apelul principal, cât și cu un apel incident, pe calea căruia a tins la menținerea soluției procesului, de respingere a cererii de chemare în judecată prin reținerea unei alte apărări (lipsa calității sale procesuale pasive) și în ipoteza eventuală de infirmare a soluției inițiale favorabile, curtea de apel a făcut aplicare în cauză dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă. Or, cât timp pârâta a câștigat doar în apelul principal (obținând respingerea acestuia), în timp ce în apelul incident, respins ca lipsit de interes, trebuie considerată parte căzută în pretenții, ei nu i se cuvenea acordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Cât privește măsura înjumătățirii cheltuielilor acordate, după cum au fost apreciate ca aferente apărărilor pe apelul principal, respectiv aferente susținerii apelului incident, Înalta Curte observă că instanța de apel a oferit o justificare acesteia, respectiv susținerea de către pârâtă a apelului incident, indiferent de soluția dată apelului principal. Totodată, are în vedere că cenzurarea proporției de reducere a cheltuielilor apreciate ca fiind cuvenite părții, corespunzător proporției din proces câștigate și complexității acesteia, ține de puterea de apreciere a circumstanțelor procesului de către instanța de fond și nu intră în atribuțiile instanței ce realizează un control în legalitate a soluției astfel pronunțate.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală decizia atacată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal și recursul incident ce au fost declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 219/A din 23 octombrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2021