ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3304/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat obligarea Consiliului Superior al Magistraturii ca, prin Președintele CSM, să sesizeze Curtea Constituțională a României, în temeiul art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituția României cu rezultatul referendumului din noiembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 1637 din 7 mai 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă a susținut că reținerea primei instanțe în sensul că aprecierea oportunității sesizării Curții Constiuționale de către autoritate pârâtă este atributul exclusiv al acestei instituții, fără a face obiectul cenzurii instanței de contencios administrativ, nu are temei legal.

În plus, dacă această apreciere nu poate fi supusă controlului instanței de contencios administrativ, atunci cererea de chemare în judecată trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, și nu ca neîntemeiată.

În final, recurenta reclamantă a invocat Decizia CCR nr. 459 din 16 septembrie 2014.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, în baza dispozițiilor art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, la sesizarea Curții Constituționale cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituția României cu rezultatul Referendumului din luna noiembrie 2009.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reținând că decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii de a sesiza sau nu Curtea Constituțională nu poate face obiectul cenzurii instanței de contencios administrativ, întrucât este exclusiv atributul autoritatii publice să decidă în urma unei analize proprii dacă se impune sau nu exercitarea dreptului reglementat la art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei reclamante, că, potrivit textului de lege anterior invocat, evaluarea oportunității sesizării Curții Constituționale cu un conflict juridic de natură constituțională reprezintă o prerogativă a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii și nu poate fi cenzurată pe calea unui control de legalitate, așa cum oricare dintre titularii acestei prerogative nu poate fi înlocuit de o altă autoritate publică sau de un subiect individual de drept în realizarea evaluării de oportunitate.

În acest sens sunt deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal nr. 4748/15.10.2019 și nr. 811/11.02.2021 și Decizia CCR nr. 459/2014, indicată prin cererea de recurs de către recurenta reclamantă, prin care s-a statuat că " (...) marja de apreciere a Președintelui României, a Senatului și a Camerei Deputaților în exercitarea atribuției de a numi judecătorii constituționali (...) vizează și aspecte de oportunitate, autoritățile competente având libertate absolută, în acest caz, (...)" (paragraf 33), precum și că "(...) instanțele judecătorești nu pot analiza și cenzura opțiunea Președintelui României prin cercetarea motivelor pentru care acesta dispune de prerogativa sa de a numi un judecător la Curtea Constituțională (...)" (paragraf 49).

Prin urmare, decizia cu privire la sesizarea Curții Constituționale aparține exclusiv autorității publice care are competența constituțională de sesizare, potrivit art. 146 lit. e) din Constituție, argumentele fiind proprii acestei autorități, ceea ce reprezintă strict o chestiune de oportunitate asupra căreia instanța de judecată nu se poate pronunța.

Criticile recurentei privind respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată nu pot duce la reformarea sentinței, întrucât soluția de respingere a acțiunii este însușită și de instanța de control judiciar.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1637 din 7 mai 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.