ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 627/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.08.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 2103/01.07.2019 date în dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la data de 29.07.2019 înregistrată sub nr. C19-2512. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.08.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 2103/01.07.2019 date în dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la data de 29.07.2019 înregistrată sub nr. C19-2512. Prin încheierea de ședință de cameră de consiliu din data de 28.11.2019, s-a admis excepția de litispendență și, în temeiul dispozițiilor art. 138 din C. proc. civ. și art. 107 alin. (1) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 privind Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cele două cauze au fost reunite sub nr. x/2019.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată excepția nulității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs și soluția instanței de recurs Reclamanta A. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Prin decizia nr. 1414 din 9 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1414 din 9 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă A., solicitând verificarea dosarului și reconsiderarea hotărârii. În motivarea contestației în anulare arată că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și că instanțele nu au cercetat suficient probele dosarului sau nu le-au înțeles. Invocă articole din C. pen. și C. proc. pen., dar și art. 509 pct. 1, 5 și 10 din C. proc. civ. De asemenea, invocă dispozițiile art. 503 pct. 2, 3 și 4 C. proc. civ., apreciind că: dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Apărările intimatei Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației în anulare în raport cu dispozițiile art. 504 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 508 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând cerințele de admisibilitate ale contestației în anulare, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatoarea A. este inadmisibilă sub toate cele trei motive invocate, pentru următoarele considerente: Primul caz de contestație în anulare invocat, reglementat de art. 503 pct. 2 din C. proc. civ., este cel potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatoarea să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată. În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Totodată, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv îndreptării unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se invocă de către contestatoare, în prezenta cauză, nicio greșeală materială a instanței de recurs, în sensul textului de lege invocat. Prin promovarea contestației în anulare, titulara căii de atac urmărește să obțină rejudecarea cauzei, demers inadmisibil în raport cu condițiile de exercitare ale contestației în anulare, care vizează, astfel cum s-a arătat anterior, doar greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar nu presupuse greșeli de judecată. Aceeași concluzie a inadmisibilității contestației în anulare se impune și cu privire la argumentele circumscrise prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și se referă la situația în care, respingând recursul sau admițându-l în parte, instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Înalta Curte constată că situația expusă de contestatoare nu se încadrează în conținutul acestui caz de contestație în anulare, care se referă la omisiunea analizării unui motiv de casare, invocat de recurent, nu și la omisiunea analizării apărărilor intimatului. Analizând decizia ce face obiectul contestației în anulare de față, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate de către contestatoare prin cererea de recurs au fost cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar instanța de recurs le-a analizat pe ambele. Cel de-al treilea caz de contestație în anulare invocat se întemeiază pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și vizează situația în care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. Or, din analiza deciziei contestate reiese că în cauză această ipoteză nu se confirmă, singurul recurs formulat fiind cel al recurentei-reclamante A., ce a făcut obiectul analizei instanței de recurs. În acest sens, este de observat că, în realitate, contestatoarea critică modalitatea în care instanța de recurs a ajuns la soluția pronunțată, aspect ce nu poate conduce la retractarea hotărârii instanței de recurs prin utilizarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, ci reprezintă critici ce se constituie într-un veritabil "recurs la recurs", imposibil de analizat pe calea contestației în anulare. Înalta Curte constată că dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri definitive. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009). Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele de lege sus menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată. Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, pct. 3 și pct. 4 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.